O mică bijuterie fantasy: Sufletul împăratului

Brandon Sanderson – Sufletul împăratului. Paladin, 2015.

Traducere: Iulia Dromereschi

Notă Goodreads 5 din 5.

Uite că încercând să mă reapuc de Elantris, romanul de debut al lui Sanderson, roman pe care l-am mai început de două ori și lăsat din mână din varii motive, am zis că o recitire rapidă a acestei nuvele nu ar strica. Aveam amintiri extrem de plăcute și o recomandam de fiecare dată. Și nu cred că am greșit făcând asta.

În librării se găsește destul de greu, însă acum am verificat și pare să fie din nou în stoc pe site-ul editurii Paladin. Ar merita reeditată, mai ales că, în ciuda unei traduceri rezonabile, există destul de multe greșeli de tipar care ar putea fi ușor înlăturate într-o nouă ediție. Nu sunt greșeli mari, dar mie îmi cam sar în ochi și mă enervează când dau peste ele și de multe ori mă scot din „starea” de lectură…

Bun, sărind peste discuția despre ediția de la Paladin, care altfel e simpatică, de mici dimensiuni și cartonată, și când am cumpărat-o eu, în 2015, nici nu era scumpă, acum văd că e 34 de lei, deci dacă trecem peste povestea cu această ediție, ei bine, trebuie să vă spun, așa cum probabil știți deja, că intriga de aici are loc în același univers din romanul Elantris, dar cu care nu împărtășește prea multe lucruri în comun. Așa că poate fi citită independent de roman, așa cum am făcut-o și eu, și nu o dată. Nuvela a luat un premiu Hugo, și cred că l-a meritat cu prisosință. Intriga e scurtă, densă și incitantă, atât prin personajele sale, cât și prin sistemul magic pe care-l descrie.

Ca să rezum puțin povestea, Shai (Wan ShaiLu) e o Falsificatoare de excepție, poate una dintre cele mai bune din Imperiu, și o hoață extrem de pricepută, dar care a avut ghinionul să fie trădată și prinsă când a încercat să subtilizeze câteva artefacte din Galeria Imperială. Fiind că facțiunea care se află la conducerea Imperiului urăște Falsificatorii, pe care-i consideră un soi de blasfemie, Shai riscă în mod clar condamnarea la moarte. Un eveniment ținut însă secret publicului, o tentativă de asasinare a Împăratului, îi oferă în mod favorabil un context prielnic pentru a scăpa sau măcar a amâna sentința. Împărăteasa a fost ucisă, împăratul rănit grav, vindecat de chirurgii personali care au reușit să-l „resigileze”, dar mintea sa a suferit răni dincolo de orice șansă de vindecare. Iar Shai va trebui într-o perioadă scurtă de timp să rezolve această problemă, falsificându-i sufletul.

În regulă. Cred că e momentul să discutăm puțin despre ce înseamnă falsificare, resigilare și ce au toate acestea în comun cu sărmanul împărat Ashravan al celor Optzeci de Sori din Imperiul Rozei. Brandon Sanderson scrie într-o postfață a nuvelei că ideea sistemului de magie din această proză i-a venit în urma unei excursii în Taiwan, acolo unde a rămas uimit de pecețile aplicate unor opere de artă, peceți ca un soi de semnături ale unor nobili ce-și arătau în felul acesta aprecierea și probabil, la modul spiritual, deveneau proprietari-creatori ai respectivelor opere de artă. Ei bine, Shai lucrează tot cu un fel de peceți, sigilii, dacă vreți. Doar că acestea au puterea de a modifica înfățișarea și chiar substanța lucrurilor de care sunt atașate. Aceste peceți ale sufletului obiectelor din jur sunt făurite cu migală și necesită atât o măiestrie de artist, cât și învățarea artei citirii vieții acelor lucruri, pentru că procesul de falsificare presupune cunoașterea trecutului unui obiect pentru a-l putea modifica. Adică cunoașterea esenței de lemn și a locului de unde provine pentru a modifica un scaun sau o masă, cunoașterea pietrelor și a carierei de piatră și proprietățile și trecutul fiecărui tip de rocă pentru a falsifica un perete, de pildă, modificându-i textura, nuanța, chiar și rezistența. E o artă magică la mijloc, dar cine o stăpânește poate modifica radical textura realității, poate falsifica opere de artă reproducându-le până la identificare cu originalul, poate decora în mod regal o încăpere banală sau poate realiza găuri în zidul cel mai rezistent al unei fortărețe de temut. Poate schimba nuanța și textura hainelor, poate modifica vestigii din trecut sau, dacă Falsificatorul e cu adevărat talentat, poate modifica sufletul ființelor vii, fie că vorbim de animale sau oameni. Sigur, e extrem de complicat, însă se poate.

