Search

Un divorț ca multe altele. Și cu atât mai bine.

Maria Orban – Oameni mari. Nemira, 2020.

Rating Goodreads: 4 stele.

 

Roman de debut, volumul „Oameni mari” mi-a lăsat o impresie pozitivă, mult peste așteptări. Nu auzisem de autoare, my bad, deși am văzut pe clapeta cărții că a publicat deja proză scurtă online și în revistele de profil. Dar mai bine așa, că nu am pornit cu niciun fel de așteptări extraordinare. Romanul nu e chiar de 4/5, mai degrabă un 3,5 cinstit, dar treacă de la mine. E volum de debut, trebuie încurajat.

Rucsandra, personajul principal, are 30 și ceva de ani, locuiește în Brașov și predă la un liceu nu tocmai grozav. Prinsă între divorțul iminent și căutarea unei noi locuințe, Rucs se străduiește să facă față tăvălugului de evenimente și informații din viața ei. E atacată pe stradă, în timp ce caută o garsonieră, își pierde buletinul – piesă de neînlocuit pentru semnarea actelor de divorț, află de la o elevă cu probleme la școală că soțul ei o înșelase mai devreme decât crezuse, se sufocă în compania colegilor de la școală și e exasperată de mama sa, protectiv-limitată, așa cum sunt multe mame, mai ales după moartea tatălui. Cititorii însoțesc această voce destul de amuzant-detașată uneori, alteori frântă de îndoieli și ezitări, în această călătorie de supraviețuire în fața pierderii căsniciei, a casei, a locurilor și gesturilor familiale care îi ocroteau viața intimă și o protejau de mediul stresant de la muncă sau de acasă, acolo unde mama sa îi supraviețuiește unui tată bolnav, cu un trecut alcoolic, ca mai toți bărbații „ieșiți” din cartierele comuniste.

Capitole scurte, dialoguri multe, o scriitură proaspătă, fără prea multe analize psihologizante, chit că vocea își sondează tot timpul propria interioritate, o abundență de referințe către literatura și muzica contemporană (uneori chiar enervant de multe versuri și piese care pică în boxă la fix, în tandem cu momentele cheie), o intrigă minimală centrată în jurul găsirii actului de identitate pentru a pune capăt divorțului. Apoi, cercuri concentrice în jurul acestui gest: amintiri despre prima relație din facultate, prilejuite de revenirea în oraș a fostului iubit, amintiri despre lucruri care nu au funcționat în căsătorie, mici bârfe, probleme și lecții la școală cu elevii, unii nu foarte dornici de a termina anul, câteva personaje secundare care apar și dispar episodic, fără relevanță foarte mare. Nici măcar soțul sau mama nu sunt personaje puternic construite, apar episodic, mai important pentru cititor fiind imaginea lor trasată de amintirile Rucsandrei.

Mă bucură că, în ciuda unui început poticnit (mi-e greu să spun acum de ce, însă nu mi-a plăcut deloc prima pagină), proza Mariei Orban se citește cursiv și lejer, intriga așa puțină câtă e are început și sfârșit, nu există burți enervante și nici capitole peste care să vrei să sari din plictiseală. E o proză de debut bine scrisă și o poveste total nespectaculoasă care în ciuda banalității atrage prin dialoguri și prin vocea personajului principal. Departe de filozofia și „profunzimile” plicticoase la care ar decurge cinematografia românească cu un astfel de scenariu, Mariei Orban îi ies atât personajele, cât și scenele casnice sau comice din realitatea uzuală românească. Nimic strident, nimic sclipicios, foarte puțin „eu liric”, departe de lamentările din primele proze românești ale douămiiștilor. Simplu aș spune acum și bine executat. Cum unele capitole mi-au plăcut mai mult, sunt cu adevărat curios să văd cum sună proza scurtă, pentru că romanul se pare că e un gen care i se potrivește.

Două cărți scurte de la Polirom: Paolo Cognetti & Jonathan Franzen.

Paolo Cognetti – Fără să ajungi vreodată în vârf. Polirom, 2020.

Notă Goodreads: 2 stele.

Cu Paolo Cognetti m-am cam lămurit. Dacă nu vor fi surprize mari, nu prea cred că voi mai citi ceva în curând scris de el. „Cei opt munți” e romanul pe care îl recomand oricând oricui, mai ales celor îndrăgostiți de munte și singurătatea melancolică a locuitului la înălțime. Aici o scurtă recenzie a cărții, din care rețin concluzia: „Cei opt munți” e un roman despre maturizare, despre înțelegerea lumii și despre prietenie. Un roman scris cât mai simplu posibil, însă un roman care degajă o atmosferă de o tristețe înăbușită, suficient cât să rămâi blocat în singurătatea personajelor sale.”

A urmat apoi „Băiatul sălbatic”, o proză hibridă, amestec de jurnal, eseu și ficțiune, cu o atmosferă similară, dar cu o construcție care pare mai degrabă șantier de lucru pentru un viitor volum.

