Un nordic noir ca la carte.

Jussi Adler Olsen – Camera groazei. Departamentul Q #1. Rao, 2013

Traducere: Graal Soft

Notă Goodreads: 3.5 spre 4 din 5

A trecut mult timp de când mi-am propus să citesc romanele lui Adler Olsen, așa că în cele din urmă am reușit să mă apuc de celebra serie a Departamentului Q care a devenit un reper danez al genului nordic noir. Însă care-i treaba cu acest gen de romane polițiste? De ce sunt așa celebre și de ce edituri precum Crime Scene Press sau Trei au tradus zeci de cărți ale autorilor suedezi, norvegieni, islandezi sau danezi?

Dincolo de naționalitatea autorilor și de spațiul geografic în care sunt plasate romanele, ce mai e atât de specific lor încât „Camera groazei” să fie un reprezentant specific al acestui curent? Ei bine, să luăm exemplul personajului central, polițistul Carl Mørck. E un polițist cătrănit, morocănos, nu se înțelege deloc cu colegii de serviciu, are probleme în familie, suficient cât să-i împartă gândurile constant între muncă și casă. Preferă abordările directe, în propria manieră, este inteligent și curajos, însă face greșeli, uneori pare leneș și fără chef, capricios și irascibil. Cazurile de care se lovește sunt înfricoșătoare și deseori lăsate de izbeliște de restul echipei, fără prea mari șanse de rezolvare. Așa că tocmai nuanța pestriță, în tonuri deseori contrare, cu care e „desenat” personajul central, e o caracteristică a romanului noir nordic. Dincolo de eroul care luptă să prindă infractori – schema tradițională a romanelor polițiste, în romanul nordic eroul e un personaj construit dintr-un material instabil, deseori mai degrabă predispus greșelilor și tentațiilor negative, decât misiunii de a face bine și a restabili echilibrul din societate. Tot timpul un individ cu o biografie dificilă și un cv problematic, cu multe eșecuri familiale, eroul romanului nordic e nevoit să lupte pe două fronturi: cel intim-casnic, și cel public, în care meseria de polițist, detectiv sau ofițer se lovește în mod uzual de unele dintre cele mai teribile crime și întunecimi dintr-o societate pe care în mod normal, noi, cititorii români, o admirăm pentru condițiile de trai și pentru bunăstarea generală.

Revenind la romanul lui Jussi Adler Olsen, departamentul Q e un departament înființat pentru a se ocupa de cazurile mai vechi, nerezolvate. Motivațiile sunt politice, iar poliția nu îl ia cu adevărat în serios, motiv pentru care conducerea departamentului este încredințată lui Carl Mørck, un polițist pe care nimeni din secție nu-l suportă și care tocmai s-a întors din concediu medical după ce fusese împușcat în timpul unei intervenții de rutină. Un coleg a fost ucis, iar celălalt a rămas paralizat de la gât în jos cu foarte mici șanse de recuperare. Obsedat de vina de a nu fi reacționat mai repede și poate în felul acesta nimeni nu ar fi fost rănit, Carl se reîntoarce într-o secție unde nimeni nu-l dorește, așa că șansa de a scăpa de toți, devenind șeful unui departament obscur, localizat la subsolul poliției în fostele încăperi tehnice, e îmbrățișată ca pe un bine-meritat concediu în care să bea cafea, să joace Solitaire și să lase dosarele cu cazuri nerezolvate să prindă praf și pânze de păianjen în rafturile din jurul său. Planurile i se schimbă rapid și nu din dorința sa. Primește în echipă un ajutor civil – Assad, un imigrant care vorbește limba daneză nu tocmai bine, cu origini siriene sau irakiene, nu știm multe detalii despre el. Cert e că noul asistent civil pare să ascundă un trecut misterios și nu de multe ori am crezut că e un fost agent al serviciilor secrete. E nostim, harnic, inteligent și deseori preia inițiativa trăgându-l la propriu după el pe Carl Mørck, fiind singurul care citește cap-coadă dosarele, reținând detalii și indicii, așa cum ar fi trebuit să o facă un adevărat ofițer de poliție. Assad e Watson al lui Sherlock Holmes, doar că deseori pare să joace rolul central. Carl se mișcă greu, preferă subsolul în locul muncii de teren, pare puțin empatic cu dosarele sale de pe birou, iar gândurile i se plimbă între spitalul în care colegul rămas în viață îl roagă să-l ucidă și soția de care e despărțit și care pare să-l falimenteze cu noile ei planuri de afaceri.

Romanul e construit din două fire narative (prezentul – 2007, în care se formează Departamentul Q) și un trecut – 2002, în care Merete Lynggaard, politician de succes danez, e răpită și aruncată într-un soi de container, fără să știe de ce și de către cine. Treptat, cel de-al doilea fir narativ recuperează distanța temporală și, inevitabil, se intersectează cu ancheta lui Carl, o anchetă destul de firavă și superficial executată, cel puțin la începuturile ei. Pentru că pe măsură ce Carl și Assad reiau pașii făcuți de poliție, găsesc o mulțime de greșeli, indicii ignorate și piste neverificate. Cumva, concluzia poliției, și anume că Merete s-a sinucis sau a fost ucisă din greșeală de fratele ei, Uffe, un tânăr care suferă de pe urma unui accident din copilărie aflându-se într-o stare asemănătoare autismului, nu pare să se susțină. Merete era un politician aflat în plină ascensiune, fără motive să se sinucidă, iar fratele ei o iubea extrem de mult, incapabil fiind să recurgă la asemenea gesturi violente contra surorii sale. Și totuși, Merete e dispărută de mai bine de 5 ani de zile, moartă în ochii autorităților. Noi știm de la început că e ținută prizonieră, lipsită de informații și supusă unor experimente drept pedeapsă pentru că nu reușește să-i mulțumească pe răpitorii ei. În multe dintre aceste secvențe, romanul mi-a amintit de „Ucide-l pe Tată”, excelentul roman al lui Sandrone Dazieri, pe care dacă nu l-ați citit deja vă recomandă să o faceți cât mai repede cu putință. Însă, dincolo de atmosfera întunecată și de diversele probleme ivite și toanele și mofturile personajului central, Adler Olsen a știut cum să tempereze violența și încrâncenarea cazului presărând intriga cu destul de multe replici sau scene amuzante, Assad fiind „bufonul” necesar pentru a balansa povestea. Și ăsta e un mare plus al cărții și cred că va ajuta mult cititorul să se apropie de personajele noastre.

Mi-a plăcut? Da, m-a ținut lipit, mi-a plăcut intriga și enigma din spatele ei și m-am amuzat și enervat alături de celebra echipă a Departamentului Q. Pe la jumătatea cărții m-am prins cum se va termina cartea și cine sunt răpitorii, și din cauza aceasta cred că nu îi dau acel rating de 4 „plin” din 5. Însă acest lucru nu a scăzut cu nimic din farmecul și din tensiunea poveștii. Acum, când scriu textul acesta, am citit deja peste 100 de pagini din al doilea roman al seriei și îmi dau seama că pe autor nu-l deranjează deloc dacă tu, ca cititor, ai identificat personajele negative. Ba, din contră, pare că marele pariu al autorului e să reconstruiască anchete, să identifice pistele greșite și cum poți ajunge pe urmele criminalilor tu, cititorul, alături de Carl și Assad. Intriga e credibilă și bine construită, personajele principale au voci distincte și acea carnalitate pe care ți-o dorești, fiecare dintre ele având un CV bine conturat, povestea are tensiune, are umor și are momentele sale de dramatism care te țin în priză până la final.

Deja m-am apucat de al doilea roman, așa că e inutil să menționez faptul că voi mai citi și celelalte romane traduse la Rao. În limba română au apărut până acum 4 din 8, câte menționează Goodreads. Merită de încercat, merită de citit dacă vă doriți un roman polițist bun pentru weekend pe care să vă doriți să-l terminați cât mai repede posibil.