Și acum e nevoie de talentul special al lui Shai. Medicii Împăratului au reușit să-i vindece rănile fizice (acel proces numit resigilare), însă mintea sa a rămas mintea unui zombi. Nu reacționează, nu știe nimic, practic e un trup lipsit de suflet și de identitate. De suflet. Iar misiunea lui Shai e să-i refacă personalitatea, falsificându-l, imprimând un nou suflet trupului, care să îi semene cât mai mult posibil. Doar așa, menținând aparența că Împăratul e sănătos, facțiunea nobiliară ce se află la putere își poate păstra scaunele și influența.

Iar procesul de a sigila trupul Împăratului pentru a-i reda personalitatea e pe atât de riscant pe cât pare de periculos și dificil. Shai are nevoie de timp mult (i se oferă un răgaz de doar 100 de zile), are nevoie de toate datele publice, locale și intime despre viața și gândurile împăratului și de un subiect pentru experimente. Plus o mulțime de bucăți din piatra sufletului, o rocă specială în care se sculptează acea ștampilă, acel sigiliu ce va impregna cu cerneală trupul Împăratului pentru a-i reda identitatea. Evident că noua identitate e un fals care nu poate să fie identic cu cel original. Evident că lupta pentru putere e mare și lui Shai i se vor oferi diferite promisiuni în schimbul modelării viitoarei personalități regale ca fiind una mult mai maleabilă la sugestia unuia sau altuia. Evident că ea e o vulnerabilitate pentru cei care pun la cale acest proces și prin urmare e nevoită să evadeze într-un fel sau altul, riscând moartea indiferent dacă îi reușește sau nu procesul de falsificare al sufletului.

Mă gândeam acum că nuvela aceasta e până la urmă un soi de Frankenstein în versiunea Brandon Sanderson. O interpretare personală, evident, dar grozav realizată. Dincolo de cursa contra cronometru și scurtimea cărții în sine, descrierea procesului de falsificare te ține aproape de carte, la fel cum te țin și poveștile lui Shan și ale unuia dintre paznicii săi, un nobil intrigat de arta diavolească stăpânită la perfecțiune de tânăra artistă. Nuvela descrie minuțios diversele tehnici și ingrediente necesare magiei, dar și micile intrigi de curte specifice celor aflați la conducere, lupta pentru putere și urmările pe care această luptă le-a produs Împăratului. Avem puține personaje, dar cu adevărat memorabile. Intriga e densă, alertă, bine structurată și extrem de intimă. Pe măsură ce trec zilele, treci prin aceleași dileme pe care le are și Falsificatoarea noastră: să încerce o evadare imposibilă sau o falsificare a sufletului împăratului, realizare de neînchipuit și fără egal în lunga istorie a artei falsificatorilor. E o dilemă puternică, pentru că pune în balanță atât propria supraviețuire, cât și meșteșugul și geniul artei sale. În fond, ce operă de artă mai strălucitoare și mai râvnită ar exista în Imperiu, dacă nu chiar persoana care stă pe tronul Imperiului.

