Un filozof contra statului. Bernard-Henry Lévy și pandemia de covid

Bernard-Henry Lévy – Acest virus care ne smintește. Act și Politon, 2021.

Traducere: Mădălina-Andreea Ungureanu

Notă Goodreads: 3/5

Volum apărut în Franța în 2020, la câteva luni după explozia cazurilor de îmbolnăvire cu noul coronavirus și imediat după instaurarea restricțiilor și interdicției de a părăsi domiciliul decât pentru alimente de strictă necesitate și serviciu, „Acest virus care ne smintește” e un volum care incită la comentarii și care sparge liniștea instaurată de presa și oamenii de cultură francezi în privința măsurilor luate de autorități.

Carantina, căci în mare parte despre asta e vorba, e problema de căpătâi a filozofului Bernard-Henry Lévy în acest volum: auto-carantinarea, auto-izolarea, interdicția de a te deplasa și bucuria pe care o manifestă unii dintre cetățeni și celebritățile mondene în a glorifica supraviețuirea între patru pereți, așa cum cereau autoritățile atunci. Bucuria și postările de pe rețelele de socializare privind moduri plăcute de a petrece timpul în casă, de a te distra, juca, de a nu te plictisi și a rămâne creativ. Inevitabil, trimiterile către marile cărți de literatură sau jurnale ale unor scriitori și filozofi celebri închiși și care ar sugera conform presei că orice sacrificiu merită și duce la rezultate spirituale extraordinare, comparație care ar fi, în concepția lui Henry Lévy cu adevărat un sacrilegiu. Între a fi închis în confortul casei, cu acces la utilități și hrană și condițiile din închisoare ale unor dizidenți, filozofi sau scriitori care au scris pentru a supraviețui mental vieții dure e o diferență de la cer la pământ. Iar bucuria cu care unii occidentali au acceptat și profitat de această izolare de parcă ar fi fost o vacanță câștigată la loterie aruncă în derizoriu tradiția europeană a luptei pentru independență, libertate personală, luptei contra dictaturilor de tot felul din secolul XX care au folosit brutal măsuri de izolare a populației și mai ales a dizidenților politici.

Bernard-Henry Lévy nu neagă realitatea pandemică și nici criza sanitară. Însă critică absurditatea alocării întregii atenții doar pandemiei, timp în care foametea și bolile din țările asiatice și africane ucid zilnic mai mulți oameni decât cei din spitalele europene, timp în care terorismul, războaiele civile și multe alte boli străine de țările europene produc adevărate tragedii pe care europenii le văd doar în presa scrisă și cea TV. Există o ipocrizie în toată acea panică europeană contra coronavirusului, în acea autoizolare europeană față de restul lumii și față de restul problemelor care nu au dispărut, ba din contră. Însă ele par să fi dispărut total din atenția publicului francez. În cele din urmă, Bernard-Henry Lévy atrage atenția că bucuria unora în a se autoizola și a supraviețui autoizolării e un gest de sfidare și dispreț la adresa celor care nu-și permit izolarea, miilor de oameni de pe străzile marilor orașe franceze, miilor de refugiați fără casă sau a celor atât de săraci încât „acasă” e locul din care își doresc cel mai mult să plece.

Evident, Bernard-Henry Lévy fluieră în biserică. Privind în urmă, eu însumi am fost panicat în lunile acelea și priveam deseori cu ură pe cei care luau în derâdere carantinarea și restricțiile. Apoi a trecut un an și numărul de cazuri a crescut, autoritățile au bâjbâit deseori fără nicio logică în a lua măsuri și am ajuns într-o toamnă a lui 2021 în care aveam sute de morți zilnic și aproape că nimănui nu îi păsa. Iar diferența era imensă între sutele de morți de acum și pasivitatea politică și civică de la noi și teroarea zecilor de morți din lunile aprilie și mai din 2020 când nu puteai merge până la magazin fără justificare iar armata era aruncată în intersecții pentru a ne controla aiurea de simple declarații.

Și deși susțin restricțiile și măsurile preventive și critic constant nepăsarea autorităților de la noi și bătaia de joc prin care sunt luate anumite decizii locale sau naționale, nu pot să nu mă întreb dacă totuși Bernard-Henry Lévy nu are dreptate? Acea blocadă europeană de câteva luni de zile a fost un semnal cu adevărat alarmant. Un semnal că de la o decizie politică de prevenție în pandemie se poate ajunge ușor la decizii politice de control al populației care ridică multe semne de întrebare în privința justificării morale și etice ale acelor acte. Evident, cartea a apărut în mod cinic extrem de rapid și chiar în momentele fierbinți ale pandemiei și restricțiilor europene. Nimeni nu știa atunci cum vor evolua lucrurile, însă există o parte de adevăr care deranjează în toată această nebunie și poate poziția lui Bernard-Henry Lévy nu e chiar eretică așa cum ar părea.

Cartea poate fi cumpărată din Book Corner sau Universității, de pe site-ul editurii Act și Politon sau de pe Cartepedia.ro.

Wallander și spionii letoni. Un nordic noir, nu prea nordic.

Henning Mankell – Câinii din Riga. Rao, 2015.

Traducere: Liliana Pelici prin Lingua Connexion

Notă Goodreads: 3/5

În 2015 editura Rao scotea al doilea roman al seriei Wallander. Dat fiind faptul că suntem în 2021, cred că putem spune că o altă serie celebră de romane polițiste a fost lăsată de izbeliște și sincer îmi vine greu să cred că o va relua cineva. Dar cine știe!?

„Câinii din Riga” e un roman destul de diferit de primul din serie. Dacă „Ucigași fără chip” stabilea coordonatele a ceea ce mai târziu, prin anii 2000, se va numi nordic noir, romanul de față pare un thriller de spionaj în genul lui le Carré, foarte diferit de atmosfera primului roman. Dar să vorbim puțin despre intrigă: o barcă fără niciun semn de identificare e descoperită pe mare de către doi traficanți care o trag spre mal. În ea doi bărbați îmbrățișați, uciși după ce au fost în prealabil supuși torturii. Cam aici se termină asemănarea cu primul roman. Ceva mai târziu, poliția va afla că cele două victime sunt de origine letonă, astfel că un inspector de poliție (de fapt maior, pentru că în proaspăt autonomul stat baltic poliția are încă grade militare), maiorul Liepa, fumător înrăit, e trimis să ajute la rezolvarea cazului.

Colaborarea e de scurtă durată pentru că victimele sunt identificate și, logic, ancheta va continua în țara de origine. La scurt timp după întoarcerea maiorului în Letonia, Wallander află că e și el trimis în această țară. Liepa fusese ucis și ancheta uciderii sale pare să fie legată de cadavrele din barca poposită pe meleaguri suedeze. Astfel că Wallander pornește, destul de nesigur, spre Riga, neștiind mai nimic despre statul baltic. Suntem în 1991, imperiul sovietic e prins în convulsii revoluționare, din nou, iar statele baltice încă se află sub supravegherea atentă a KGB-ului și a forțelor militare ruse. Metodele polițienești suedeze nu seamănă deloc cu cele letone, unde poliția nu e apolitică, ba din contră. Wallander se va vedea prins într-un soi de conspirație legată de traficul de droguri, dizidență, spionaj și crime comandate de mafie și servicii secrete așa că inspectorul suedez pare mai degrabă un soi de turist inoportun care mai mult împiedică decât un reprezentant oficial al unei forțe de poliție.