P.S.

Romanul e ecranizat, mai jos trailerul. Cred au apărut 4 filme, încă nu le-am văzut și nici nu știu dacă respectă ordinea romanelor din serie. Dacă vreți să cumpărați cartea, se găsește în Cluj la Book Corner sau Universității, sau pe siteul editurii RAO și pe cartepedia.ro.

Cranii, fantome și o oglindă infernală

Jonathan Stroud – Lockwood și asociații #2: Craniul din bibliotecă. Rao, 2015.

Traducere: Graal Soft SRL

Notă Goodreads: 4/5

Bun. Iar m-am prostit și am citit altceva decât ce mi-am propus. Mai degrabă am terminat altceva, că altfel teancul cu cărți în curs de lectură e mare și nu pare să aibă vreun capăt vizibil. Da, știu, citesc aiurea și dezlânat.

Însă mi-a plăcut mult primul volum din seria aceasta, așa că am spus că voi citi câteva pagini din al doilea, doar să văd cum începe, apoi câteva capitole, ajungând să târăsc cartea cu mine până și la terasă, la o bere. Da, poveștile lui Stroud sunt bine scrise și aventurile și lumile imaginate de el te țin în priză și, știu că sună clișeistic, dar chiar nu te dezlipești de roman.

Al doilea volum – „Craniul din bibliotecă” e, așa cum îi spune și titlul, o poveste despre un craniu bântuit. Craniu, care apare deja pe post de bibelou în primul volum, dar care se dovedește a fi cu adevărat o raritate – o fantomă de tip III care poate comunica cu agenții sensibili și pare să înțeleagă realitatea oamenilor și locul în care se află, spre deosebire de celelalte spirite care sunt în general blocate în obsesii, dorințe, în anumite stereotipii în mișcare și acțiune, pradă instinctelor puternice din momentul morții.

Cele trei personaje ale noastre, agenți Lockwood, primesc un nou caz ciudat legat de curățarea unui cimitir de cadavrele cu probleme, adică cadavre care-și materializează odată cu venirea nopții forma de bântuire, fie ea fantomă, spectru, sau multe alte variante cu denumiri specifice, pe care le veți întâlni în roman: pândar, ciocănitor, băiat din lumină, fără-membre, duhoare palidă și multe, multe altele. Volumul doi are la final și un soi de index al creaturilor și meseriei de agent extrem de folositor. Ei bine, mormântul care trebuie curățat ascunde un sicriu de metal, destul de vechi, de pe vremea când bântuirile și armele împotriva acestei epidemii nu erau cunoscute și nici frecvent folosite. Evident, un sicriu din metal nu ascunde nimic sănătos și sigur de aici încep problemele pentru cea mai mică agenție din Londra, pentru că ceea ce se află în sicriu le pune viața în pericol atât lor, cât și celor care au de a face cu artefactul pe care îl vor găsi și apoi îl vor pierde.

Suficient să spun că e vorba de o oglindă de coșmar, care nu e străină de craniul vorbitor din sufrageria lui Anthony Lockwood și că întreaga aventură a descifrării misterului oglinzii îi va arunca pe cei trei într-o cursă contra cronometru. De data asta e vorba de onoare și bineînțeles de propria piele, însă povestea e mult mai complexă decât un simplu caz care trebuie rezolvat: urmăriri, crime, obsesii despre viața de dincolo de moarte, ritualuri macabre, mai multe detalii despre agențiile rivale, despre piața neagră a artefactelor atinse de molima bântuirii, dar și despre întreaga poveste a Problemei de cincizeci de ani vechime care a dus Marea Britanie într-un război zilnic contra celor morți și reîntorși la viață. Nimic din ce trebuie să se complice îngrozitor, dar nu e de dorit, nu va scăpa din mâinile perverse ale destinului.

Povestea are ritm, eroii noștri se comportă exact așa cum te-ai aștepta de la ei, inteligent și curajos, dar și nătâng și imprudent, ca niște adolescenți tipici romanelor young adult, însă Jonathan Stroud știe să scrie genul acesta de romane suficient de condimentat și de colorat cât să le dea un soi de maturitate în descrieri și profunzime poveștii, așa cum poate nu te-ai aștepta. Normal că mi-a plăcut, normal că poate nota e mai mare decât poate ar merita, eu mă voi îndrepta cu pași repezi spre al treilea volum, pe coperta căruia am zărit și anunțul că va exista o ecranizare Netflix. Veste care nu mă bucură în mod deosebit, în ciuda materialului extrem de ofertant pentru ecranizări pe care această serie îl oferă. Netflix scoate seriale pe bandă rulantă, iar efectele speciale și jocul actoricesc sunt în cel mai bun caz ieftine și naive, ca să fiu indulgent cu multe dintre seriile lor.

În fine, cartea se mai găsește, cred, în librăriile Book Corner și Universității din Cluj, dar și pe siteul editurii Rao sau pe cartepedia.ro

Spirite, fantome, poltergeist. O distracție de weekend

Jonathan Stroud – Lockwood și asociații #1: Conacul bântuit. Rao, 2015.

Traducere: Graal Soft SRL

Notă Goodreads: 4/5

Nici nu mai știu cum am auzit prima dată de Jonathan Stroud, cert e că am citit un prim volum dintr-o altă trilogie de la Rao (Trilogia Bartimaeus) și mi-a plăcut mult. Apoi mi-am cumpărat toate cărțile și cumva le-am uitat pe raft, în bibliotecă. Sper să revin cât mai repede la seria aceea pentru că e foarte bine scrisă. Recent zărisem în librărie pe masa de noutăți „Băiatul din umbră”, volumul al treilea al unei noi serii pe care editura Rao a cam abandonat-o în ultimii ani, ca să scoată din senin un nou volum. Obicei de altfel destul de frecvent în cazul celor de la Rao, serii lăsate în aer cu anii, apoi reluate, iar lăsate sau chiar terminate. Nu prea știu cum merg lucrurile în planificarea lor editorială, dar deseori deciziile par să nu aibă niciun pic de logică și predictibilitate.

În fine, văzând volum al treilea m-am grăbit să le cumpăr pe primele două convins fiind că voi putea citi repede și trilogia aceasta: „Lockwood și asociații”. Ghinion, pe Goodreads apar deja 5 volume din serie… Sper doar ca Rao să fie la fel de imprevizibilă și să le traducă și pe celelalte. Sau Graal Soft, acest mister al traducerilor de la Rao care mă face să mă simt inconfortabil de fiecare dată când citesc ceva tradus de ei.

Oricum, cartea a fost un deliciu. E un roman young adult, fantasy cu adolescenți și fantome a cărui acțiune se petrece într-o Mare Britanie stranie, bântuită de apariții nocturne din ce în ce mai violente. Nimeni nu știe încă ce a dus la acest fenomen, această Problemă cum e numită de cei de la Departamentul de Cercetare și Control al Activităților Parapsihologice, un soi de minister care anchetează cazurile și verifică activitatea Agențiilor care luptă contra aparițiilor Vizitatorilor. Pentru că populația de una singură nu poate lupta contra stafiilor, duhurilor etc. Și atunci sunt firme specializate cu agenți care-și riscă viața pentru a elimina problemele. Un fel de firme de deratizare contra fantomelor. Aceste firme își specializează agenții în lupta activă contra acestor apariții: arme, bombe cu magneziu, sare, diverse obiecte de protecție din metal și argint, în fine, un întreg arsenal și o adevărată coregrafie de război pentru a identifica creaturile și Sursa lor pe care trebuie să o izoleze, să o neutralizeze. În general, fantomele (de multe tipuri, după cum veți vedea în romane) sunt legate de realitatea noastră printr-o sursă (fie locul morții, fie vreun obiect extrem de important pentru cel care a murit: bijuterie, armă, haină etc.) După ce sursa e localizată, aceasta poate fi îmbrăcată în argint sau pur și simplu incinerată și astfel puterea fantomei de a se materializa în lumea noastră dispare.