Nu am citit multe texte scurte de Brandon Sanderson. De altfel, el e omul spațiilor largi, descrierilor imense, pline de nuanțe și detalii. Al intrigilor complexe și al personajelor nenumărate. Știu însă că există un volum care adună mai multe texte de mici dimensiuni și am de gând să pun mâna pe el. Mai e o proză superbă pe care vreau să o recitesc, găsită inițial într-o antologie publicată de Nemira, dar la acel text o să revin într-o altă zi. Rămân pentru moment cu nuvela aceasta, extrem de bine condensată și tensionată în intriga sa, o adevărată bijuterie a imaginației prozatorului american.

Un final excelent pentru o trilogie fantasy care totuși te păcălește

Joe Abercrombie – Puterea armelor. Nemira, 2013.

Traducere: Mihnea Columbeanu

Notă Goodreads: 5 din 5.

Deși traducerile precedente erau foarte bune, Nemira a schimbat traducătorul. Noua traducere nu e rea, dar îmi pare rău că nu avem aceeași voce în spatele întregii trilogii. Lucru din ce în ce mai rar întâlnit în ultima vreme la seriile SF sau Fantasy, mai ales că ajungi să citești o trilogie în traducerea a trei traducători diferiți, mai că ai spune că fiecare volum e scris de altcineva. În fine, ăsta e unul dintre of-urile mele mai vechi.

Să revenim însă la trilogia noastră, care a ajuns la final. Un final bun, pentru o serie excelentă. Cu surprize destul de mari rezervate volumului trei, unele pe care mi le-am reamintit în timp ce citeam, pe altele le uitasem cu desăvârșire. Însă pentru un cititor nou, volumul „Puterea armelor” oferă o nouă dimensiune conflictului dintre Uniune, nordul lui Bethod și gurkhulii Khalului. Încerc să scriu textul acesta fără a oferi foarte multe detalii și a strica surprizele pregătite cititorului de către autor, însă e aproape imposibil, în măsura în care vreau să discut puțin despre lumea creată de Abercrombie.

La ce să se aștepte cititorul?

Păi, așa cum deja puteam bănui, invazia gurkhulilor (în romane sunt traduși ca gurkieni, poate că sună mai bine) nu se limitează la a recâștiga Dagoska. Mai pun o dată harta pentru a revedea geografia ținutului. Armatele și flota gurkhule invadează Uniunea, încercând să cucerească Adua și să pună mâna pe rege și pe Bayaz, dușmanul de moarte al Khalului și al Mâncătorilor săi, în frunte cu Mamun, Primul dintre Mâncători. Și parțial invazia reușește pentru că armata Uniunii e în nord, luptând contra lui Bethod și contra terenului și vremii potrivnice. Așa că e clar că cel de-al treilea roman e dedicat bătăliilor. Asediul capitalei Uniunii, încercuită de armatele inamice, dar mai ales câteva bătălii decisive în nord, printre care și o ultimă rezistență într-o mică redută, fără șansă de scăpare, cu spatele la zid, cum s-ar spune, la propriu și la figurat. Scenele mi-au amintit de o altă luptă de rezistență absurdă, aproape fără șanse de supraviețuire, descrisă însă de David Gemmell în celebrul său roman „Legend”, iar acolo era vorba de  Dros Delnoch, o adevărată cetate gândită să reziste atacurilor, nu mica redută unde Logan și nordicii săi vor lupta zile în șir pentru a bloca armatele lui Bethod.

Însă, printre bătăliile sângeroase și mașinațiunile politice (numirea lui Jezal drept rege al Uniunii cred că e cea mai mare surpriză pregătită cititorilor), se întrevede puțin din intriga din spatele poveștii. Lupta de sute de ani dintre Bayaz și Khalul, doi dintre cei mai importanți magi ce îmbătrânesc greu și au fost martori vii ai istoriei Uniunii și ale altor imperii care au prosperat și au dispărut în negura vremurilor. Khalul a încălcat cea dea a Doua Lege, a mâncat carne de om și a obligat și pe adepții săi să facă la fel. Mâncătorii care îl urmează își prelungesc viața, puterile, și devin un soi de super-oameni, fiecare dintre ei având puteri diferite, dar supranaturale. Câștigă mult, însă își pierd sufletul și viața din trup, când sunt uciși nu curge sânge și nici carne nu există pe oasele lor, doar cenușă și magie. Însă cu toții încearcă să-l distrugă pe Bayaz, apelând la arme și ființe din lumea de dincolo, bazându-se pe cunoștințele vechi ale lui Glustrod, unul dintre cei mai puternici zei ai trecutului, pentru că nu știu cum altfel să îi numesc.