Și acum jurnalul acesta, „Fără să ajungi vreodată în vârf”, jurnalul unei călătorii pentru redescoperirea de sine în Nepal pe urmele unei cărți celebre („Leopardul de zăpadă” – Peter Matthiessen). Deși autorul nu e neapărat pregătit pentru o asemenea călătorie (rău de înălțime, un soi de jurnal care își dorește să copieze sentimentele și senzațiile lui Matthiessen, spirit de observație redus și în general informație puțină), iubitorii călătoriilor pe munte se vor simți ca acasă în acest volum de 150 de pagini. Portrete în viteză, provocări ale naturii, mici obstacole, puțin din toate și mai nimic la final. Paolo Cognetti scrie prea puțin, prea din satelit uneori iar cititorul său nu se alege decât cu scurte vederi din călătorie, dublate de câteva schițe în creion destul de stângace realizate. E o călătorie importantă pentru autor, asta e clar, însă mai puțin clar pentru cititor care nu deslușește decât puțin din motivația călătoriei și tensiunea drumului și a lipsei oxigenului după atingerea cotei de 3500 de metri. Jurnal inițiatic, însă mai degrabă adresat celui care l-a scris și prea puțin cititorilor de-aiurea. Senzația la final e că Paolo Cognetti reia aceeași carte, aceeași imagine senzorială a muntelui și a singurătății aproape sacre a celui aflat pe munte pentru a o rostogoli ca un refren în tot ce a scris ulterior sau înainte, iar restul poveștilor sunt de „umplutură”.

 

Jonathan Franzen – Ce-ar fi să nu ne mai prefacem? Polirom, 2020.

Notă Goodreads: 3 stele (nu pentru că e slab volumul, ci pentru că e prea subțire și pare mai degrabă o broșură).

Franzen e unul dintre prozatorii de care m-am îndrăgostit după prima carte citită, așa că în general îmi cumpăr tot ce apare la noi sau aiurea. Volumașul ăsta e mic rău de tot, cam scump, dar tema incredibil de importantă. Spre deosebire de stânga ecologistă și de economia ong-istă care promovează salvarea planetei prin diverse programe scump finanțate de uniunea europeană (mă refer la noi), Franzen vine și ne spune franc că totul e pierdut. Nu mai putem salva planeta așa cum evanghelic ne împărtășesc fondurile nordice pentru programe educaționale eco.

Încălzirea globală crește de la an la an, speciile și biodiversitatea în general scad văzând cu ochii, iar programele și înțelegerile internaționale sunt praf politic aruncat în ochii votanților. Pământul va trece printr-o criză ecologică tragică și nu are sens să ne ascundem. Poate că umanitatea va avea șansa de a supraviețui cumva în viitorul apropiat, dar nu același lucru îl putem spune și despre plantele și animalele din jurul nostru. Așa că dacă vrem să ameliorăm ceva, trebuie să facem pași concreți la nivel individual. Cum la noi în România problema eco „cea mai importantă” e cea a reciclării gunoiului menajer, îmi vine greu să cred că pe aici se va progresa în vreun fel. Însă fiecare dintre noi poate să contribuie personal la ameliorarea mediului din jurul său. Măcar atât, speranța în mai bine e moartă de mult timp. Cam din anii ’80, dacă e să-l credem pe Franzen.

Un prozator care îmi confirmă așteptările

Bogdan Răileanu – Să nu lași moartea să te găsească. Polirom, 2020.

Rating Goodreads: 3 stele jumate

Acum câțiva ani am citit volumul de debut al lui Bogdan Răileanu – „Tot spațiul dintre gândurile mele” (Polirom, 2017) și știu că am găsit acolo câteva proze scurte care mi-au plăcut. Era unul dintre volumele de debut care promitea și la final mi-am însemnat mental numele autorului. A trecut o vreme, apoi am citit din nou o proză de Răileanu în antologia scoasă de editura Arthur („Mică istorie a unui secol mare”) unde textul său era de departe printre cele mai bune din volum și cumva îmi spuneam că trebuie musai să îi citesc și romanul apărut la editura Humanitas. Mi l-am cumpărat, dar a rămas pe raftul cu cărți de citit. Între timp, au mai apărut două. Acesta de la Polirom și încă unul la Humanitas, așa că pot spune mai în glumă, mai în serios, că Răileanu e unul dintre prozatorii tineri de la noi care nu stă degeaba și scrie într-un ritm susținut, cu siguranță unul mai bun decât ritmul meu de lectură. Un al doilea nume care îmi vine repede în minte e cel al lui Tudor Ganea, prozator debutat cam în aceeași perioadă și având deja un număr zdravăn de cărți scoase.

Cum, necum, am citit weekendul acesta cel mai recent roman, sau microroman, cum e scris sub titlu, „Să nu lași moartea să te găsească” și mă bucur că am făcut-o. E un roman plăcut la lectură, deși dacă iei fiecare capitol în parte, ar putea ieși o culegere de proză scurtă de bună calitate. De fapt, dacă nu ar exista ultimul capitol (Epilog), i-aș fi dat 4 stele din 5 fără să stau pe gânduri. Însă e acel capitol enervant care trebuie să explice și trebuie să lege cumva povestea din carte de celebra baladă Miorița, lucru deloc necesar dacă mă întrebați pe mine. Tăiat acel capitol, romanul ar fi fost excelent.