Atmosfera din Riga miroase de la o poștă a război rece și cazul crimelor inițiale devine doar un pretext pentru intriga ulterioară. Din nou, de data aceasta și mai enervant pentru cititor, Wallander se îndrăgostește și se comportă pe cât de idiot și naiv posibil ar face-o cineva în situația dată. Sau chiar mai rău de atât. Din acest punct intriga romanului devine, pentru mine, greu digerabilă și puțin probabilă. Dar să dăm crezării realitatea așa cum a imaginat-o Mankell. Wallander va sacrifica totul pentru a ajuta la rezolvarea cazului, chiar dacă există o opoziție fățișă a poliției letone care prezintă publicului un presupus vinovat și o presupusă organizație clandestină care ar fi stat la originea primelor crime. Inspectorul nostru nu crede deloc în dovezile livrate de letoni, așa că își începe propria anchetă, una dură, ce-l va duce prin case conspirative, peripeții nocturne, crime și urmăriri ca-n cărțile cu James Bond, povești una mai incredibilă ca alta, totul culminând cu momentul care se presupune că îi semnează sentința la moarte.

Nu știu ce să spun despre a doua parte a romanului. Mankell pierde cu intriga sa toate atuurile din prima carte. E drept, avem aici mai multe răsturnări de situație, avem o poveste spectaculoasă, un ritm al acțiunii alert și un background întunecat și cețos amestecat cu crime, conspirații și servicii secrete. Însă nu e ceea ce căutam eu în seria aceasta de romane, poate pentru cititorii suedezi din anii ’90 povestea era mai captivantă decât e pentru un cititor estic din 2021. Sper totuși că e o excepție de la regulă, și în următorul roman ne întoarcem la inspectorul Wallander pe care îl știam și cu care ne familiarizasem și care ne plăcea. Însă pentru cititorii romanelor de spionaj, cu siguranță romanul de față o să fie un deliciu.

Cartea poate fi cumpărată din Book Corner sau Universității, posibil să mai fie disponibilă, sau de pe siteul Cartepedia.ro.

Crima cere crimă când străinii sunt de vină.

Henning Mankell – Ucigași fără chip. Rao, 2013.

Traducere Viorica Morogan și Dan Shafran

Rating Goodreads: 4/5

În mod curios ajung foarte târziu la cărțile lui Henning Mankell, poate prea târziu pentru seria Inspector Wallander care pare să fi luat o pauză definitivă în traducerea de la editura Rao, la noi publicându-se doar primele două romane: „Ucigași fără chip” și „Câinii din Riga”. Rao a mai publicat totuși și alte romane, independente de această serie, și pe care le mai puteți găsi și astăzi în unele librării de centru: „Omul din Beijing”, „Pantofi italienești” sau „Creierul lui Kennedy”.

Scriitor de stângă, suedezul Henning Mankell (1948-2015) a luat parte în tinerețe la protestele studenților din Parisul anilor ’68, a scris despre colonialismul suedez din Africa, de altfel a și locuit o vreme  în diverse țări africane, a scris contra intervenției americane în Vietnam, fiind toată viața interesat de teme legate de condițiile de muncă, imigranți, urmările și consecințele apartheidului.

Seria dedicată inspectorului Kurt Wallander din Ystad (sudul Suediei) a început în 1991 și s-a terminat în 2013 și conține o mulțime de romane și povestiri. Dacă mă gândesc că „Ucigași fără chip” a fost scris în 1991, e clar că Mankell e un soi de inițiator sau precursor al celebrului gen nordic noir, trasând deja principalele linii care vor deveni definitorii pentru acest tip de romane: inspectorul Wallander, personajul principal al seriei, e divorțat, are o fiică care a încercat să se sinucidă și care pare să-și dorească o anumită independență față de părinți și care îi macină gândurile zi de zi în ciuda diverselor cazuri de investigat.

Tema romanului e legată de imigrație și de imaginea negativă a străinilor veniți în Suedia. De altfel și românii sunt pomeniți de câteva ori, ba chiar unele personaje pasagere sunt de origine română. Însă trebuie să ne gândim și la contextul istoric. Suntem la începutul anilor 90, blocul estic tocmai își câștiga independența și eliberarea de comunism a dus la deschiderea granițelor și apariția unor valori imense de imigranți în vest, inclusiv în țările scandinave. În roman, deși tot timpul se străduiește să aibă o minte neutră și clară, nici Wallander nu pare foarte încântat de mulțimea de străini din țara lui și de posibilele infracțiuni pe care străinii sunt dispuși să le facă. Găsirea unui cuplu de bătrâni uciși și torturați, undeva la țară, fără prea mari indicii în privința motivației crimei pare să fie un soi de caz enervant, în care sunt prea puține piste pentru a-l rezolva. Romanul urmărește un scenariu clasic, multe piste greșite, puține indicii ca mai apoi să apară motivul „străinilor” și xenofobia unei părți a populației și a unor partide extremiste. Apar noi incidente, inclusiv o nouă crimă care pare să răzbune crima inițială. Cazul de la început pare să se blocheze, iar poliția încearcă să stăvilească valul de proteste și de violență al populației locale împotriva străinilor, împotriva azilurilor care par să crească ca ciupercile după ploaie.

Atmosfera cărții se construiește pe măsură ce autorul construiește biografia personajelor principale, lent, fără prea multă grabă, totul fiind legat și de contextul istoric al anilor în care a fost scris romanul. Dincolo de investigația poliției, intriga oferă cititorului o radiografie destul de precisă a societății suedeze cu toate părțile ei întunecate și nu foarte pozitive. Cazul bătrânilor se va rezolva în cele din urmă, deși mai degrabă din întâmplare și ca rezultat al insistenței și meticulozității inspectorului Wallander care în lipsă de noi indicii reia la infinit toate dovezile adunate încercând să găsească elementul cheie, piesa lipsă care poate nu a fost observată inițial. Spre finalul cărții Wallander face câteva acrobații demne de James Bond, dar se și prostește, amorezându-se infantil de noul procuror, lucru care va duce la câteva incidente de care să îi fie rușine mai târziu. Una peste alta, un prim roman solid, atractiv la citit, numai bun pentru luat în concediu, inteligent scris și bine documentat. Imediat încep al doilea roman din serie.

Cartea poate fi cumpărată din Book Corner sau Universității, posibil să mai fie disponibilă, sau de pe siteul Cartepedia.ro.

Un Verdon nou pe rafturile librăriilor

John Verdon – Nu trezi diavolul adormit! Paladin, 2021

Traducere: Laura Ciobanu

Notă Goodreads: 3/5

Iată că a apărut la Paladin și al treilea volum din Seria Dave Gurney, una din seriile polițiste care îmi plac mult și pe care le vânez când apar în librărie. Nu sunt multe astfel de serii, dar nici timpul meu nu mai e la fel de îndestulător pentru a descoperi comori printre traducerile de la noi. Am scris aici despre al doilea roman din serie care, în original, a ajuns la al șaptelea volum. La noi lucrurile se mișcă mai încet, important e că se traduc totuși noile volume.