Evident, Lockwood și asociații e o astfel de agenție, una dintre cele mai mici din Londra, formată doar din trei membri: Anthony Lockwood, proprietarul firmei și cel mai celebru agent al lor, tânăr, chipeș, curajos și deseori impulsiv, dar totuși extrem de talentat și cu darul de a zări primul materializarea Vizitatorilor; George Cubbins, colaboratorul său, un tânăr dezlânat, îmbrăcat tot timpul neglijent și certat cu igiena, mai puțin viteaz, însă un adevărat șoarece de bibliotecă specializat în documentarea fiecărui caz și a cărui prudență și „știință” i-a ținut în viață de nenumărate ori. Ah, și un foarte bun bucătar. Și Lucy Carlyle, vocea și ochii poveștii. Cea mai tânără și mai nouă angajată, bine specializată în lupta cu sabia și folosirea altor metode militare de luptă, însă având darul auzului extrem de bine dezvoltat, dar și șansa de a comunica cu Sursele prin Atingere – dar care îi conferă uneori viziuni ale ultimelor scene când fantomele au fost persoane vii. Ce-am uitat să vă spun: toți trei sunt tineri adolescenți. Dincolo de natura young adult a poveștii, se pare că doar copiii și adolescenții pot zări și identifica rapid aparițiile. Adulții, cei trecuți de 20 de ani, își pierd aceste daruri și le este imposibil să lupte cu creaturile malefice. Și spun să lupte pentru că atingerea unei Fantome arde ca acidul, iar carnea atinsă se inflamează, putrezește și în cazul unui contact îndelungat produce moartea imediată. Așadar Agenții își blindează locul în care se luptă cu fantomele cu metal și alte substanțe care resping fantomele și se echipează special pentru aceste întâlniri. Creaturile apar doar noaptea, de aceea pentru populația normală e interzisă circulația pe străzi. În ciuda unor lămpi stradale cu lumini anti-fantome și a unei arhitecturi presărate cu metal și alte ingrediente de protecție, Vizitatorii sunt mulți și bântuie în voie mai des ca niciodată.

Primul volum al seriei e dedicat familiarizării cu cele trei personaje și lumea în care trăiesc și, inevitabil, prime cazuri. Unele rezolvate destul de nefericit, așa că cei trei sunt obligați să accepte un caz extrem de riscant și misterios, în care un conac bântuit pare să fie locul predestinat pentru a-ți pierde viața, oricât de pregătit ai fi. Iar cazul acesta e legat de un alt caz mai vechi care a pus agenția în pericol de faliment. Așa că cei trei agenți fac tot ce e posibil să evite falimentul și asta înseamnă să se arunce aproape cu ochii închiși într-o aventură din care e improbabil să iasă în viață. Mult umor, scene apropiate de romanele horror, o poveste destul de credibilă pentru istoria creată de Jonathan Stroud și o lume aproape dickensiană în care ca cititor te simți bine.

Trebuie să recunosc, și mă simt vinovat puțin, am devorat romanul și mi-a plăcut extrem de mult. Nu am idee dacă îmi place cum scrie Stroud, dacă îmi plac poveștile de genul acesta (de romanele young adult încerc să mă țin cât mai departe posibil), însă trebuie să recunosc că aș putea petrece o vreme cu povești asemănătoare. Dacă vă apucați de serie, trebuie să știți că totuși sunt povești cu adolescenți. Neprevăzători, impulsivi, Lucy se uită cam mult și des și cu ochii mari la Anthony, intriga e rapidă și spectaculoasă și hollywoodiană pe alocuri, însă are acel ceva care atrage. Recomand seria? Da, fără discuție. E urban fantasy? Probabil, avem creaturi și orașe și mașini și conace bântuite. E horror? Da, pe alocuri, deși nu se compară cu romanele horror destinate adulților. În ciuda perioadei în care se petrece, mie îmi aduce aminte de romanele victoriene și de Sherlock Holmes, deci probabil e combinația potrivită dintre toate ingredientele de mai sus.

Dacă sunteți în Cluj, cartea poate fi cumpărată din librăriile Book Corner sau Universității, sau de pe siteul editurii Rao și cartepedia.ro

În mare, o carte despre dispariția păsărilor…

Jonathan Franzen – Sfârșitul sfârșitului lumii. Polirom, 2019.

Traducere: Daniela Rogobete

Notă Goodreads: 4/5

Așa că dacă nu vă interesează subiectul, nici micile detalii cu apocalipsa climatică, nu cred că e pentru voi cartea acesta. Într-adevăr, mai sunt câteva eseuri despre scriitori, familie, scris etc. Însă o bună parte din volum e dedicat observării păsărilor și în ciuda stilisticii foarte bune e totuși o carte despre păsări.

Mie mi-a plăcut mult, de unde și nota deșănțată de pe Goodreads.

Revenind însă la tema volumului. Franzen e un tip cât se poate de direct și de realist, lucru care la pus într-o poziție deloc confortabilă în relație cu ong-urile și activiștii de mediu. Realitatea de la care pleacă Jonathan Franzen e cea pe care o simțim și o vedem cu ochii noștri zi de zi. Eforturile pentru reducerea poluării atmosferice și împiedicării creșterii temperaturii la nivel global sunt mai degrabă PR politic decât pași concreți. De câteva decenii se tot vorbește de acorduri globale, însă marile state continuă să polueze și să încalce propriile promisiuni. Iar industria alternativelor ecologice (mâncare eco, energie verde, mașini eco etc.) e uneori la fel de nocivă pentru mediu, distrugând habitate întregi și ducând la defrișări masive pentru producerea de uleiuri eco sau plantarea intensivă a legumelor recomandate pentru hrană în detrimentul cărnii. E un paradox al planurilor alternative industriale care teoretic protejează mediul natural. Dincolo de faptul că e totuși o industrie extrem de bănoasă, are și un PR extrem de bine făcut pentru că și ong-urile și asociațiile de protecția mediului trăiesc foarte bine prin promisiunile și campaniile făcute. E suficient să ne uităm în propria ogradă ca să avem exemple concrete. Iar faptul că toate planurile noastre sunt legate de viitor și de amânarea conștientizării că două sau trei sau patru grade în plus la temperatura medie anuală înseamnă tragedii cu adevărat catastrofice anulează cumva micile eforturi cotidiene și aruncă în derizoriu faptul că e nevoie să luptăm acum pentru zonele naturale din jurul nostru, nu doar pentru un viitor ipotetic.

Jonathan Franzen scrie într-un alt volum (scurt cât o broșură) că trebuie conștientizat faptul că lupta contra încălzirii globale e pierdută, tot ce se mai poate face e să îndulcim apocalipsa. Dar dacă acceptăm lucrul acesta, poate reușim totuși să salvăm astăzi specii de animale sau plante care par să nu reprezinte nimic esențial pentru cei care luptă propagandistic și politic doar pe fronturi la nivel mondial. Eforturile locale s-ar putea să fie mai importante decât campaniile de PR ale marilor state.

„Schimbările climatice se petrec din vina tuturor – cu alte cuvinte, a nimănui. Ne putem simți bine cu toții plângându-ne din pricina ei.” (p. 61) Așadar e simplu atunci când vina e colectivă, și nu poartă un nume.