Povestea cărții e relativ simplă. Patru ciobani plecați pe munte cu oile, într-o perioadă neprecizată (probabil secolele 18-19), limbajul nu ne ajută să identificăm secolul cu exactitate, deși e pomenită o boală care circulă repede și răpune atât boieri, cât și servitori. Doi dintre ciobani sunt veri și relativ începători, doi experimentați și nu neapărat de încredere, cum se va vedea destul de repede. Un viol, o presupusă crimă, multă ură și încrâncenare și o drumeție periculoasă în mijlocul iernii și al molimei pentru a duce vărul mort către casă pentru înmormântare. Apoi mici inserții cu povești din trecutul sau viitorul personajului principal, Arhip, tânărul cioban căruia nu îi place meseria de oier, ci mai degrabă să cânte la fluierul din os făcut de tatăl său. Împărțirea între personajele pozitive și negative e făcută repede, trimiterea către celebra baladă din manualele școlare la fel.

Însă nu vă lăsați păcăliți. Bogdan Răileanu știe să construiască bine vocile (chit că expresivitatea limbajului și a observațiilor lui Arhip par puțin prea „mature” pentru biografia oferită), tensiunea e strunită așa cum trebuie, descrierile melancolice, simple dar expresive și bine ancorate într-un soi de credință arhaic-populară despre moartea care trăiește în mijlocul lucrurilor și te pândește întreaga viață, ei bine, aceste descrieri îmi amintesc puțin de excelentele fraze ale lui Vodolazkin din „Laur”, un roman pe care merită să-l citiți dacă nu ați făcut-o deja.

De reținut, dincolo de personajul central, bunica Georgeta, cea care-și țese în covoare întreaga sa cunoaștere a lumii și a dedesubturilor ei, Lică, orbul care știe să lucreze „cu degetele sale groase carnea lemnului” și vocile rele spun că și carnea nevestelor rămase acasă, lucru de rău augur pentru viitorul personajului, și tânăra Anica, cea care de la 13 ani deja „punea mintea pe jar” bărbaților din sat, secătuindu-i de energie („Gemea și vorbea fata asta.”). Angheluță, celălalt tânăr cioban, vărul lui Arhip, va pleca cu oile pe munte cu inima grea de dorul tinerei lăsate acasă. Și datorită dorului, își neglijează datoriile și intră repede în conflict cu ceilalți doi ciobani, mai în vârstă și mai experimentați, dar și mai vicleni și mai obișnuiți cu violența vieții pe munte. Anghel nu se va mai întoarce în viață la iubita sa, dar nici Anica, cea care bântuie prin mințile bărbaților nu va avea un destin favorabil.

Raporturile dintre personaje, fie ele ciobani sau locuitori ai satului, sunt tot timpul strâns legate de moarte, moartea cu care stai la masă, moartea hoață, cea care îți fură tot ce e mai drag pe lume și apoi tot îți dă târcoale, moartea-refren care bântuie noaptea ieșind din cimitir și contra căreia sunt necesare uneori intervenții brutale, specialistă în aceste „intervenții” fiind tot bunica Georgeta.

Astfel, lui Bogdan Răileanu îi iese bine această lume rurală, volubilă în credințele și misticismele sale, fie ele creștine sau arhaice. O lume dură și violentă, în același timp sensibilă și extrem de atentă la micile detalii pe care natura și presimțirile interioare le pot oferi. Deși subiectul romanului poate părea banal și poate neatractiv pentru cititorii mai tineri, cred că Răileanu se descurcă minunat în câmpul acesta, așa că vă recomand romanul fără discuție. Sper să recuperez în 2021 și romanele de la Humanitas, pentru că Răileanu e clar unul dintre prozatorii contemporani musai de citit în această perioadă.

Romanul poate fi cumpărat din Librarium Universității sau Book Corner din Cluj, de pe siteul Editurii Polirom sau de pe Cartepedia.

O anchetă pe uscat într-un mediu extrem de umed și lipicios. Despre cărăbușii lui Jo Nesbø

Jo Nesbø – Cărăbușii. Editura TREI, 2019.

Rating Goodreads: 3 stele.

Mi-am propus de multă vreme să mă apuc de seria Harry Hole, am și început un roman din bibliotecă și cred că l-am lăsat pe undeva așa început, iar zilele trecute nu am mai dat de el. Nu de alta, dar logica îmi spune că e bine totuși să începi cu primul volum din serie dacă îl ai deja cumpărat. Cum nu l-am găsit, l-am luat pe acesta și trebuie să spun că se citește destul de repede. Nu e primul contact cu Nesbø, i-am mai citit un roman de mici dimensiuni dintr-o altă serie care, ce-i drept, nu m-a dat pe spate. Însă referințele excelente de-a lungul timpului și cheful de a citit ceva „polițist” m-au adus în situația de a mă reapuca de cărțile scriitorului norvegian.

„Cărăbușii”, așa cum v-am spus, se citește ușor, în ritm alert, intriga curgând cursiv până spre ultimele 50 de pagini din roman când ițele poveștii se descâlcesc și în dulcele stil hollywoodian totul devine neclar, confuz, ca mai apoi să se limpezească lucrurile în paralel cu câteva întorsături de situație și o doză suficientă de suspans, din păcate pentru mine nu chiar satisfăcătoare. Mă explic mai jos.