Ca o constatare de început, particularitățile pozitive ale acestei serii – atenția pentru cuplul Gurney și construcția migăloasă a detaliilor, a intrigii, descrierea modului în care mintea umană urmărește conștiincioasă diverse amănunte pentru a extrapola sau pentru a construi scenarii spectaculoase, ei bine, cam toate aceste ingrediente le găsești din plin și în al treilea roman. Ce nu se mai găsește în aceeași măsură ca la primul volum, și chiar la al doilea, e misterul, doza de suspans și de nedumerire care erau motorul primelor romane. Aici intri mai greu în volum și cred că trebuie să citești aproape jumătate din intrigă pentru a înțelege cu adevărat miza cărții și pentru a te lăsa cuprins de febra cititului. Cumva, în ciuda lucrurilor plăcute și familiare, Verdon nu reușește să facă din cazul nerezolvat al unui criminal în serie un motiv suficient de bun pentru a rămâne lipit de fotoliu cu romanul în brațe. Și nu o să reușească asta nici la final. Ce-i drept, acumularea de evenimente și câteva mici mistere fac lectură suficient de plăcută cât să te lași dus de poveste. Însă cred că există o pantă descendentă între primul volum și acesta, vizibilă pentru un cititor fidel al seriei.

Ce e important de spus? Ideal e să citiți volumele în ordinea apariției. Fiecare are câte un caz de rezolvat, pe care îl va duce în cele din urmă la capăt pensionarul Dave Gurney, însă povestea pensionării sale, a soției și fiului, poveștile din jurul său tind să evolueze de la un volum la altul oferind un context care poate fi mult mai bine înțeles dacă ai trecut prin povești în ordinea scrierii lor. Volumul de față, de pildă, începe cu recuperarea medicală, după momentul final al precedentului roman în care doar șansa face ca Gurney să nu fie ucis. Rămâne cu o lovitură zdravănă la cap, cu urmele unei operații și cu o depresie groaznică din care va ieși doar când sesizează că un caz celebru, nerezolvat, pare să fi fost interpretat de poliție și FBI complet greșit. Și, ca de fiecare dată, când imaginea puzzle-lui e prea frumos desenată, Gurney reia piesele și își construiește propria imagine.

Nu voi scrie multe despre caz: cert e că ajunge la el făcând o favoare unei jurnaliste, veche cunoștință, a cărei fiică e angajată de un post de televiziune de scandal ce denaturează și exploatează evenimentele tragice pentru rating (vă sună cunoscut?), dar care îi oferă o șansă tinerei de a face primii pași în cariera de jurnalism. Motivul? O serie de interviuri cu familiile supraviețuitoare ale tuturor victimelor celebrului criminal Bunul Păstor, un caz celebru în care au fost ucise 5 persoane și care nu a fost rezolvat niciodată. Tânăra decide că merită să-și axeze licența la facultate, și în paralel șansa oferită de canalul de televiziune, intervievând familiile, analizând rememorarea evenimentelor și modul în care rudele au supraviețuit și depășit momentul tragic. Lucrurile care o încurcă? Un fost iubit care pare să îi șicaneze viața, pătrunzând ilegal în apartamentul ei și lăsând mici semne amenințătoare, dar și evoluția rapidă a poveștii după primul interviu televizat. Supraviețuitorii poveștii de demult încep să fie uciși unul câte unul, poliția crede că Bunul Păstor s-a întors, însă Gurney aruncând o privire peste caz și peste interpretările FBI-ului făcute de profileri pare să creadă că totul e greșit și că poliția nu s-a apropiat deloc de aflarea adevărului, fiind păcălită tot timpul de gesturile simbolice ale criminalului.

Cam de la jumătatea cărții, pe măsură ce cititorul află detalii despre crime, și prezentul poveștii o ia razna, romanul devine interesant. Și dincolo de cuplul Burney, detectivul pensionat și soția lui fascinantă, retrași amândoi la țară, un personaj pe care cumva îl ignorasem în romanele precedente tinde să devină unul dintre personajele mele favorite: Hardwick, polițistul fără de care Dave Gurney nu ar putea nicicum să aibă acces la documente secrete, detalii despre anchete, în general cam toate detaliile oficial interzise celor ajunși la pensie și pe care Hardwick al nostru le sustrage inteligent dintr-un soi de frondă la adresa șefilor din poliție, dar mai ales față de FBI. Ei bine, Hardwick e genul de personaj care mută piesele din roman în mod convenabil pentru autor, dar e un personaj grozav, cu un caracter antipatic, dar cu o inteligență și o ironie fără greș.

Aș mai adăuga faptul că finalul romanului, construit cumva după același scenariu ca în primele două volume, nu mai surprinde atât de mult. Ca să fiu sincer până la capăt, mă așteptam ca totul să se termine și mai spectaculos și să aflu că acel criminal în serie e nu știu ce personaj familiar la care nu m-am gândit până atunci. Dar nu e chiar așa și nici rezolvarea tuturor problemelor nu mi-a oferit nu știu ce satisfacție. Eram mai curios de întâmplările secundare, de iubitul gelos și cam dubios al tinerei, de neplăcerile de la ferma lui Gurney despre care veți afla citind cartea, de bețele în roată puse de FBI. Și cred că de fapt în asta constau farmecul și calitatea cărții: detaliile și povestea de fundal. Pentru că seria de crime nerezolvate și problemele acelui individ, sincer, m-au cam lăsat rece. Concluzia, pe scurt? În continuare o serie bună, dar parcă autorul pare mai lipsit de inspirație decât la începuturi. Sper că își revine pentru că personajele din romane merită intrigi ceva mai bine construite decât ce oferă romanul de față.

Cartea poate fi cumpărată din Book Corner sau Universității, dacă treceți prin Cluj, sau de pe siteul editurii Paladin sau Cartepedia.ro.

Femeie în punctul zero sau despre calea fără întoarcere a femeii în islam

Nawal El Saadawi – Femeie în punctul zero. Black Button Books, 2021.

Traducere: Anca Dumitrescu & Elena Marcu.

Notă Goodreads: 3/5

Dincolo de curiozitatea pentru orice traducere nouă de la editura Black Button, o editură mică, nișată, dar extrem de activă în traduceri noi și chiar premiere pe piața editorială românească, văzusem undeva un citat care spunea că acest roman ar trebui introdus ca lectură obligatorie în școală. Și pentru că termenul de obligatoriu intrigă dar și enervează, am zis că merită de citit să vedem despre ce e vorba.

Nawal El Saadawi e o prozatoare celebră din Egipt, medic și promotor activ al drepturilor femeii în lumea islamică. De altfel, a fost și închisă pentru scrierile și convingerile sale. Mărturisesc că nu știam biografia ei, astfel că traducerea aceasta mi-a picat foarte bine. Cartea, nu de mari dimensiuni, pornește de la experiențele reale ale autoarei în interviurile realizate de-a lungul timpului cu femei condamnate pentru diverse infracțiuni în penitenciarele egiptene.