Franzen scrie mult despre vânătoarea industrială a unor specii de păsări din Europa de Est sau Africa, despre defrișări și distrugeri de insule în scop turistic pentru ca în cele din urmă să nu mai rămână niciun teritoriu disponibil păsărilor sau animalelor. Și dincolo de peisaj și plaje, nici imaginea ideală de paradis natural pentru turiștii care se presupune că vor umple viitoarele hoteluri gigantice. Călătoriile lui pe urmele observării speciilor rare, pe cale de dispariție, descriu tocmai pericolul actual despre care nu prea se vorbește: extincția alarmantă a speciilor de păsări din cauza lipsei legislației sau a nepăsării sau a sărăciei. Când lupta pentru supraviețuire sau bani mai mulți pune în balanță existența unei anumite specii de păsări e clar din start cine va pierde.

„Există totuși o abilitate esențială pe care oamenii o au, iar păsările nu: controlul asupra mediului înconjurător. Păsările nu pot proteja zonele mlăștinoase, nu pot administra o pescărie, nu-și pot pune aer condiționat în cuiburi. Ele nu au decât instinctele și însușirile fizice cu care le-a înzestrat evoluția. Acestea le-au slujit bine foarte mult timp, cu o sută cincizeci de milioane de ani mai mult decât perioada de când există ființele umane pe Pământ. Dar acum ființele umane schimbă înfățișarea planetei – suprafața ei, clima, oceanele – prea repede pentru ca păsările să se mai poată adapta cu ajutorul evoluției.” (p. 48)

Așa că dacă sunteți interesați de încălzirea climatică, ecologism, observarea păsărilor, protejarea naturii și multe alte teme conexe, cartea e o recomandare sigură. Deși nepotrivite totuși cu tema generală a cărții, mi-au plăcut mult și eseurile lui Franzen despre scriitori, prieteni și familie. Cu siguranță îmi voi comanda celelalte cărți ale sale de non-fiction, dacă nu apar între timp în traducere la Polirom. Până una-alta, e cazul să mă reapuc de romanele sale.

Cartea poate fi cumpărată din Book Corner sau Universității, dacă treceți prin Cluj, sau de pe siteul editurii Polirom sau Cartepedia.ro.

 

 

Nu chiar „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, dar nici departe.

Corina Sabău – Și se auzeau greierii. Humanitas, 2019.

Notă Goodreads: 4/5

Despre avorturile ilegale din vremea comunismului de la noi s-au scris studii, articole, memorii, literatură destul de puțin. Mihai Iovănel pomenește două romane în recenzia sa de pe Scena9: „Balamuc sau Pionierii spațiului” de Caius Dobrescu și „Fantoma din moară” de Doina Ruști. Nu le-am citit și nici nu apar pe radarul meu în viitorul apropiat, așa că în privința asta nu știu ce să vă spun. Clar, reperul mai expresiv e cel vizual: filmul celebru al lui Mungiu și documentarele realizate despre acea perioadă. Și pe măsură ce citești despre deciziile politice care au dus la generația decrețeilor (copiii neavortați pentru că era ilegal) și te înspăimânți și te minunezi, vezi ce se întâmplă astăzi în Polonia, în unele state americane sau în discursul Bisericii și al unor partide naționaliste de la noi. Ba chiar în cazul unor medici care refuză și astăzi avortul cu riscul de a lăsa mamele să moară din cauza complicațiilor. Așa că unele lucruri din păcate nu se schimbă ușor.

Revenind la cartea de astăzi. Nu am citit romanele precedente ale autoarei, le știu din librărie și știu și când au ajuns la raftul de promoții (ăla de 5-10 lei). Inevitabil, multe dintre cărțile prozatorilor români de la Polirom au ajuns acolo, și era fain pentru că 10 lei e un preț numai bun să încerci ceva despre care nu știi nimic și să nu regreți dacă nu ți-a plăcut la final că ai dat o avere, vorba vine. Dar de mâna mea nu s-au prins nicicum romanele acelea, poate și pentru că nu m-am omorât după coperte, după titlul. Nu știu, nu are sens să caut scuze.

Clar că romanul de față are un titlu mai bun, (și ăla cu blocul e cât de cât ok), dar ca să fiu sincer până la capăt l-am luat pentru că auzisem niște păreri bune, plus că e extrem de scurt, puțin peste 100 de pagini. Și cred că are o dimensiune potrivită subiectului, deși clar că intriga ar fi putut fi dezvoltată cu încă 100 de pagini dacă autoarea ar fi insistat fie pe relația de familie, fie pe „amintirile” personajului principal, sau chiar pe perspectiva fiicei. Așa e mai concis, lacunar, poetic uneori, dar scriitura și construcția sunt bine asortate cu duritatea subiectului.

Personajul principal lucrează la Întreprinderea Mătasea populară, șefă la secția de Ajustaj. Suntem undeva după anul 1980, din ce îmi dau seama. Corina Sabău își localizează suficient de bine proza, uneori chiar excesiv. Nume de produse, clădiri, filme sau muzică, toate specifice acelor ani.

Căsătorită, având deja o fetiță și o condiție materială peste medie, motiv pentru a se simți prost față de alte colege de muncă, obosită și cumva înjosită de mediul din fabrică: privirile lacom-lascive ale șefilor de secție și ai sindicatului sau controalele medicale ginecologice obligatorii, eroina noastră nu se descurcă prea bine nici acasă. Chit că din punct de vedere profesional e lăudată pentru realizările secției, obligată să pozeze pentru un calendar sau să își organizeze fetele pentru celebrele defilări obligatorii la aniversările partidului și ale Tovarășului:

„o tovarășă ca mine merită tot ce-i mai bun, iau sticla și beau în timp ce din gura lui ies realizările secției Ajustaj, secția Ajustaj e fruntașă pe fabrică, secția Ajustaj n-a înregistrat accidente de muncă, secția Ajustaj a ieșit prima la depănușat porumb, și ce dans tematic cu eșarfe au făcut fetele de I Mai, toate aceste realizări mi se datorează mie, o adevărată mamă și îndrumătoare pentru fetele din secție.” (p. 13)

Însă oboseala de la muncă e dublată de stresul de acasă, de nefericirea provocată de „neatenția” soțului. Un bărbat bine educat, ba chiar conectat la cultura occidentală, ceea ce nu era ușor în „blocajul” comunist, însă un bărbat care și-a pierdut interesul pentru soția sa. Fiica pare să fie singurul liant stabil din căsnicie. Rămasă din nou însărcinată, femeia e pusă față în față cu indiferența soțului, ba chiar cu mesajul său indirect de a avorta pentru că au deja un copil. Și de aici începe tragedia pentru că avortul e interzis prin lege, femeile fiind nevoite să se descurce singure sau să apeleze la tehnici înfiorătoare pentru a li se provoca avortul:

„bănuiala doctoriței a fost mai puternică decât povestea ei și s-a răspândit imediat și taică-su tot a omorât-o în bătaie imediat ce s-a întors de la spital, fără apendic, iar lumea tot a întrebat-o ce-ai făcut, fă Gheorghino, ai făcut prostii și ai vrut să scapi de el, ca bărbat îți permiți orice fel de junghi, dar ca femeie un junghi înseamnă că n-ai fost cuminte și de mică toată lumea te pândește ca să te ardă…” (p.66)

Naratoarea încearcă de una singură, însă ajunge la spital, la urgențe, și inevitabil pică pe mână miliției care caută să găsească cât mai repede medicii sau moașele care practicau această meserie interzisă și mult vânată de Partid. Nereușind să ofere un răspuns pe placul anchetatorilor și nu pentru că ar fi mințit, naratoarea e lăsată să moară. Cel puțin asta putem deduce din finalul romanului, final în care vocea principală devine cea a fiicei. Trecerea de la mamă la fiică e firească din punct de vedere al poveștii, însă „lipitura” noii voci se simte puțin cam la vedere. Cred că personal aș fi ales altfel finalul cărții. Sau aș fi construit vocea fetiței ceva mai devreme, intercalând povestea ei cu cea a mamei. Și chiar a bunicii.