Prima întrebare la care totuși trebuie să răspund e dacă se poate citi fără a-l fi citit pe primul din serie. Da, se poate. Știu despre primul că e despre un caz în Australia și cam atât. Aici e pomenit succesul în investigație, cum mai sunt pomenite câteva detalii despre familia lui Hole, mai ales despre sora sa suferindă de sindromul Down care a trecut prin experiența cumplită a unui viol fără să fie crezută de poliție și fără a fi găsit vinovatul. Harry Hole pare să își continue de unul singur cercetările, însă cred că e o „poveste” legată de primul volum pe care probabil îl voi citi cândva în viitorul apropiat.

În rest, nimic care să deranjeze și să îmi lipsească pentru a contextualiza personajul și intriga. Harry Hole e un polițist norvegian cu o viață destrămată, alcoolic, fumător (deși ambele ipostaze sunt abandonate de-a lungul acestui roman), fără o carieră strălucită, dar pe care cazul rezolvat în Sydney l-a adus în fața reflectoarelor și îi oferă o nouă excursie exotică, de data aceasta până în Thailanda. Ambasadorul norvegian e găsit ucis, cu un cuțit înfipt în spate, într-un hotel folosit de prostituate ca bordel. Nimic mai nasol pentru imaginea Prim-ministrului decât uciderea prietenului său din copilărie și un bun coleg de partid. Așa că afacerea trebuie tratată cu delicatețe, departe de ochii presei, și prezentată publicului ca o moarte accidentală sau o crimă într-un hotel, orice care să nu afecteze imaginea partidului din care face parte. Harry e trimis acolo pentru a ancheta moartea în colaborare cu poliția thailandeză, recomandat fiind de superiorii săi. Mai târziu va afla că e trimis tocmai pentru că e un alcoolic care poate înfunda toată ancheta prin nepricepere și nepăsare, cel puțin pe asta mizează Ministerul de Externe și cei implicați politic.

Cumva previzibil, Hole e totuși un anchetator extrem de meticulos și priceput, care seamănă puțin cu detectivii romanelor polițiste clasice. Atmosfera thailandeză e condimentată cu mafioți, prostituție, afaceri politice riscante, pedofilie și multe alte tâmpenii exotice pentru care țara aceasta a devenit un punct de interes în turismul sexual. Hole e ajutat de o polițistă locală, extrem de descurcăreață și extrem de masculină, pistele încep să apară așa că ancheta bâjbâie de la prostituție, pedofilie până la homosexualitate, șantaj sau bani pierduți la pariuri. Ambasadorul norvegian nu era cel mai potrivit om pentru meseria sa și nici viața sa nu era ferită de tentații, așa că orice pistă pare potrivită pentru a fi investigată. Însă ancheta lui Harry Hole se lovește de interesele financiare locale, apoi de o aparentă implicare a serviciilor secrete și totul trebuie rezolvat rapid, mai bine spus totul trebuie împachetat frumos cât să poate fi oferită vestea publicului norvegian fără a izbucni vreun conflict diplomatic sau vreun scandal politic care să ducă la demisia guvernului. Hole e prins între încercarea de a rezolva crima și presiunea politică de a oferi un răspuns „cuminte”. Însă chiar și așa, duce investigația mai departe, jonglând de câteva ori cu moartea. Romanul și ancheta de-curg cumva liniar, testând diverse piste în anchetă, bănuind diverși cunoscuți ai ambasadorului, reluând povești abandonate și detalii aparent nesemnificative. Spre final, totul se precipită, într-un mod puțin forțat aș spune, însă care duce către găsirea și pedepsirea vinovatului, surprinzând puțin cititorul care nu avea de unde să afle căruța de detalii și informații decât în momentul în care Harry Hole le pune cap la cap și ni le spune și nouă.

Scriitura nu e foarte expresivă, personajul central e interesant (deși cv-ul său e deja un clișeu al genului) și cred că poate să te țină aproape preț de câteva volume. În rest, povestea mi s-a părut destul de rece și lipsită de atractivitate, în ciuda tragediilor descrise. Nu pot să spun că m-a prins, nici că m-a interesat în mod deosebit, cum nici suspansul acumulat și aruncat în ultimele pagini nu m-a ținut chiar în priză, așa cum probabil ar fi vrut autorul. Însă seria e lungă, acesta e totuși abia al doilea roman și probabil unul dintre primele scrise. Există premise suficiente ca lucrurile să se îmbunătățească de la un volum la altul.

Romanul poate fi cumpărat din Librarium Universității sau Book Corner din Cluj, de pe siteul Editurii TREI sau de pe Cartepedia.

PS: Despre acest roman și primul, de altfel, puteți citi o recenzie pe blogul lui Liviu Szoke aici.

Despre singurătatea tăcerii. Un roman de Linda Boström Knausgård.

Linda Boström Knausgård – Bine ai venit în America! Pandora M. 2020

Traducere din suedeză de Roxana Dreve

Undeva la 3-4 stele pe Goodreads.

Ellen e o fetiță de 11 ani cu o voce incredibil de matură. Cu toate acestea nimeni nu i-a mai auzit vocea de o bună bucată de vreme pentru că ea a decis să nu mai vorbească, să lase loc tăcerii pentru a liniști lumea din jurul ei. Ellen își trăiește viața, traumatic și totuși lucid, înconjurată de un frate adolescent care descoperă tentațiile vieții de adult: independența, sexualitatea, forța sa de bărbat, o mamă actriță, încă tânără și răbdătoare și un tată-fantomă, cu care vorbește uneori, deși cel mai des e obligată să îl asculte. Așa cum făcea și când încă mai era în viață și atenta la echilibrul fragil al familiei prin crizele sale de nebunie, dublate de violență și gelozie.