Volumul începe cu o prefață în care El Saadawi relatează întâlnirea ei cu Firdaus, personajul central al poveștii, o femeie aflată în penitenciarul din Qanatir, închisă pentru uciderea unui bărbat. De la prefața-relatare, romanul se deschide brusc cu o continuare a poveștii din prefață sau, mai bine spus, cu descrierea pe larg a întâlnirii cu Firdaus. Naratoarea află de existența acestei deținute ce-și așteaptă condamnarea la moarte și se străduiește să o vadă pentru a-i afla povestea. În roman, ca și în realitate, naratoarea e medic psihiatru și imediat după ce reușește să o întâlnească pe Firdaus povestea romanului devine povestea lui Firdaus. Într-un mod destul de violent, Firdaus preia frânele intrigii motivând că mai are puține ore de trăit și îi va povesti medicului viața ei pentru a înțelege, poate, de ce a ajuns să fie închisă:

„Lasă-mă să vorbesc. Nu mă întrerupe. N-am timp să te ascult. În seara asta, la șase, vin să mă ia. Mâine dimineață nu voi mai fi aici. Nici în vreun alt loc cunoscut oamenilor.”

Astfel naratoarea inițială e alungată din postul ei de partener și martor al discuției și trecem direct la povestea vieții lui Firdaus. Familia în care s-a născut, mutilarea genitală, când a mai crescut, moartea părinților și trecerea ei în casa unui unchi, anii de școală și promisiunea de a fi oferită pe post de soție unei rude în vârstă, libidinoase și cu un handicap fizic. Apoi evadarea din acea viață de „soție”, obligată să-și slujească soțul, și scufundarea în mlaștina străzii, departe de „protecția unui soț”, lucru ce va duce către traficarea ei de către un negustor viclean. Firdaus va evada din nou pentru a pica pe mâna unei matroane care îi oferă acea „libertate” a prostituției de lux. Însă tot o capcană a sistemului care îi consumă trupul, viața și intimitatea: suficient însă cât să se dedubleze, să-și separe sinele și spațiul intim personal de viața externă a trupului, pus să muncească pentru plăcerile bărbaților.

Firdaus își va trăi tot restul vieții încercând să evadeze, să se desprindă din capcana condiției de femeie fără protecția unui bărbat. Pentru o vreme încearcă chiar să lucreze ca simplă angajată, săracă, dar cinstită conform cutumelor islamice. Însă și acea libertate e o iluzie pentru personajul nostru așa că drumul o duce din nou către viața de lux, pentru că prostituția de lux îi permite să decidă singură clienții, timpul acordat și îi permite să aibă, la rândul ei, oameni care să o slujească și să o îngrijească. Îi oferă acea independență financiară și acel statut select pe care nici rolul de soție devotată, nici cel de angajat obișnuit nu i-l acordau. Însă independența femeii în fața bărbatului e iluzorie în orice context în societatea egipteană. În curând apar problemele, noi interlopi, presiuni politice și de aici la o criză și o crimă nu e mult. Și deși crima e justificată în context, o femeie care ucide un bărbat nu poate sfârși decât prin a fi condamnată la moarte.

Scriitura lui Nawal El Saadawi e bună, deși nu impresionează. Impresionează mai degrabă povestea, sentimentul acut de nesiguranță pe care îl transmit intriga și relatările lui Firdaus, aerul de coșmar din care nu mai poți evada nicicum, nu te poți trezi decât pentru a păși într-un nou coșmar. La finalul cărții realizezi că pentru un personaj ca cel din romanul lui El Saadawi bărbații sunt fără excepție întruchiparea răului. Nu există nuanțe, toți sunt violatori, abuzatori, tâlhari, criminali și profitori de pe urma femeii. Încă încerc să înțeleg dacă aceasta e perspectiva asupra bărbatului într-o societate islamică tradițională sau există totuși și câteva nuanțe. Mi-e greu să cred că totul poate fi colorat doar în culorile negre ale diavolului când vine vorba de bărbați în islam. Și totuși, așa arată destinul lui Firdaus și acesta e mesajul pe care romanul de față îl transmite cât se poate de visceral și brutal cu putință. Bărbatul e mâna de fier a terorii, e privirea și trupul care violează și ucide. E cel care decide viața femeii, din copilărie și până la moarte.

Înțeleg că publicarea unei asemenea cărți în societatea egipteană nu putea rămâne fără consecințe și că dincolo de mesajul ficțiunii (ficțiune pe care autoarea se străduiește deplin să o alunge din mintea cititorului insistând atât prin prefață, cât și prin tehnica abordată, că e un roman realist, și nu imaginat), implicațiile politice și religioase sunt mult mai serioase decât le pot anticipa acum.

Merită citită cartea? Cu siguranță, pentru a înțelege această perspectivă, pentru a contextualiza mai bine poziția femeii în islam. Pentru a înțelege, de pildă, ce se întâmplă acum în Afganistanul de astăzi sau în statul polonez din apropiere. E un roman extraordinar? Mi-e greu să spun asta, stilistic și din punct de vedere al construcției nu excelează. E mai degrabă un roman-mărturie, în stilul unor volume ale Svetlanei Aleksievici, acolo unde mărturia și memoria faptelor groaznice devin mai importante decât stilistica prin care sunt puse în pagină.

Cartea poate fi cumpărată din Book Corner sau Universității, dacă treceți prin Cluj, sau de pe siteul editurii Black Button sau Cartepedia.ro.

Un nordic noir ca la carte.

Jussi Adler Olsen – Camera groazei. Departamentul Q #1. Rao, 2013

Traducere: Graal Soft

Notă Goodreads: 3.5 spre 4 din 5

A trecut mult timp de când mi-am propus să citesc romanele lui Adler Olsen, așa că în cele din urmă am reușit să mă apuc de celebra serie a Departamentului Q care a devenit un reper danez al genului nordic noir. Însă care-i treaba cu acest gen de romane polițiste? De ce sunt așa celebre și de ce edituri precum Crime Scene Press sau Trei au tradus zeci de cărți ale autorilor suedezi, norvegieni, islandezi sau danezi?

Dincolo de naționalitatea autorilor și de spațiul geografic în care sunt plasate romanele, ce mai e atât de specific lor încât „Camera groazei” să fie un reprezentant specific al acestui curent? Ei bine, să luăm exemplul personajului central, polițistul Carl Mørck. E un polițist cătrănit, morocănos, nu se înțelege deloc cu colegii de serviciu, are probleme în familie, suficient cât să-i împartă gândurile constant între muncă și casă. Preferă abordările directe, în propria manieră, este inteligent și curajos, însă face greșeli, uneori pare leneș și fără chef, capricios și irascibil. Cazurile de care se lovește sunt înfricoșătoare și deseori lăsate de izbeliște de restul echipei, fără prea mari șanse de rezolvare. Așa că tocmai nuanța pestriță, în tonuri deseori contrare, cu care e „desenat” personajul central, e o caracteristică a romanului noir nordic. Dincolo de eroul care luptă să prindă infractori – schema tradițională a romanelor polițiste, în romanul nordic eroul e un personaj construit dintr-un material instabil, deseori mai degrabă predispus greșelilor și tentațiilor negative, decât misiunii de a face bine și a restabili echilibrul din societate. Tot timpul un individ cu o biografie dificilă și un cv problematic, cu multe eșecuri familiale, eroul romanului nordic e nevoit să lupte pe două fronturi: cel intim-casnic, și cel public, în care meseria de polițist, detectiv sau ofițer se lovește în mod uzual de unele dintre cele mai teribile crime și întunecimi dintr-o societate pe care în mod normal, noi, cititorii români, o admirăm pentru condițiile de trai și pentru bunăstarea generală.