Aproape toate femeile din romanul Corinei Sabău suferă dintr-un motiv sau altul. Fie din dragoste, fie își pierd locul de muncă, fie sunt bătute de bărbați (scena în care tatăl își bate soția și apoi își lovește și fiica e cumplită și excelent scrisă), fie neglijate și lăsate să supraviețuiască singure în lumea dură a statului comunist. Fie dorite sau jignite de către colegii de muncă sau de către viitorii soți, fie urmărite de miliție sau lăsate de izbeliște de către aceiași soți plictisiți și enervați de problemele „feminine”.

Atmosfera din familia tradițională comunistă e una tensionată, violentă, copleșitoare până la moarte. O lume în care femeile nu au multe șanse de izbândă, o lume în care la rândul lor sunt deseori dominate de instincte masculine, violente, bârfitoare și dure. În ciuda celebrei politici de încurajare a căsătoriei și natalității cât mai crescute, o femeie din ultimele decenii comuniste se poate simți mai singură ca niciodată în mijlocul propriei familii, supusă capriciilor și mofturilor propriilor soți sau iubiți. Iar dacă mai e și nevoită să recurgă la avort, tragedia devine banal de probabilă într-o lume în care existau deja mii de femei moarte în urma „operațiilor” clandestine. Corinei Sabău îi iese bine transcrierea acestor tragedii, povestea are dramatismul și teroarea necesare, senzații pe care le simți încă din primele pagini. Subiect extrem de dificil, însă autoarei i s-a potrivit ca o mănușă. Acum încep să regret că nu i-am citit romanele precedente, însă timpul nu e pierdut.

Vă recomand romanul: e bine scris, scurt. Și nici nu costă mult.

Găsiți cartea în librăriile Book Corner & Universității din Cluj, unde și putem povesti puțin, sau pe siteul editurii Humanitas și pe Cartepedia.

 

Un Lovecraft înainte de Lovecraft

William H. Hodgson – Casa de la marginea Abisului. Corint, 2014

Traducere: Anca Florea

Notă Goodreads: 3/5

Revendicat printre alții de către Lovecraft, Gene Wolfe sau China Miéville ca precursor și sursă de inspirație, William H. Hodgson pare un scriitor necunoscut la noi. Tradus inițial doar cu acest roman de către Leda, apoi Corint Educațional, Hodgson mai apare în română cu un roman pentru adulți tipărit de către editura Aldo Press, în traducerea lui Sorin Paliuc – Tărâmul nopții. Un roman pe care nu l-am văzut decât online, dar pe care probabil îl voi căuta la vreun viitor târg de carte unde sper să dau mai puțin de 45 de lei cât costă acum pe site-urile pe care l-am găsit.

William H. Hodgson a murit tânăr, la 40 de ani, în timpul Primului Război Mondial, lovit de un proiectil în bătălia de la Ypres din 1918. Apucase să scrie până atunci cinci romane și o mulțime de povestiri. Macabre, fantastice, de aventuri, unele SF de-a dreptul, altele horror-stranii, prozele lui Hodgson merită citite pentru imaginarul lor și pentru rolul avut în istoria literaturii horror-fantastice. „Casa de la marginea Abisului”, de pildă, e un roman fantastic cu câteva scene horror excelent scrise, care pe final se transformă într-un soi de proiecție SF despre călătoria în timp și spațiu. Personajul central visează sau chiar călătorește în afara sistemului solar, ca mai apoi să asiste la sfârșitul lumii: moartea soarelui, a luminii, apoi a întregii planete. Descrierile lui Hodgson sunt expresive și atent construite, chit că tema nu era nouă în literatură. Însă aceste călătorii/viziuni ocupă un spațiu important din textul romanului de față.

Însă să revin la intriga acestui roman, apărut în 1908: doi bărbați aleg o zonă sălbatică din Irlanda pentru a-și petrece vacanța pescuind, departe de civilizație. Într-una din călătorii găsesc un râu care dispare în subteran ca mai apoi să reapară la suprafață, vărsându-se printr-o cascadă spectaculoasă într-o râpă uriașă, abisul de care pomenește titlul cărții. Tot aici găsesc câteva dărâmături ale unei construcții aflate suspect de aproape de acea prăpastie și din întâmplare dau peste un manuscris. Îl iau cu ei și se retrag în tabără, grăbiți de apropierea unei furtuni, dar și de senzația înfricoșătoare că ceva îi urmărește din tufișuri. Ajunși înapoi în tabără, se apucă de citit jurnalul, atât cât poate fi descifrat, o parte dintre foi fiind distruse de umezeală și trecerea timpului. De abia de aici începe cu adevărat romanul, pretextul manuscrisului găsit fiind un loc comun în literatura de până atunci.

Autorul jurnalului pare să fie un bătrân care trăiește într-o casă la marginea Abisului, de fapt prăpastia pe care cei doi bărbați o descoperiseră. Casa în care a ales să se retragă are un trecut misterios, destul de întunecat, fiind evitată de localnici. Cu toate acestea, bătrânul trăiește în ea alături de sora lui, care îl ajută cu treburile casei, deși pare mai degrabă un soi de menajeră cu statut mult inferior bărbatului, și un câine pe nume Pepper. Într-una din seri, personajul principal, autorul jurnalului, simte cum dintr-odată se ridică în aer și în viteză părăsește atmosfera terestră, apoi spațiul cosmic pentru a călători în mod misterios către un spațiu asemeni unei câmpii pustii, în care se află o casă similară celei de la marginea Abisului, iar lângă casă zărește o creatură umană, dar cu cap de porc, alb-hidoasă, care încearcă violent să pătrundă în casă lovind cu ghiarele pereții. Zărit de către creatură, dar și de niște zeități antice care vegheau de la înălțime, bătrânul e salvat ca-ntr-un vis, fiind practic absorbit înapoi, într-o mare viteză, prin spațiul cosmic, până când se trezește în fotoliul din camera de la etaj.

Câteva zile mai târziu, experiența de coșmar se dovedește premonitorie, pentru că într-una din călătoriile de explorare din jurul casei, bătrânul și câinele său întâlnesc exact acea creatură grotescă din „vis”, ba încă mult mai multe, nu doar una singură. Câinele este atacat și rănit, iar cei doi reușesc totuși să scape, baricadându-se în casă. Soția bătrânului va avea grijă de câine, neînțelegând ce se întâmplă, iar bătrânul face de pază, blocând orice cale de acces în locuință. Ba chiar e nevoit să facă față unor atacuri extrem de violente imediat după căderea nopții și doar șansa și priceperea sa îi salvează. Paginile acestea, dedicate confruntării dintre bătrân și creaturile cu chip porcin sunt cele mai bune din carte. Tensionate, expresive, cu descrieri și scene de coșmar, cu un ritm bine strunit în așa fel încât cititorul va citi povestea cu sufletul la gură. Cei trei locatari ai casei (bătrânii și câinele Pepper) vor supraviețui următoarelor zile și treptat sentimentul de asediu dispare, așa se face că bătrânul, alături de câinele aproape vindecat, vor explora din nou prăpastia pentru a găsi locul de unde provin acele creaturi horror.