E clar că mediul în care trăiește Ellen explică destul de ușor decizia luată brusc de a nu mai vorbi. Însă nu e doar atât pentru că Ellen nu e o fetiță care tace înfricoșată, incapabilă să înțeleagă ce i se întâmplă, baricadată în propria tăcere ca într-un spațiu zidit, apărat de cei din jur. Ellen conștientizează tăcerea sa, rana pe care ne-vorbitul o produce în armonia din familie. O armonie câștigată prin decesul tatălui, cel care o luase razna din motive pe care nu le știm cu precizie, deși aflăm mici detalii din istoria familiei și putem bâjbăi câteva posibile explicații. O armonie ca un soi de armistițiu fragil între mamă – fiică și frate mai mare. Fiecare având propriile obsesii, propriul spațiu intim și cu toate acestea un spațiu comun, luminos, umbrit doar de insistența lui Ellen de a nu răspunde întrebărilor celor din jur. O umbră pe care fetița o sesizează, ca și cum ar testa elasticitatea echilibrului din familie, să vadă până unde poate duce încăpățânarea ei de a refuza dialogul cu cei din jur:

„Era de parcă pacea pe care o resimțeam acasă depindea de o pânză cu ochiuri fine de înțelegere și bune intenții, de faptul că nimeni nu deranja ordinea subînțeleasă. Toți trebuiau să participe, altfel situația ar fi scăpat de sub control. Pânza asta era pe cât de puternică, pe atât de vulnerabilă. Fratele meu putea distruge totul cu o lovitură. O știa. Mama ar fi putut să nu mai suporte tot ce suporta acum. Și eu? Ce puteam face eu? Dusesem pânza la limita distrugerii cu refuzul meu de a vorbi. Întinsesem încet-încet ochiurile pânzei, în timp ce ei simultan le dăduseră drumul din prinsoare, ca să găzduiască tăcerea mea” (p. 105)

O analiză a relațiilor din cadrul familiei excelentă, însă o analiză venită de pe urma unei voci incredibil de mature. Nu știu ce să zic, uneori am trăit cu impresia că vocea e de fapt o voce dintr-un prezent matur care reia scenele din trecut. Alteori, nu, vocea părea să fie transmisă în real time, în prezentul narațiunii, lucru care inevitabil te duce cu gândul la faptul că o puștoaică de 11 ani nu are cum să gândească așa. Cine știe?

Finalul cărții nu lămurește foarte mult tensiunea din familie, de altfel evenimentele descrise în carte sunt amestecate cu momente din trecut, când tatăl iubitor și protectiv o ia razna ajungând să devină violent în posesivitatea sa. Așa că Knausgård nu duce cititorul către un deznodământ. Nu știm ce se va întâmpla cu familia, nu știm dacă mama se va recăsători, dacă fetița va fi dată afară din școală sau fratele său va continua să bată ușa dormitorului în cuie. Nimic clar despre viitor, doar multe amintiri și o privire obsesivă îndreptată spre trecutul recent care a tulburat lumina casei, dezechilibrând relațiile și în același timp aducând un soi de pace de moment.

Fotografia autoarei preluată din The Guardian, sursa aici: https://www.theguardian.com/books/2020/may/10/linda-bostrom-knausgard-i-would-like-to-be-seen-as-a-person-and-author-in-my-own-right

Despre autoare nu pot spune mai multe decât găsiți pe internet sau pe pagina de prezentare a editurii. Știu că un detaliu esențial, deși necitind nimic scris de fostul soț pentru mine e irelevant, e faptul că a a fost soția mult mai celebrului Karl Ove Knausgård, tradus la noi de către editura Litera. „Bine ai venit în America!” e prima carte pe care o citesc din noua colecție Anansi (rebranduirea imprintului Pandora M – colecția pentru adulți) inițiată de Bogdan-Alexandru Stănescu de când s-a mutat de la Polirom la editura Trei. Cu siguranță voi mai citi câteva cărți, urmărind cu interes această mișcare majoră din piața noastră editorială.

Remarc la final, deși poate cu asta ar fi trebuit să încep, excelenta traducere a Roxanei Dreve.

Romanul poate fi cumpărat din Librarium Universității sau Book Corner din Cluj, de pe siteul Editurii Pandora M sau de pe Cartepedia.

Cum se începe un roman #4

„Domnul Teo s-a trezit într-o bună dimineață de sâmbătă la ora 10.08 și, în timp ce își fuma prima țigară în fața geamului deschis de la bucătărie, i-a venit o nouă idee de carte. Domnul Teo era scriitor și îi veneau multe idei de cărți, dar, de fiecare dată când se apuca să le scrie, îi veneau alte și alte idei, cărțile se complicau mult prea mult și, în cel mai bun caz, le abandona după doar câteva pagini. În cel mai rău caz, nici nu se mai apuca să le scrie, pentru că îi veneau idei pentru alte cărți, de care nu se apuca, pentru că îi veneau alte idei, pentru alte cărți. Cu toate acestea, nu s-ar fi putut spune despre domnul Teo că era un idealist și că ar fi crezut într-adevăr că ar fi putut vreodată să scrie toate acele cărți. Era doar un bărbat de 46 de ani, ciufulit, în pijama, în fața ferestrei de la bucătărie.”