Revenind la romanul lui Jussi Adler Olsen, departamentul Q e un departament înființat pentru a se ocupa de cazurile mai vechi, nerezolvate. Motivațiile sunt politice, iar poliția nu îl ia cu adevărat în serios, motiv pentru care conducerea departamentului este încredințată lui Carl Mørck, un polițist pe care nimeni din secție nu-l suportă și care tocmai s-a întors din concediu medical după ce fusese împușcat în timpul unei intervenții de rutină. Un coleg a fost ucis, iar celălalt a rămas paralizat de la gât în jos cu foarte mici șanse de recuperare. Obsedat de vina de a nu fi reacționat mai repede și poate în felul acesta nimeni nu ar fi fost rănit, Carl se reîntoarce într-o secție unde nimeni nu-l dorește, așa că șansa de a scăpa de toți, devenind șeful unui departament obscur, localizat la subsolul poliției în fostele încăperi tehnice, e îmbrățișată ca pe un bine-meritat concediu în care să bea cafea, să joace Solitaire și să lase dosarele cu cazuri nerezolvate să prindă praf și pânze de păianjen în rafturile din jurul său. Planurile i se schimbă rapid și nu din dorința sa. Primește în echipă un ajutor civil – Assad, un imigrant care vorbește limba daneză nu tocmai bine, cu origini siriene sau irakiene, nu știm multe detalii despre el. Cert e că noul asistent civil pare să ascundă un trecut misterios și nu de multe ori am crezut că e un fost agent al serviciilor secrete. E nostim, harnic, inteligent și deseori preia inițiativa trăgându-l la propriu după el pe Carl Mørck, fiind singurul care citește cap-coadă dosarele, reținând detalii și indicii, așa cum ar fi trebuit să o facă un adevărat ofițer de poliție. Assad e Watson al lui Sherlock Holmes, doar că deseori pare să joace rolul central. Carl se mișcă greu, preferă subsolul în locul muncii de teren, pare puțin empatic cu dosarele sale de pe birou, iar gândurile i se plimbă între spitalul în care colegul rămas în viață îl roagă să-l ucidă și soția de care e despărțit și care pare să-l falimenteze cu noile ei planuri de afaceri.

Romanul e construit din două fire narative (prezentul – 2007, în care se formează Departamentul Q) și un trecut – 2002, în care Merete Lynggaard, politician de succes danez, e răpită și aruncată într-un soi de container, fără să știe de ce și de către cine. Treptat, cel de-al doilea fir narativ recuperează distanța temporală și, inevitabil, se intersectează cu ancheta lui Carl, o anchetă destul de firavă și superficial executată, cel puțin la începuturile ei. Pentru că pe măsură ce Carl și Assad reiau pașii făcuți de poliție, găsesc o mulțime de greșeli, indicii ignorate și piste neverificate. Cumva, concluzia poliției, și anume că Merete s-a sinucis sau a fost ucisă din greșeală de fratele ei, Uffe, un tânăr care suferă de pe urma unui accident din copilărie aflându-se într-o stare asemănătoare autismului, nu pare să se susțină. Merete era un politician aflat în plină ascensiune, fără motive să se sinucidă, iar fratele ei o iubea extrem de mult, incapabil fiind să recurgă la asemenea gesturi violente contra surorii sale. Și totuși, Merete e dispărută de mai bine de 5 ani de zile, moartă în ochii autorităților. Noi știm de la început că e ținută prizonieră, lipsită de informații și supusă unor experimente drept pedeapsă pentru că nu reușește să-i mulțumească pe răpitorii ei. În multe dintre aceste secvențe, romanul mi-a amintit de „Ucide-l pe Tată”, excelentul roman al lui Sandrone Dazieri, pe care dacă nu l-ați citit deja vă recomandă să o faceți cât mai repede cu putință. Însă, dincolo de atmosfera întunecată și de diversele probleme ivite și toanele și mofturile personajului central, Adler Olsen a știut cum să tempereze violența și încrâncenarea cazului presărând intriga cu destul de multe replici sau scene amuzante, Assad fiind „bufonul” necesar pentru a balansa povestea. Și ăsta e un mare plus al cărții și cred că va ajuta mult cititorul să se apropie de personajele noastre.

Mi-a plăcut? Da, m-a ținut lipit, mi-a plăcut intriga și enigma din spatele ei și m-am amuzat și enervat alături de celebra echipă a Departamentului Q. Pe la jumătatea cărții m-am prins cum se va termina cartea și cine sunt răpitorii, și din cauza aceasta cred că nu îi dau acel rating de 4 „plin” din 5. Însă acest lucru nu a scăzut cu nimic din farmecul și din tensiunea poveștii. Acum, când scriu textul acesta, am citit deja peste 100 de pagini din al doilea roman al seriei și îmi dau seama că pe autor nu-l deranjează deloc dacă tu, ca cititor, ai identificat personajele negative. Ba, din contră, pare că marele pariu al autorului e să reconstruiască anchete, să identifice pistele greșite și cum poți ajunge pe urmele criminalilor tu, cititorul, alături de Carl și Assad. Intriga e credibilă și bine construită, personajele principale au voci distincte și acea carnalitate pe care ți-o dorești, fiecare dintre ele având un CV bine conturat, povestea are tensiune, are umor și are momentele sale de dramatism care te țin în priză până la final.

Deja m-am apucat de al doilea roman, așa că e inutil să menționez faptul că voi mai citi și celelalte romane traduse la Rao. În limba română au apărut până acum 4 din 8, câte menționează Goodreads. Merită de încercat, merită de citit dacă vă doriți un roman polițist bun pentru weekend pe care să vă doriți să-l terminați cât mai repede posibil.

P.S.

Romanul e ecranizat, mai jos trailerul. Cred au apărut 4 filme, încă nu le-am văzut și nici nu știu dacă respectă ordinea romanelor din serie. Dacă vreți să cumpărați cartea, se găsește în Cluj la Book Corner sau Universității, sau pe siteul editurii RAO și pe cartepedia.ro.

Cranii, fantome și o oglindă infernală

Jonathan Stroud – Lockwood și asociații #2: Craniul din bibliotecă. Rao, 2015.

Traducere: Graal Soft SRL

Notă Goodreads: 4/5

Bun. Iar m-am prostit și am citit altceva decât ce mi-am propus. Mai degrabă am terminat altceva, că altfel teancul cu cărți în curs de lectură e mare și nu pare să aibă vreun capăt vizibil. Da, știu, citesc aiurea și dezlânat.

Însă mi-a plăcut mult primul volum din seria aceasta, așa că am spus că voi citi câteva pagini din al doilea, doar să văd cum începe, apoi câteva capitole, ajungând să târăsc cartea cu mine până și la terasă, la o bere. Da, poveștile lui Stroud sunt bine scrise și aventurile și lumile imaginate de el te țin în priză și, știu că sună clișeistic, dar chiar nu te dezlipești de roman.