O peșteră aflată undeva mai spre fundul prăpastiei pare să fie locul de proveniență al creaturilor, cititorul rămânând să ghicească dacă acele tuneluri duc spre centrul pământului sau spre un alt tărâm de coșmar. Un accident va inunda întreg spațiul peșterii, apoi treptat întreaga prăpastie, creând un lac în locul hăului și blocând aparent drumul către lumea noastră. În lipsa întâlnirii față în față cu noile creaturi, bătrânul explorează casa și subsolul ei unde va da peste noi căi către acel tărâm subteran. Într-una din seri, nu știm dacă e vis sau nu, bătrânul pare să fie iarăși aruncat în afara timpului și spațiului nostru, asistând pasiv cum soarele și luna străbat bolta cerească într-o mișcare din ce în ce mai rapidă până când totul în jurul său de destramă sub trecerea timpului. Imaginile descriu în viteză trecerea mileniilor, moartea soarelui, distrugerea Pământului și a tot ce reprezintă viața. Sunt pagini bune din carte dedicate descrierii acestor fenomene, un scenariu demn pentru romanele SF de mai târziu. Recunosc că interesul mi-a scăzut brusc după câteva pagini și, deși descrierile și imaginile sunt relativ bine scrise și interesante în imaginarul lor, întreruperea poveștii legate de creaturile din subteran și a confruntării cu ele pare un mare minus al cărții. Practic jurnalul e rupt în două: o parte legată de creaturi și de experiența ratată a întâlnirii cu ele, cealaltă parte e dedicată viziunii apocaliptice și modului aproape științific în care lumea s-ar sfârși. Finalul romanului revine la cei doi călători și la sentimentul lor straniu că acea casă și pădurea din jurul ei ascund ceva periculos și malefic, fără însă a avea alte dovezi decât senzațiile lor din timpul călătoriei către Abis și descrierile din jurnal.

Fără îndoială, prima jumătate a romanului e foarte bine scrisă. Tensiunea confruntării, scenele nocturne cu creaturile încercând să pătrundă în casă și bătrânul baricadând uși și ferestre, violența și suferința provocate de către creaturi, dar și de armele bătrânului, întreaga secvență e suficient de stranie și de gotică cât să își merite eticheta de roman horror. Explorările următoare detensionează intriga și o duc spre o literatură de tip romantic, cu viziuni fantastice despre alte spații, despre alienare și moarte. În ciuda unei imaginații destul de exacte și expresive, trebuie să recunosc că m-am cam plictisit. Probabil pentru începutul secolului descrierile erau cât se poate de revoluționare, acum par datate și destul de redundante, pentru că Hodgson insistă să tot repete imaginile deteriorării și apropierii sfârșitului lumii. Rețin și aici câteva imagini superbe cu lucrurile sfărmându-se în jurul bătrânului, al cărui trup pare să îmbătrânească infinit de la secundă la secundă, norii de praf din jurul său și cenușa cicatrizată și fragilă a oaselor câinelui și a surorii sale. O imagine grozavă, demnă de un excelent scriitor.

Romanul poate fi cumpărat în Cluj din Book Corner, de pe site-ul Editurii Corint sau de pe cartepedia.ro

Soho în lumina lunii – un urban fantasy ca la carte

Ben Aaronovitch – Soho în lumina lunii. Herg Benet, 2019.

Traducere: Alexandru Voicescu.

Notă Goodreads: 4/5

Sincer, m-am ținut departe de genul acesta de fantasy pentru că e un gen presărat cu literatură pentru tineri și mult romance și povești siropoase cu vampiri și vârcolaci, un gen care făcea valuri acum 10-15 ani în librării și în preferințele tinerelor cititoare. Mi s-a părut tot timpul plin de clișee și șabloane, greu de suportat la citit și prost scris. Însă sunt și excepții mai mult decât recomandabile, sunt și romane sau serii la limita dintre diversele genuri ale fantasy-ului și sefeului contemporan. Probabil și în zona romanelor cu tineri vrăjitori care răpesc inimile tinerelor vampirițe pot fi găsite bijuterii literare, dar nu am nici timpul și nici nervii necesari pentru așa ceva. Și, mai important, nici vârsta potrivită.

Vorbeam de excepții. Seria „Râurile din Londra” dedicată aventurilor tânărului polițist Peter Grant care calcă fără să vrea într-o secție specială a poliției metropolitane dedicată cazurilor „speciale”, apoi seria și mai celebră a „Dosarelor Dresden”, scrisă de Jim Butcher, din care la noi au apărut doar primele 3 volume la fosta editură Final Chapter (un nume numai potrivit pentru scurta ei aventură în piața editorială). Apoi câteva romane de China Miéville, poate seria „Magicienii” de Lev Grosssman (de la editura Nemira), și cred că mai pot pune câteva titluri mai răsărite, traduse și în română. Destul de puține, dar suficient cât să te bălăcești în mod onorabil în acest urban fantasy.

Revenind la Ben Aaronovitch, tipul e sclipitor. Are o scriitură inteligentă, plină de umor și ironie de bună calitate, intriga romanelor e bine cusută, plină de referințe către ce nici nu bănuiești, limbajul e colorat și expresiv, personajele simpatice.

O adevărată plăcere să citești primul roman din serie (Râurile din Londra), despre cum Peter Grant, un polițist aparent fără niciun viitor strălucit în poliția londoneză (cel mult unul îngropat în teancuri infinite de hârțogăraie, într-un subsol de care nu a auzit nimeni), îl cunoaște pe inspectorul Thomas Nightingale și astfel face cunoștință cu departamentul special al poliției, cel care se ocupă de vrăji și infracțiuni oculte. Neîndemânatic și impulsiv, începe antrenamentul ca ucenic de vrăjitor, prilej cu care se implică în rezolvarea primelor sale cazuri mai ciudate: fantome ucigașe care pun stăpânire pe diverse persoane, familii de vampiri etc. Dacă sunteți pasionați de teatrul britanic, atunci și mai bine. Drumurile tânărului Grant se intersectează cu o întreagă tradiție teatrală în care trecerea anilor peste clădiri și piese celebre nu șterge setea de răzbunare a unor personaje bătrâne deja de sute de ani. „Râurile din Londra” e un prim volum în care cititorul e introdus subtil în arta magiei, în tainele meseriei, și străbate o altfel de hartă a Londrei, inclusiv una mitologică, dar și o hartă a râurilor care îi populează împrejurimile, râuri „conduse” de personaje puternice, cu care nu ai vrea să te cerți sau să le contrazici. Peter Grant reușește de fiecare dată să facă opusul, să calce în străchini cât mai zgomotos posibil, lucru care în cele din urmă duce la rănirea gravă a colegei sale, singura „prietenă” din poliția metropolitană care pare să-l încurajeze în noua postură.

Al doilea volum – „Soho în lumina lunii”, continuă povestea inițierii lui Grant în noua ipostază de vrăjitor în slujba statului britanic. Tehnici de a vrăji, de a produce diferite lumini sau flăcări în palmă și a le arunca în inamici, tehnici prin care prinzi vestigia, un soi de urme/amintiri puternic olfactive pe care folosirea magiei le lasă în încăperi sau care rămân impregnate în „stofa” lucrurilor din jur, învățarea latinei și a istoriei magiei, ce mai, o adevărată școală ce va dura nu mai puțin de zece ani după cum ne explică Thomas Nightingale, atât cât e necesar să ajungi cu adevărat la nivelul unui vrăjitor decent. Dincolo de gradul superior, Thomas Nightingale locuiește într-o vilă impresionantă, apărată de o rețea de vrăji complicate, e asistat de o menajeră/servitoare/bucătăreasă sinistră, deloc vorbăreață, la origini fiind cu adevărat un vampir. Același Nightingale pare că nu mai îmbătrânește, deși vârsta sa se apropie de un secol binișor, efect probabil al folosirii excesive a magiei. Peter Grant locuiește alături de superiorul său în vilă, mai precis într-o anexă a vilei, și preia câteva cazuri de crime dubioase, extrem de violente. Însă de la vampirii de jazz până la vagina dentata, nimic nu pare neobișnuit în lumea lui Aaronovitch. Și trebuie să vă spun că am citit cu mare plăcere paginile despre ancheta tânărului nostru polițist (sau vrăjitor, dacă vreți), plimbându-mă prin istoria jazzului interbelic. Nu de puțin ori mi-am pus pe youtube piese sau albume pomenite în roman, astfel că întreaga povestea a devenit cu adevărat 3D în timp ce citeam. Apropo, las mai jos o piesă pe care cititorii volumului o vor recunoaște imediat, iar pentru viitorii cititori nu poate decât să fie o bună introducere în ceea ce se va numi goana după vampiri care se hrănesc cu jazzul de calitate, dar și cu cei care-l cântă după cum se va vedea în roman.