 

Sfârșit de comunism în gamă minoră

Cătălin Partenie – Vizuina de Aur. Polirom, 2020.

Notă Goodreads 2,5/5

Suntem la finalul anilor ’80 în România socialistă. Un puști proaspăt intrat la liceu, Fane, se împrietenește cu un student la Filozofie, Paul, ambii fiind pasionați de muzică și de trupe ale căror viniluri le găsești greu, scump și doar pe sub mână. Paul cântă bine la tobe, își propune să renunțe la facultate, picându-și în mod repetat examenul de logică. Urăște comunismul, sistemul și viața de zi cu zi și plănuiește în secret să fugă peste Dunăre. Fane e juniorul care absoarbe împătimit experiențele prietenului mai mare: legături, amiciții, informații muzicale, lumea din restaurantele bucureștene, încercând cumva să-și copieze prietenul și să se maturizeze mai repede. Amândoi vin din familii de condiție medie, care în ciuda dificultăților economice ale anilor ’80 se descurcă mai bine decât majoritatea populației din acele vremuri.

Pornind de la relația de prietenie dintre cei doi tineri, Cătălin Partenie schițează în viteză o istorie a acelor ani, cu lipsurile din magazine, cu bancurile și frica de puterea securității, detalii despre piața instrumentelor muzicale și a industriei la negru a muzicii occidentale. E o radiografie rapidă, superficială, dar suficient cât să ofere un cadru decent unei intrigi. Însă aici apare o problemă. Relația dintre cei doi prieteni evoluează până în momentul în care Paul reușește să fugă din țară, lăsând în urmă o iubită probabil însărcinată, o familie derutată care-și pierde în primă instanță dreptul la salariu și loc de muncă și un amic ale cărui vise de viitor erau legate în totalitate de posibilitatea de a învăța să cânte la o chitară electrică și apoi să facă parte dintr-o trupă alături de bunul său prieten.

Totul se năruie, însă fără a fi cu adevărat tragic. Viețile cunoscuților își reiau traseul cotidian, chit că autorul decide să apese pedala de accelerație și următoarele episoade devin din ce în ce mai schematice, superficiale și distante cumva. Intriga e doar o umbră e descrierii pe scurt a „evadării” lui Paul la sârbi, apoi certificatul de refugiat, interviul și drumul către Canada, în timp ce părinții lui se împacă cu veștile din scrisori și realitatea în schimbare din țară. Urmează revoluția, victimele și pierderile personale ale tuturor celor implicați. Autorul descrie „ca pentru un cititor de-afară”, așa cum e și pretextul comod al romanului de-altfel, întreaga evoluție de la dictatură la haosul anilor ’90. Istoria personajelor noastre pare istoria naivă a celor înfrânți în marele joc al schimbărilor. Unii nu reușesc să prindă anii democrației, biruiți de speranțe în timpul zilelor violente ale revoluției sau de boală și sărăcie, alții nu reușesc să se împace cu noua realitate. Ultimele pagini din roman surprind tocmai dezamăgirea inițială și deruta, apoi noua viață a supraviețuitorilor.

Cătălin Partenie are talent literar și unele scene de dialog sunt bine construite. Mi se pare însă că miza sa e prea mică și această micro-istorie pe care o livrează cititorului e totuși prea puțin originală și se datorează mai degrabă imaginilor ultra-cunoscute despre acei ani. Nu că experiența personală ar fi diferită, dar parcă mi-aș dori să citesc și altceva despre viața de atunci și nu doar cozi, vizita ceaușeștilor la circul foamei, frica de organe și micile învârteli pentru supraviețuire. Un roman al clasei de mijloc ar fi fost foarte bun, mai ales că era o clasă privilegiată în raport cu sărăcia clasei muncitorești. Însă lui Partenie nu îi iese decât o imagine ștearsă, ușor palidă, care confirmă toate așteptările unui occidental despre realitatea românească a comunismului și nu oferă decât foarte puțin unui cititor român. Și piste pentru o intrigă mai bogată sunt suficiente în acest roman. De pildă, mi-ar fi plăcut mult să aprofundeze tema refugiaților politici, a familiilor rămase acasă aflate sub amenințarea Securității, viața celor obligați să obțină statutul de azilant politic în Occident, orice. Și nu doar o poveste diafilmică despre ultimii ani din comunism.

Romanul poate fi cumpărat din Librarium Universității sau Book Corner din Cluj, de pe siteul Editurii Polirom sau de pe Cartepedia.

 

Un Piranesi naiv și gingaș

Susanna Clarke – Piranesi. Nemira, 2020. 

Traducere Roxana Brînceanu

Notă Goodreads 3,5-3,7/5

Susanna Clarke debuta în 2004 cu romanul „Jonathan Strange & Mr Norrell”, un roman care a impresionat atât publicul de nișă, cât și critica de specialitate. Nominalizări peste nominalizări, succes de public, romanul intră pe lista lungă a Man Booker-ului, prinde câteva topuri importante și câștigă printre altele premiile Hugo, Locus și Word Fantasy Award, propulsând-o pe autoare printre cele mai de succes viitoare prozatoare de literatură SF și Fantasy. Am cartea de ceva vreme, am început-o, am văzut și câteva episoade din serialul ecranizat după roman și fără să-mi displacă, din contră, nu am reușit să termin niciuna dintre variante.