Al doilea volum – „Craniul din bibliotecă” e, așa cum îi spune și titlul, o poveste despre un craniu bântuit. Craniu, care apare deja pe post de bibelou în primul volum, dar care se dovedește a fi cu adevărat o raritate – o fantomă de tip III care poate comunica cu agenții sensibili și pare să înțeleagă realitatea oamenilor și locul în care se află, spre deosebire de celelalte spirite care sunt în general blocate în obsesii, dorințe, în anumite stereotipii în mișcare și acțiune, pradă instinctelor puternice din momentul morții.

Cele trei personaje ale noastre, agenți Lockwood, primesc un nou caz ciudat legat de curățarea unui cimitir de cadavrele cu probleme, adică cadavre care-și materializează odată cu venirea nopții forma de bântuire, fie ea fantomă, spectru, sau multe alte variante cu denumiri specifice, pe care le veți întâlni în roman: pândar, ciocănitor, băiat din lumină, fără-membre, duhoare palidă și multe, multe altele. Volumul doi are la final și un soi de index al creaturilor și meseriei de agent extrem de folositor. Ei bine, mormântul care trebuie curățat ascunde un sicriu de metal, destul de vechi, de pe vremea când bântuirile și armele împotriva acestei epidemii nu erau cunoscute și nici frecvent folosite. Evident, un sicriu din metal nu ascunde nimic sănătos și sigur de aici încep problemele pentru cea mai mică agenție din Londra, pentru că ceea ce se află în sicriu le pune viața în pericol atât lor, cât și celor care au de a face cu artefactul pe care îl vor găsi și apoi îl vor pierde.

Suficient să spun că e vorba de o oglindă de coșmar, care nu e străină de craniul vorbitor din sufrageria lui Anthony Lockwood și că întreaga aventură a descifrării misterului oglinzii îi va arunca pe cei trei într-o cursă contra cronometru. De data asta e vorba de onoare și bineînțeles de propria piele, însă povestea e mult mai complexă decât un simplu caz care trebuie rezolvat: urmăriri, crime, obsesii despre viața de dincolo de moarte, ritualuri macabre, mai multe detalii despre agențiile rivale, despre piața neagră a artefactelor atinse de molima bântuirii, dar și despre întreaga poveste a Problemei de cincizeci de ani vechime care a dus Marea Britanie într-un război zilnic contra celor morți și reîntorși la viață. Nimic din ce trebuie să se complice îngrozitor, dar nu e de dorit, nu va scăpa din mâinile perverse ale destinului.

Povestea are ritm, eroii noștri se comportă exact așa cum te-ai aștepta de la ei, inteligent și curajos, dar și nătâng și imprudent, ca niște adolescenți tipici romanelor young adult, însă Jonathan Stroud știe să scrie genul acesta de romane suficient de condimentat și de colorat cât să le dea un soi de maturitate în descrieri și profunzime poveștii, așa cum poate nu te-ai aștepta. Normal că mi-a plăcut, normal că poate nota e mai mare decât poate ar merita, eu mă voi îndrepta cu pași repezi spre al treilea volum, pe coperta căruia am zărit și anunțul că va exista o ecranizare Netflix. Veste care nu mă bucură în mod deosebit, în ciuda materialului extrem de ofertant pentru ecranizări pe care această serie îl oferă. Netflix scoate seriale pe bandă rulantă, iar efectele speciale și jocul actoricesc sunt în cel mai bun caz ieftine și naive, ca să fiu indulgent cu multe dintre seriile lor.

În fine, cartea se mai găsește, cred, în librăriile Book Corner și Universității din Cluj, dar și pe siteul editurii Rao sau pe cartepedia.ro

Spirite, fantome, poltergeist. O distracție de weekend

Jonathan Stroud – Lockwood și asociații #1: Conacul bântuit. Rao, 2015.

Traducere: Graal Soft SRL

Notă Goodreads: 4/5

Nici nu mai știu cum am auzit prima dată de Jonathan Stroud, cert e că am citit un prim volum dintr-o altă trilogie de la Rao (Trilogia Bartimaeus) și mi-a plăcut mult. Apoi mi-am cumpărat toate cărțile și cumva le-am uitat pe raft, în bibliotecă. Sper să revin cât mai repede la seria aceea pentru că e foarte bine scrisă. Recent zărisem în librărie pe masa de noutăți „Băiatul din umbră”, volumul al treilea al unei noi serii pe care editura Rao a cam abandonat-o în ultimii ani, ca să scoată din senin un nou volum. Obicei de altfel destul de frecvent în cazul celor de la Rao, serii lăsate în aer cu anii, apoi reluate, iar lăsate sau chiar terminate. Nu prea știu cum merg lucrurile în planificarea lor editorială, dar deseori deciziile par să nu aibă niciun pic de logică și predictibilitate.

În fine, văzând volum al treilea m-am grăbit să le cumpăr pe primele două convins fiind că voi putea citi repede și trilogia aceasta: „Lockwood și asociații”. Ghinion, pe Goodreads apar deja 5 volume din serie… Sper doar ca Rao să fie la fel de imprevizibilă și să le traducă și pe celelalte. Sau Graal Soft, acest mister al traducerilor de la Rao care mă face să mă simt inconfortabil de fiecare dată când citesc ceva tradus de ei.

Oricum, cartea a fost un deliciu. E un roman young adult, fantasy cu adolescenți și fantome a cărui acțiune se petrece într-o Mare Britanie stranie, bântuită de apariții nocturne din ce în ce mai violente. Nimeni nu știe încă ce a dus la acest fenomen, această Problemă cum e numită de cei de la Departamentul de Cercetare și Control al Activităților Parapsihologice, un soi de minister care anchetează cazurile și verifică activitatea Agențiilor care luptă contra aparițiilor Vizitatorilor. Pentru că populația de una singură nu poate lupta contra stafiilor, duhurilor etc. Și atunci sunt firme specializate cu agenți care-și riscă viața pentru a elimina problemele. Un fel de firme de deratizare contra fantomelor. Aceste firme își specializează agenții în lupta activă contra acestor apariții: arme, bombe cu magneziu, sare, diverse obiecte de protecție din metal și argint, în fine, un întreg arsenal și o adevărată coregrafie de război pentru a identifica creaturile și Sursa lor pe care trebuie să o izoleze, să o neutralizeze. În general, fantomele (de multe tipuri, după cum veți vedea în romane) sunt legate de realitatea noastră printr-o sursă (fie locul morții, fie vreun obiect extrem de important pentru cel care a murit: bijuterie, armă, haină etc.) După ce sursa e localizată, aceasta poate fi îmbrăcată în argint sau pur și simplu incinerată și astfel puterea fantomei de a se materializa în lumea noastră dispare.