Bayaz e unul dintre cele mai surprinzătoare personaje, combinație pură de intelect, răutate și stăpânire de sine, chit că de cele mai multe ori pare a fi de partea binelui, de a susține stabilitatea, ordinea din Uniune, pe care de altfel o controlează de la distanță. Pare eroul care luptă de partea celor buni contra răului și forțelor sale, fie că vorbim de Bethod și armata sa nordică sau de Mâncătorii lui Khalul și armatele nesfârșite ale gurkhulilor. Dar, dacă judeci la rece, multe dintre conflictele create se datorează jocurilor politice ale lui Bayaz, vinei pe care o are de a fi creat de la început conflictul în care au murit fiii lui Euz, Kanedias și Juvens. Apoi, vina de a aduce pe tronul Uniunii un nou rege marionetă: Jezal, personaj slab de înger, îngâmfat, laș și credul, plin de defecte, numai potrivit pentru un astfel de rol. O decizie care pune sub semnul întrebării bunele sale intenții. E adeptul dictaturii, nu suportă oamenii de rând, pe care îi vede doar buni pentru muncile câmpului și, la nevoie, chemați la arme pentru a ajuta armata regulată, supuși care să asculte îndeaproape ordinele regelui și să nu îndrăznească la a se gândi la mai multe drepturi sau proprietăți. Nu ezită să ucidă la cel mai mic gând de înfruntare, nu are remușcări, minte pe oricine, oricând. Așa cum o va simți pe propria piele chiar unul dintre cei mai buni aliați ai săi, magul Yulwei. Bayaz își folosește resursele cu înțelepciune, iar intenția sa de a pune mâinile pe Sămânță pentru a distruge forțele sudiste îl duce pe o calea extrem de apropiată de răul pur, de încălcarea Primei Legi. De altfel, unul dintre ajutoarele sale, Yoru Sulful, va fi o adevărată surpriză pentru cititori. Pentru că deși rolul său în primele două romane rămâne mai degrabă unul minor, abia acum se va vedea influența și acțiunile sale și urmările acelor acțiuni.

Unul dintre lucrurile bune rezultate în urma alegerii noului rege e că West va fi numit Lord Mareșal, numire la care nimeni dintre ofițerii nobili din armată nu s-ar fi așteptat, dar care va fi prielnică războiului din nord (de altfel și reîntoarcerii acasă, pentru a lupta contra invaziei gurkhule). Astfel, având practic cel mai mare rang militar din Uniune, va reuși cu adevărat să îi ajute pe nordici și pe Logan să lupte contra lui Bethod. Logan va avea parte de luptele și duelurile sale. Va fi trădat de prieteni și va trăda la rândul său, atunci când e bântuit de Sângerosul Nouă, în toiul luptelor. E unul dintre personajele centrale ale seriei, unul dintre cele mai interesante destine prinse în luptele pentru putere din nordul hărții. Și va rămâne la fel de temut de dușmani și prieteni, neînfrânt și misterios până la capăt. Nu știm de ce e bântuit de Sângerosul Nouă, de ce e printre puținii care pot vorbi cu spiritele, dar știm că Bayaz l-a vegheat din umbră, știind că va veni momentul în care va avea nevoie de talentele sale, fie fizice, fie spirituale.