Dincolo de anchetă, scheletul de bază al poveștii prinde treptat contur. Aflăm noi detalii despre Thomas Nightingale, despre o întreagă istorie a conflictelor europene văzute din perspectiva vrăjitorilor, iar Lesley May, prietena din poliție a lui Peter, se recuperează încet din „accidentul” teribil suferit în primul volum. Clar, „Soho în lumina lunii” e un roman excelent scris, care m-a ținut departe de orice timp de câteva seri și care te prinde în lumea lui ciudată și excentrică asemeni unei vrăji bine deghizate.

Traducerea e bună, ar fi trebuit și o redactare pe măsură (întâlnim nițel cam multe cuvinte mâncate sau stâlcite în graba tastării). Romanul a apărut în 2019, în 2020 a izbucnit pandemia care a dat peste cap piața de carte, însă 2021 pare un an numai bun pentru un nou volum. Sper ca cei de la Herg Benet să profite de această serie așa cum trebuie.

Dacă sunteți în Cluj, cărțile se găsesc la Book Corner și Librarium Universității, altfel se pot comanda online de pe siteul editurii Herg Benet sau de pe cartepedia.ro. O recenzie similară pe blogul fansf.

Un divorț ca multe altele. Și cu atât mai bine.

Maria Orban – Oameni mari. Nemira, 2020.

Rating Goodreads: 4 stele.

 

Roman de debut, volumul „Oameni mari” mi-a lăsat o impresie pozitivă, mult peste așteptări. Nu auzisem de autoare, my bad, deși am văzut pe clapeta cărții că a publicat deja proză scurtă online și în revistele de profil. Dar mai bine așa, că nu am pornit cu niciun fel de așteptări extraordinare. Romanul nu e chiar de 4/5, mai degrabă un 3,5 cinstit, dar treacă de la mine. E volum de debut, trebuie încurajat.

Rucsandra, personajul principal, are 30 și ceva de ani, locuiește în Brașov și predă la un liceu nu tocmai grozav. Prinsă între divorțul iminent și căutarea unei noi locuințe, Rucs se străduiește să facă față tăvălugului de evenimente și informații din viața ei. E atacată pe stradă, în timp ce caută o garsonieră, își pierde buletinul – piesă de neînlocuit pentru semnarea actelor de divorț, află de la o elevă cu probleme la școală că soțul ei o înșelase mai devreme decât crezuse, se sufocă în compania colegilor de la școală și e exasperată de mama sa, protectiv-limitată, așa cum sunt multe mame, mai ales după moartea tatălui. Cititorii însoțesc această voce destul de amuzant-detașată uneori, alteori frântă de îndoieli și ezitări, în această călătorie de supraviețuire în fața pierderii căsniciei, a casei, a locurilor și gesturilor familiale care îi ocroteau viața intimă și o protejau de mediul stresant de la muncă sau de acasă, acolo unde mama sa îi supraviețuiește unui tată bolnav, cu un trecut alcoolic, ca mai toți bărbații „ieșiți” din cartierele comuniste.

Capitole scurte, dialoguri multe, o scriitură proaspătă, fără prea multe analize psihologizante, chit că vocea își sondează tot timpul propria interioritate, o abundență de referințe către literatura și muzica contemporană (uneori chiar enervant de multe versuri și piese care pică în boxă la fix, în tandem cu momentele cheie), o intrigă minimală centrată în jurul găsirii actului de identitate pentru a pune capăt divorțului. Apoi, cercuri concentrice în jurul acestui gest: amintiri despre prima relație din facultate, prilejuite de revenirea în oraș a fostului iubit, amintiri despre lucruri care nu au funcționat în căsătorie, mici bârfe, probleme și lecții la școală cu elevii, unii nu foarte dornici de a termina anul, câteva personaje secundare care apar și dispar episodic, fără relevanță foarte mare. Nici măcar soțul sau mama nu sunt personaje puternic construite, apar episodic, mai important pentru cititor fiind imaginea lor trasată de amintirile Rucsandrei.

Mă bucură că, în ciuda unui început poticnit (mi-e greu să spun acum de ce, însă nu mi-a plăcut deloc prima pagină), proza Mariei Orban se citește cursiv și lejer, intriga așa puțină câtă e are început și sfârșit, nu există burți enervante și nici capitole peste care să vrei să sari din plictiseală. E o proză de debut bine scrisă și o poveste total nespectaculoasă care în ciuda banalității atrage prin dialoguri și prin vocea personajului principal. Departe de filozofia și „profunzimile” plicticoase la care ar decurge cinematografia românească cu un astfel de scenariu, Mariei Orban îi ies atât personajele, cât și scenele casnice sau comice din realitatea uzuală românească. Nimic strident, nimic sclipicios, foarte puțin „eu liric”, departe de lamentările din primele proze românești ale douămiiștilor. Simplu aș spune acum și bine executat. Cum unele capitole mi-au plăcut mai mult, sunt cu adevărat curios să văd cum sună proza scurtă, pentru că romanul se pare că e un gen care i se potrivește.

Două cărți scurte de la Polirom: Paolo Cognetti & Jonathan Franzen.

Paolo Cognetti – Fără să ajungi vreodată în vârf. Polirom, 2020.

Notă Goodreads: 2 stele.

Cu Paolo Cognetti m-am cam lămurit. Dacă nu vor fi surprize mari, nu prea cred că voi mai citi ceva în curând scris de el. „Cei opt munți” e romanul pe care îl recomand oricând oricui, mai ales celor îndrăgostiți de munte și singurătatea melancolică a locuitului la înălțime. Aici o scurtă recenzie a cărții, din care rețin concluzia: „Cei opt munți” e un roman despre maturizare, despre înțelegerea lumii și despre prietenie. Un roman scris cât mai simplu posibil, însă un roman care degajă o atmosferă de o tristețe înăbușită, suficient cât să rămâi blocat în singurătatea personajelor sale.”

A urmat apoi „Băiatul sălbatic”, o proză hibridă, amestec de jurnal, eseu și ficțiune, cu o atmosferă similară, dar cu o construcție care pare mai degrabă șantier de lucru pentru un viitor volum.

Și acum jurnalul acesta, „Fără să ajungi vreodată în vârf”, jurnalul unei călătorii pentru redescoperirea de sine în Nepal pe urmele unei cărți celebre („Leopardul de zăpadă” – Peter Matthiessen). Deși autorul nu e neapărat pregătit pentru o asemenea călătorie (rău de înălțime, un soi de jurnal care își dorește să copieze sentimentele și senzațiile lui Matthiessen, spirit de observație redus și în general informație puțină), iubitorii călătoriilor pe munte se vor simți ca acasă în acest volum de 150 de pagini. Portrete în viteză, provocări ale naturii, mici obstacole, puțin din toate și mai nimic la final. Paolo Cognetti scrie prea puțin, prea din satelit uneori iar cititorul său nu se alege decât cu scurte vederi din călătorie, dublate de câteva schițe în creion destul de stângace realizate. E o călătorie importantă pentru autor, asta e clar, însă mai puțin clar pentru cititor care nu deslușește decât puțin din motivația călătoriei și tensiunea drumului și a lipsei oxigenului după atingerea cotei de 3500 de metri. Jurnal inițiatic, însă mai degrabă adresat celui care l-a scris și prea puțin cititorilor de-aiurea. Senzația la final e că Paolo Cognetti reia aceeași carte, aceeași imagine senzorială a muntelui și a singurătății aproape sacre a celui aflat pe munte pentru a o rostogoli ca un refren în tot ce a scris ulterior sau înainte, iar restul poveștilor sunt de „umplutură”.