Evident, Lockwood și asociații e o astfel de agenție, una dintre cele mai mici din Londra, formată doar din trei membri: Anthony Lockwood, proprietarul firmei și cel mai celebru agent al lor, tânăr, chipeș, curajos și deseori impulsiv, dar totuși extrem de talentat și cu darul de a zări primul materializarea Vizitatorilor; George Cubbins, colaboratorul său, un tânăr dezlânat, îmbrăcat tot timpul neglijent și certat cu igiena, mai puțin viteaz, însă un adevărat șoarece de bibliotecă specializat în documentarea fiecărui caz și a cărui prudență și „știință” i-a ținut în viață de nenumărate ori. Ah, și un foarte bun bucătar. Și Lucy Carlyle, vocea și ochii poveștii. Cea mai tânără și mai nouă angajată, bine specializată în lupta cu sabia și folosirea altor metode militare de luptă, însă având darul auzului extrem de bine dezvoltat, dar și șansa de a comunica cu Sursele prin Atingere – dar care îi conferă uneori viziuni ale ultimelor scene când fantomele au fost persoane vii. Ce-am uitat să vă spun: toți trei sunt tineri adolescenți. Dincolo de natura young adult a poveștii, se pare că doar copiii și adolescenții pot zări și identifica rapid aparițiile. Adulții, cei trecuți de 20 de ani, își pierd aceste daruri și le este imposibil să lupte cu creaturile malefice. Și spun să lupte pentru că atingerea unei Fantome arde ca acidul, iar carnea atinsă se inflamează, putrezește și în cazul unui contact îndelungat produce moartea imediată. Așadar Agenții își blindează locul în care se luptă cu fantomele cu metal și alte substanțe care resping fantomele și se echipează special pentru aceste întâlniri. Creaturile apar doar noaptea, de aceea pentru populația normală e interzisă circulația pe străzi. În ciuda unor lămpi stradale cu lumini anti-fantome și a unei arhitecturi presărate cu metal și alte ingrediente de protecție, Vizitatorii sunt mulți și bântuie în voie mai des ca niciodată.

Primul volum al seriei e dedicat familiarizării cu cele trei personaje și lumea în care trăiesc și, inevitabil, prime cazuri. Unele rezolvate destul de nefericit, așa că cei trei sunt obligați să accepte un caz extrem de riscant și misterios, în care un conac bântuit pare să fie locul predestinat pentru a-ți pierde viața, oricât de pregătit ai fi. Iar cazul acesta e legat de un alt caz mai vechi care a pus agenția în pericol de faliment. Așa că cei trei agenți fac tot ce e posibil să evite falimentul și asta înseamnă să se arunce aproape cu ochii închiși într-o aventură din care e improbabil să iasă în viață. Mult umor, scene apropiate de romanele horror, o poveste destul de credibilă pentru istoria creată de Jonathan Stroud și o lume aproape dickensiană în care ca cititor te simți bine.

Trebuie să recunosc, și mă simt vinovat puțin, am devorat romanul și mi-a plăcut extrem de mult. Nu am idee dacă îmi place cum scrie Stroud, dacă îmi plac poveștile de genul acesta (de romanele young adult încerc să mă țin cât mai departe posibil), însă trebuie să recunosc că aș putea petrece o vreme cu povești asemănătoare. Dacă vă apucați de serie, trebuie să știți că totuși sunt povești cu adolescenți. Neprevăzători, impulsivi, Lucy se uită cam mult și des și cu ochii mari la Anthony, intriga e rapidă și spectaculoasă și hollywoodiană pe alocuri, însă are acel ceva care atrage. Recomand seria? Da, fără discuție. E urban fantasy? Probabil, avem creaturi și orașe și mașini și conace bântuite. E horror? Da, pe alocuri, deși nu se compară cu romanele horror destinate adulților. În ciuda perioadei în care se petrece, mie îmi aduce aminte de romanele victoriene și de Sherlock Holmes, deci probabil e combinația potrivită dintre toate ingredientele de mai sus.

Dacă sunteți în Cluj, cartea poate fi cumpărată din librăriile Book Corner sau Universității, sau de pe siteul editurii Rao și cartepedia.ro

În mare, o carte despre dispariția păsărilor…

Jonathan Franzen – Sfârșitul sfârșitului lumii. Polirom, 2019.

Traducere: Daniela Rogobete

Notă Goodreads: 4/5

Așa că dacă nu vă interesează subiectul, nici micile detalii cu apocalipsa climatică, nu cred că e pentru voi cartea acesta. Într-adevăr, mai sunt câteva eseuri despre scriitori, familie, scris etc. Însă o bună parte din volum e dedicat observării păsărilor și în ciuda stilisticii foarte bune e totuși o carte despre păsări.

Mie mi-a plăcut mult, de unde și nota deșănțată de pe Goodreads.

Revenind însă la tema volumului. Franzen e un tip cât se poate de direct și de realist, lucru care la pus într-o poziție deloc confortabilă în relație cu ong-urile și activiștii de mediu. Realitatea de la care pleacă Jonathan Franzen e cea pe care o simțim și o vedem cu ochii noștri zi de zi. Eforturile pentru reducerea poluării atmosferice și împiedicării creșterii temperaturii la nivel global sunt mai degrabă PR politic decât pași concreți. De câteva decenii se tot vorbește de acorduri globale, însă marile state continuă să polueze și să încalce propriile promisiuni. Iar industria alternativelor ecologice (mâncare eco, energie verde, mașini eco etc.) e uneori la fel de nocivă pentru mediu, distrugând habitate întregi și ducând la defrișări masive pentru producerea de uleiuri eco sau plantarea intensivă a legumelor recomandate pentru hrană în detrimentul cărnii. E un paradox al planurilor alternative industriale care teoretic protejează mediul natural. Dincolo de faptul că e totuși o industrie extrem de bănoasă, are și un PR extrem de bine făcut pentru că și ong-urile și asociațiile de protecția mediului trăiesc foarte bine prin promisiunile și campaniile făcute. E suficient să ne uităm în propria ogradă ca să avem exemple concrete. Iar faptul că toate planurile noastre sunt legate de viitor și de amânarea conștientizării că două sau trei sau patru grade în plus la temperatura medie anuală înseamnă tragedii cu adevărat catastrofice anulează cumva micile eforturi cotidiene și aruncă în derizoriu faptul că e nevoie să luptăm acum pentru zonele naturale din jurul nostru, nu doar pentru un viitor ipotetic.

Jonathan Franzen scrie într-un alt volum (scurt cât o broșură) că trebuie conștientizat faptul că lupta contra încălzirii globale e pierdută, tot ce se mai poate face e să îndulcim apocalipsa. Dar dacă acceptăm lucrul acesta, poate reușim totuși să salvăm astăzi specii de animale sau plante care par să nu reprezinte nimic esențial pentru cei care luptă propagandistic și politic doar pe fronturi la nivel mondial. Eforturile locale s-ar putea să fie mai importante decât campaniile de PR ale marilor state.

„Schimbările climatice se petrec din vina tuturor – cu alte cuvinte, a nimănui. Ne putem simți bine cu toții plângându-ne din pricina ei.” (p. 61) Așadar e simplu atunci când vina e colectivă, și nu poartă un nume.

Franzen scrie mult despre vânătoarea industrială a unor specii de păsări din Europa de Est sau Africa, despre defrișări și distrugeri de insule în scop turistic pentru ca în cele din urmă să nu mai rămână niciun teritoriu disponibil păsărilor sau animalelor. Și dincolo de peisaj și plaje, nici imaginea ideală de paradis natural pentru turiștii care se presupune că vor umple viitoarele hoteluri gigantice. Călătoriile lui pe urmele observării speciilor rare, pe cale de dispariție, descriu tocmai pericolul actual despre care nu prea se vorbește: extincția alarmantă a speciilor de păsări din cauza lipsei legislației sau a nepăsării sau a sărăciei. Când lupta pentru supraviețuire sau bani mai mulți pune în balanță existența unei anumite specii de păsări e clar din start cine va pierde.