Doi ani mai târziu a urmat volumul de proză scurtă „Doamnele din Grace Adieu și alte povestiri” (tradus și acesta la noi la editura Rao). Iată că după o bună perioadă de timp, Clarke revine cu un nou roman, de mai mici dimensiuni, ce-i drept, dar cu un nume și o copertă extrem de atractive. Și mă bucur că Nemira a păstrat coperta, pentru că e una dintre copertele care fură ochii într-o librărie.

Cum e „Piranesi”? E prima carte pe care o citesc după multă vreme ale cărei lume, intrigă și stil îmi amintesc puternic de „Mitago” al lui Robert Holstock, aceeași stranietate, același fantasy ciudat, deși la fel de bine aș spune că e vorba mai degrabă de un fantastic specific literaturii mainstream. E o carte care te cucerește prin atmosferă și prin misterul pe care îl oferă cititorului. E o carte pe care o citești repede, deși e plină de descrieri, iar personajele le numeri pe degetele de la o mână. Nu știu cui să o recomand, pot spune că nu vei găsi în ea creaturi fantastice, nu vei găsi magie în înțelesul fantasy al termenului, nu vei găsi lumi miraculoase, intrigă complicată și nici răsturnări de situație. Prin urmare nu e un roman recomandat celor care citesc pentru a înghiți rapid, pe nemestecate, intrigi aprige și rapide.

E mai degrabă un roman lent, un roman dedicat arhitecturii unei lumi misterioase, formate dintr-o singură clădire nesfârșită. O clădire cu etaje și încăperi gigantice, umplute cu statui imense, deseori reprezentări umane sau animale, uneori reprezentări ale unor confruntări neștiute poate, statui însă care populează încăperile acestea reci prin care curge uneori apa și în care trăiesc păsări sălbatice. Întreaga lume e dominată de această construcție-labirint, din care pare imposibil să evadezi. O construcție care comunică deschis cu natura, cu ploile și iarna crâncenă, o construcție al cărei subsol e traversat de râuri furtunoase uneori și care lasă peștii și păsările să îi străbată holurile, scările și încăperile întunecate.

În această lume neprietenoasă locuiește Piranesi, un bărbat care-și descrie viața cu minuțiozitate notând evenimentele zilnice în jurnale, după un calendar inventat de el însuși, adaptat evenimentelor deosebite petrecute în clădirea pustie: venirea apelor, inundațiile sau furtunile care-i străbat încăperile, întâlniri cu păsări deosebite sau descoperirea unor noi statui preferate. Piranesi e aproape sălbăticit, pare să nu știe de când se află acolo și cum a ajuns, trăiește însă după un ritual bine stabilit și se declară un prieten bun al „casei”. Săptămânal se întâlnește cu un alt locuitor al casei, „Omul celălalt”, de fapt singura ființă umană vie pe care Piranesi a reușit să o descopere. Mai sunt câteva schelete pe care le îngrijește atent, aproape matern, însă „Omul celălalt” e singurul cu care comunică și de la care noi, cititorii, putem afla mai multe detalii despre misterul acestei clădiri și, de ce nu, misterul întregii lumi.

Intriga primei jumătăți a romanului configurează acest mister și în ciuda unor detalii și indicii își lasă cititorii să bâjbâie după explicații. Apoi, treptat, Piranesi începe să descâlcească ițele propriei povești și împreună cu el aflăm și noi, cititorii, care e relația dintre această lume și lumea reală, cea pe care o știm cu toții. Pe măsură ce aflăm răspunsuri, romanul parcă își pierde din farmec și devine previzibil, iar intriga pare desprinsă dintr-un volum de proze fantastice scris de Mircea Eliade. Există puțin suspans, există câteva personaje aparent negative, există chiar și o logică în existența acestei lumi ideale, secundare celei reale, un soi de replică desprinsă din filozofia antică, perioadă spre care își îndreaptă atenția și câteva personaje din roman pentru a afla modalitatea „magică” prin care poți deschide căi între Marea Britanie actuală și casa labirintică a cărei schiță arhitecturală doar Piranesi o cunoaște îndeaproape.

Finalul romanului e unul deschis (procedeu deja banal), total nemulțumitor din punctul meu de vedere, impresia fiind aceea că autoarea nu a știut ce să facă cu personajul ei. A reușit cu adevărat să-și imagineze o lume grozavă, desprinsă parcă din desenele închisorilor lui Giovanni Battista Piranesi, artistul italian real, ale cărui desene le puteți vedea mai jos.

Lumea în care trăiește Piranesi pare marele atu al romanului. Misterul biografiei sale e bine construit, iar povestea din spatele său e coerentă și ușor de imaginat. Doar că după ce ai deslușit povestea, întreaga intrigă pare diminuată și nu mai rămâne nimic în picioare cât să merite să duci romanul până la capăt. Evident, e doar o impresie, însă una care m-a însoțit până la ultima pagină a cărții.