 

Jonathan Franzen – Ce-ar fi să nu ne mai prefacem? Polirom, 2020.

Notă Goodreads: 3 stele (nu pentru că e slab volumul, ci pentru că e prea subțire și pare mai degrabă o broșură).

Franzen e unul dintre prozatorii de care m-am îndrăgostit după prima carte citită, așa că în general îmi cumpăr tot ce apare la noi sau aiurea. Volumașul ăsta e mic rău de tot, cam scump, dar tema incredibil de importantă. Spre deosebire de stânga ecologistă și de economia ong-istă care promovează salvarea planetei prin diverse programe scump finanțate de uniunea europeană (mă refer la noi), Franzen vine și ne spune franc că totul e pierdut. Nu mai putem salva planeta așa cum evanghelic ne împărtășesc fondurile nordice pentru programe educaționale eco.

Încălzirea globală crește de la an la an, speciile și biodiversitatea în general scad văzând cu ochii, iar programele și înțelegerile internaționale sunt praf politic aruncat în ochii votanților. Pământul va trece printr-o criză ecologică tragică și nu are sens să ne ascundem. Poate că umanitatea va avea șansa de a supraviețui cumva în viitorul apropiat, dar nu același lucru îl putem spune și despre plantele și animalele din jurul nostru. Așa că dacă vrem să ameliorăm ceva, trebuie să facem pași concreți la nivel individual. Cum la noi în România problema eco „cea mai importantă” e cea a reciclării gunoiului menajer, îmi vine greu să cred că pe aici se va progresa în vreun fel. Însă fiecare dintre noi poate să contribuie personal la ameliorarea mediului din jurul său. Măcar atât, speranța în mai bine e moartă de mult timp. Cam din anii ’80, dacă e să-l credem pe Franzen.

Un prozator care îmi confirmă așteptările

Bogdan Răileanu – Să nu lași moartea să te găsească. Polirom, 2020.

Rating Goodreads: 3 stele jumate

Acum câțiva ani am citit volumul de debut al lui Bogdan Răileanu – „Tot spațiul dintre gândurile mele” (Polirom, 2017) și știu că am găsit acolo câteva proze scurte care mi-au plăcut. Era unul dintre volumele de debut care promitea și la final mi-am însemnat mental numele autorului. A trecut o vreme, apoi am citit din nou o proză de Răileanu în antologia scoasă de editura Arthur („Mică istorie a unui secol mare”) unde textul său era de departe printre cele mai bune din volum și cumva îmi spuneam că trebuie musai să îi citesc și romanul apărut la editura Humanitas. Mi l-am cumpărat, dar a rămas pe raftul cu cărți de citit. Între timp, au mai apărut două. Acesta de la Polirom și încă unul la Humanitas, așa că pot spune mai în glumă, mai în serios, că Răileanu e unul dintre prozatorii tineri de la noi care nu stă degeaba și scrie într-un ritm susținut, cu siguranță unul mai bun decât ritmul meu de lectură. Un al doilea nume care îmi vine repede în minte e cel al lui Tudor Ganea, prozator debutat cam în aceeași perioadă și având deja un număr zdravăn de cărți scoase.

Cum, necum, am citit weekendul acesta cel mai recent roman, sau microroman, cum e scris sub titlu, „Să nu lași moartea să te găsească” și mă bucur că am făcut-o. E un roman plăcut la lectură, deși dacă iei fiecare capitol în parte, ar putea ieși o culegere de proză scurtă de bună calitate. De fapt, dacă nu ar exista ultimul capitol (Epilog), i-aș fi dat 4 stele din 5 fără să stau pe gânduri. Însă e acel capitol enervant care trebuie să explice și trebuie să lege cumva povestea din carte de celebra baladă Miorița, lucru deloc necesar dacă mă întrebați pe mine. Tăiat acel capitol, romanul ar fi fost excelent.

Povestea cărții e relativ simplă. Patru ciobani plecați pe munte cu oile, într-o perioadă neprecizată (probabil secolele 18-19), limbajul nu ne ajută să identificăm secolul cu exactitate, deși e pomenită o boală care circulă repede și răpune atât boieri, cât și servitori. Doi dintre ciobani sunt veri și relativ începători, doi experimentați și nu neapărat de încredere, cum se va vedea destul de repede. Un viol, o presupusă crimă, multă ură și încrâncenare și o drumeție periculoasă în mijlocul iernii și al molimei pentru a duce vărul mort către casă pentru înmormântare. Apoi mici inserții cu povești din trecutul sau viitorul personajului principal, Arhip, tânărul cioban căruia nu îi place meseria de oier, ci mai degrabă să cânte la fluierul din os făcut de tatăl său. Împărțirea între personajele pozitive și negative e făcută repede, trimiterea către celebra baladă din manualele școlare la fel.

Însă nu vă lăsați păcăliți. Bogdan Răileanu știe să construiască bine vocile (chit că expresivitatea limbajului și a observațiilor lui Arhip par puțin prea „mature” pentru biografia oferită), tensiunea e strunită așa cum trebuie, descrierile melancolice, simple dar expresive și bine ancorate într-un soi de credință arhaic-populară despre moartea care trăiește în mijlocul lucrurilor și te pândește întreaga viață, ei bine, aceste descrieri îmi amintesc puțin de excelentele fraze ale lui Vodolazkin din „Laur”, un roman pe care merită să-l citiți dacă nu ați făcut-o deja.

De reținut, dincolo de personajul central, bunica Georgeta, cea care-și țese în covoare întreaga sa cunoaștere a lumii și a dedesubturilor ei, Lică, orbul care știe să lucreze „cu degetele sale groase carnea lemnului” și vocile rele spun că și carnea nevestelor rămase acasă, lucru de rău augur pentru viitorul personajului, și tânăra Anica, cea care de la 13 ani deja „punea mintea pe jar” bărbaților din sat, secătuindu-i de energie („Gemea și vorbea fata asta.”). Angheluță, celălalt tânăr cioban, vărul lui Arhip, va pleca cu oile pe munte cu inima grea de dorul tinerei lăsate acasă. Și datorită dorului, își neglijează datoriile și intră repede în conflict cu ceilalți doi ciobani, mai în vârstă și mai experimentați, dar și mai vicleni și mai obișnuiți cu violența vieții pe munte. Anghel nu se va mai întoarce în viață la iubita sa, dar nici Anica, cea care bântuie prin mințile bărbaților nu va avea un destin favorabil.

Raporturile dintre personaje, fie ele ciobani sau locuitori ai satului, sunt tot timpul strâns legate de moarte, moartea cu care stai la masă, moartea hoață, cea care îți fură tot ce e mai drag pe lume și apoi tot îți dă târcoale, moartea-refren care bântuie noaptea ieșind din cimitir și contra căreia sunt necesare uneori intervenții brutale, specialistă în aceste „intervenții” fiind tot bunica Georgeta.

Astfel, lui Bogdan Răileanu îi iese bine această lume rurală, volubilă în credințele și misticismele sale, fie ele creștine sau arhaice. O lume dură și violentă, în același timp sensibilă și extrem de atentă la micile detalii pe care natura și presimțirile interioare le pot oferi. Deși subiectul romanului poate părea banal și poate neatractiv pentru cititorii mai tineri, cred că Răileanu se descurcă minunat în câmpul acesta, așa că vă recomand romanul fără discuție. Sper să recuperez în 2021 și romanele de la Humanitas, pentru că Răileanu e clar unul dintre prozatorii contemporani musai de citit în această perioadă.

Romanul poate fi cumpărat din Librarium Universității sau Book Corner din Cluj, de pe siteul Editurii Polirom sau de pe Cartepedia.