Că tot vorbeam de personaje principale, să nu uit de Glokta, reprezentant de seamă al Inchiziției Maiestății Sale. Prins între mai mulți stăpâni, obligat să slujească unor interese opuse, Glokta, cu mersul său schingiuit și inteligența sa sclipitoare, reușește totuși să pice în picioare. Trădează, la rândul său, și e trădat. Își recunoaște uneori limitele, deși nu îi vine să creadă că a putut fi atât de orb în fața evidenței. Însă va avea grijă de cei din jur și devine una dintre forțele de echilibru ale politicii Uniunii, mai ales într-un moment de tranziție a puterii și pe fondul fragilității domniei noului rege, pus în fața invaziei armatelor din sud.

Joe Abercrombie nu-și ascunde trimiterile. E clar că Uniunea e un soi de spațiu european, civilizat în măsura în care bogăția arhitecturii și a nobilimii poate ascunde intrigile politice extrem de violente și colorate. Nordul ține de sălbăticie, primitivism și forță brută, e un nord saxon, sau un nord de influențe scandinave, nu e greu de ghicit. Sudul e arabo-african, cu credințe islamice, cu o civilizație pe măsură. Evident, există teritorii și la est și la vest de Uniune. Pentru Styria, de pildă, pentru a afla care îi sunt obiceiurile și intențiile, trebuie citite următoarele cărți scris de Abercrombie. Acum, că am ajuns la capătul primei trilogii, ne dăm seama că toată lumea aflată în pericol de a fi distrusă, întreg conflictul care părea să fi aruncat în aer cariere, biografii și populații întregi, totul pare a fi fost în zadar. Și totul pare doar un moment episodic din mai strânsul conflict dintre Bayaz și rivalii săi. Pentru personajele noastre a părut a fi cel mai important moment din viața lor, și pentru unii dintre ei chiar a fost. Dar pentru păpușarul Bayaz, doar mici jocuri politice enervante pe tabla de șah, pentru a-și așeza piesele așa cum și-a dorit dintotdeauna. La finalul seriei, nimic nu pare schimbat. Nordicii își văd în continuare de luptele lor pentru putere, Adua e la fel de coruptă și controlată îndeaproape de Inchiziție, spioni și bănci ca de obicei, iar sudul rămâne sub tirania Khalului, care, deși înfrânt de data aceasta, probabil își va linge rănile pregătind un viitor atac. De altfel, Khalul și împăratul sudului sunt personaje doar pomenite de-a lungul celor trei romane. Știm de ele, aflăm detalii, dar nu ocupă niciodată prim-planul intrigii, așa cum o face Bayaz, de pildă.

Întreg tăvălugul care a măturat teritoriul Uniunii nu pare să fi adus nimic nou pentru personajele noastre. Unele prosperă, urcă în funcție, altele mor sau se pierd printre țesăturile jocurilor politice. Joe Abercrombie descrie un moment conflictual din istoria Uniunii, dar în mod cinic, își amăgește cititorii (și poate și personajele) că va exista o evoluție a conflictului și o schimbare, un țel sigur pentru povestea celor trei volume, așa cum e obsesia Seminței pentru Bayaz. Însă nu e nicio schimbare de status quo. Viața rămâne la fel de brutală, dură și nemiloasă deopotrivă cu cei buni și cei răi. Dacă exista vreun mic gând de schimbare, așa cum jalnicul rege Jezal ar insinua când vorbește de impozitarea averii celor bogați și mai multe drepturi pentru cei umili, însă e tratat ca un nătâng care nu știe ce vorbește la masa celor mari, ei bine, cam așa e și cu situația politică la finalul trilogiei. Cei răi sunt tot acolo, o parte dintre ei cel puțin. Și nici măcar nu mai ești convins că cei răi sunt chiar atât de răi, iar cei buni chiar atât de buni. Rămâi cu un gust amar de nesiguranță și neîncredere, te simți cumva tras pe sfoară de autor.

Altfel, da, cu siguranță o trilogie fantasy excelentă. Una dintre cele mai bune citite de-a lungul timpului și recitite recent.