Scârțâie unele detalii la o privire mai profundă: nu înțelegem cu adevărat sensul „închisorii” lui Piranesi, rostul ei, deși ne sunt oferite câteva informații mistico-filozofice. Iarăși, motivul „aruncării” lui Piranesi în această lume rămâne în continuare un mister, explicațiile din roman fiind prea puține și destul de puțin conturate. Finalul? Da, nu pare să fie cel potrivit pentru personaj așa cum a fost el gândit. De altfel, ultima parte din carte pare cumva grăbită, incompletă. Ca și cum autoarea a decis să lase doar o parte din text pentru a-l face mai evaziv, mai tenebros, în ton cu lumea imaginată.

Concluzia? Merită să citiți cartea? Eu zic că da, mie mi-a plăcut destul de mult și cred că e o poveste despre care se va scrie și care îi va cuceri pe cititori. Evident, e mai mult o sugestie de poveste, acesta fiind și marele avantaj al unei astfel de intrigi abia schițate. O sugestie despre cunoașterea care captivează și apoi te aruncă în temnițe fără posibilități de ieșire, o sugestie privind obsesia „clasică” a omenirii de a evada într-un alt spațiu în care se poate cunoaște cu adevărat esența acestei lumi. La final, mie îmi rămâne în minte imaginea lui Piranesi, naiv și gingaș în starea lui de uitare, având grijă de păsări și de oase pentru a nu se simți singure. E o imagine grozavă care-mi spune că trebuie să încerc să termin și celelalte două cărți ale autoarei. O reeditare poate la Nemira?

Romanul poate fi cumpărat din Librarium Universității sau Book Corner din Cluj, de pe siteul Editurii Nemira sau de pe Cartepedia.

 

 

Sigrid Nunez – Prietenul. Editura Art, 2019.

Sigrid Nunez – Prietenul. Editura Art, 2019.

Rating: ⭐ ⭐ ⭐

„Prietenul” a fost recompensat cu premiul National Book Award în 2018 și a ajuns pe lista scurtă a premiilor Femina și International Dublin Literary Award, devenind astfel unul dintre romanele cele mai de succes ale autoarei Sigrid Nunez.

Personajul principal, o scriitoare al cărei nume nu îl vom afla niciodată, își amintește și jelește un bun prieten care a murit recent. Scriitor la rândul său, profesor de scriere creativă, mentor și poate bărbatul ideal, iubit în secret, prietenul ei a lăsat în urmă trei soții, o viață destul de dezordonată, multe aventuri (uneori cu studente, ceea ce nu l-a ferit de câteva scandaluri universitare) și un câine imens, puțin bolnav, din rasa Great Dane. Un câine pe care ultima soție nu și-l dorește, așa că profită de ocazie și i-l pasează scriitoarei noastre, care se simte forțată dar și datoare și acceptă acest cadou, în ciuda riscului de a fi dată afară din apartamentul închiriat.

Câinele, înstrăinat și suferind după stăpânul mort, îi amintește scriitoarei de prietenul pierdut, devenind un soi de punte de legătură între amintirile ei și, poate, amintirile și tabieturile pe care animalul suferind le-a deprins de-a lungul vieții sale. Un animal enorm în dimensiuni, destul de închis în sine și paralizat uneori de momente de panică și suferință violente. Personajul nostru își va dedica următoarea perioadă din viață creșterii lui, vizitelor la medicul veterinar, însă pericolul de a fi dat afară din casă devine real, primind deja amenințări și înștiințări din partea proprietarilor care nu acceptă prezența animalelor în clădire.

Sigrid Nunez

Romanul, deși mai bine spus elegia despre prietenul pierdut, se scurge printre amintirile discuțiilor și zilelor petrecute împreună, bârfele despre iubite și soții, aventurile de la universitate sau din turneele de lansare a unor traduceri – universul complicat și straniu al celor doi scriitori, buni prieteni, aproape amanți, dedicați unul altuia suficient de mult încât relația lor să devină deranjantă pentru fiecare dintre soțiile sale.

„Prietenul” e o carte despre suferință, despre nostalgie și compasiune, o carte despre scris și despre cum viața scriitorilor se împacă cu cei din jur și cu imaginea lor de scriitori. Personajul masculin, mentorul pierdut ale cărui obiceiuri casnice ar putea fi ghicite în comportamentul timid uneori, violent și abrupt deseori, pe care câinele îl moștenește, nu e un personaj comod pentru actualitatea noastră puțin feministă și mai ales pentru mișcarea „me too”. Dimpotrivă, pare ținta perfectă, personajul negativ aproape stereotip. În ciuda acestor lucruri, e un bărbat de care toată viața scriitoarei noastre se leagă, atât intelectual și creativ, cât și afectiv, sentimental. Un soi de mentor care lasă o prăpastie imensă în lipsa lui, prăpastie peste care se poate trece, timid și nesigur, cu ajutorul câinelui moștenit.

În cele din urmă, „Prietenul” e un roman despre pierderea unei relații și construirea, dificilă și uneori de neînchipuit, a unei relații noi, fie ea și una de prietenie cu un Great Dane.

Romanul poate fi cumpărat din Librarium Universității sau Book Corner, de pe siteul Editurii Art sau de pe Cartepedia.

Create a free website or blog at WordPress.com.

Up ↑