„Există totuși o abilitate esențială pe care oamenii o au, iar păsările nu: controlul asupra mediului înconjurător. Păsările nu pot proteja zonele mlăștinoase, nu pot administra o pescărie, nu-și pot pune aer condiționat în cuiburi. Ele nu au decât instinctele și însușirile fizice cu care le-a înzestrat evoluția. Acestea le-au slujit bine foarte mult timp, cu o sută cincizeci de milioane de ani mai mult decât perioada de când există ființele umane pe Pământ. Dar acum ființele umane schimbă înfățișarea planetei – suprafața ei, clima, oceanele – prea repede pentru ca păsările să se mai poată adapta cu ajutorul evoluției.” (p. 48)

Așa că dacă sunteți interesați de încălzirea climatică, ecologism, observarea păsărilor, protejarea naturii și multe alte teme conexe, cartea e o recomandare sigură. Deși nepotrivite totuși cu tema generală a cărții, mi-au plăcut mult și eseurile lui Franzen despre scriitori, prieteni și familie. Cu siguranță îmi voi comanda celelalte cărți ale sale de non-fiction, dacă nu apar între timp în traducere la Polirom. Până una-alta, e cazul să mă reapuc de romanele sale.

Cartea poate fi cumpărată din Book Corner sau Universității, dacă treceți prin Cluj, sau de pe siteul editurii Polirom sau Cartepedia.ro.

 

 

Nu chiar „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, dar nici departe.

Corina Sabău – Și se auzeau greierii. Humanitas, 2019.

Notă Goodreads: 4/5

Despre avorturile ilegale din vremea comunismului de la noi s-au scris studii, articole, memorii, literatură destul de puțin. Mihai Iovănel pomenește două romane în recenzia sa de pe Scena9: „Balamuc sau Pionierii spațiului” de Caius Dobrescu și „Fantoma din moară” de Doina Ruști. Nu le-am citit și nici nu apar pe radarul meu în viitorul apropiat, așa că în privința asta nu știu ce să vă spun. Clar, reperul mai expresiv e cel vizual: filmul celebru al lui Mungiu și documentarele realizate despre acea perioadă. Și pe măsură ce citești despre deciziile politice care au dus la generația decrețeilor (copiii neavortați pentru că era ilegal) și te înspăimânți și te minunezi, vezi ce se întâmplă astăzi în Polonia, în unele state americane sau în discursul Bisericii și al unor partide naționaliste de la noi. Ba chiar în cazul unor medici care refuză și astăzi avortul cu riscul de a lăsa mamele să moară din cauza complicațiilor. Așa că unele lucruri din păcate nu se schimbă ușor.

Revenind la cartea de astăzi. Nu am citit romanele precedente ale autoarei, le știu din librărie și știu și când au ajuns la raftul de promoții (ăla de 5-10 lei). Inevitabil, multe dintre cărțile prozatorilor români de la Polirom au ajuns acolo, și era fain pentru că 10 lei e un preț numai bun să încerci ceva despre care nu știi nimic și să nu regreți dacă nu ți-a plăcut la final că ai dat o avere, vorba vine. Dar de mâna mea nu s-au prins nicicum romanele acelea, poate și pentru că nu m-am omorât după coperte, după titlul. Nu știu, nu are sens să caut scuze.

Clar că romanul de față are un titlu mai bun, (și ăla cu blocul e cât de cât ok), dar ca să fiu sincer până la capăt l-am luat pentru că auzisem niște păreri bune, plus că e extrem de scurt, puțin peste 100 de pagini. Și cred că are o dimensiune potrivită subiectului, deși clar că intriga ar fi putut fi dezvoltată cu încă 100 de pagini dacă autoarea ar fi insistat fie pe relația de familie, fie pe „amintirile” personajului principal, sau chiar pe perspectiva fiicei. Așa e mai concis, lacunar, poetic uneori, dar scriitura și construcția sunt bine asortate cu duritatea subiectului.

Personajul principal lucrează la Întreprinderea Mătasea populară, șefă la secția de Ajustaj. Suntem undeva după anul 1980, din ce îmi dau seama. Corina Sabău își localizează suficient de bine proza, uneori chiar excesiv. Nume de produse, clădiri, filme sau muzică, toate specifice acelor ani.

Căsătorită, având deja o fetiță și o condiție materială peste medie, motiv pentru a se simți prost față de alte colege de muncă, obosită și cumva înjosită de mediul din fabrică: privirile lacom-lascive ale șefilor de secție și ai sindicatului sau controalele medicale ginecologice obligatorii, eroina noastră nu se descurcă prea bine nici acasă. Chit că din punct de vedere profesional e lăudată pentru realizările secției, obligată să pozeze pentru un calendar sau să își organizeze fetele pentru celebrele defilări obligatorii la aniversările partidului și ale Tovarășului:

„o tovarășă ca mine merită tot ce-i mai bun, iau sticla și beau în timp ce din gura lui ies realizările secției Ajustaj, secția Ajustaj e fruntașă pe fabrică, secția Ajustaj n-a înregistrat accidente de muncă, secția Ajustaj a ieșit prima la depănușat porumb, și ce dans tematic cu eșarfe au făcut fetele de I Mai, toate aceste realizări mi se datorează mie, o adevărată mamă și îndrumătoare pentru fetele din secție.” (p. 13)

Însă oboseala de la muncă e dublată de stresul de acasă, de nefericirea provocată de „neatenția” soțului. Un bărbat bine educat, ba chiar conectat la cultura occidentală, ceea ce nu era ușor în „blocajul” comunist, însă un bărbat care și-a pierdut interesul pentru soția sa. Fiica pare să fie singurul liant stabil din căsnicie. Rămasă din nou însărcinată, femeia e pusă față în față cu indiferența soțului, ba chiar cu mesajul său indirect de a avorta pentru că au deja un copil. Și de aici începe tragedia pentru că avortul e interzis prin lege, femeile fiind nevoite să se descurce singure sau să apeleze la tehnici înfiorătoare pentru a li se provoca avortul:

„bănuiala doctoriței a fost mai puternică decât povestea ei și s-a răspândit imediat și taică-su tot a omorât-o în bătaie imediat ce s-a întors de la spital, fără apendic, iar lumea tot a întrebat-o ce-ai făcut, fă Gheorghino, ai făcut prostii și ai vrut să scapi de el, ca bărbat îți permiți orice fel de junghi, dar ca femeie un junghi înseamnă că n-ai fost cuminte și de mică toată lumea te pândește ca să te ardă…” (p.66)

Naratoarea încearcă de una singură, însă ajunge la spital, la urgențe, și inevitabil pică pe mână miliției care caută să găsească cât mai repede medicii sau moașele care practicau această meserie interzisă și mult vânată de Partid. Nereușind să ofere un răspuns pe placul anchetatorilor și nu pentru că ar fi mințit, naratoarea e lăsată să moară. Cel puțin asta putem deduce din finalul romanului, final în care vocea principală devine cea a fiicei. Trecerea de la mamă la fiică e firească din punct de vedere al poveștii, însă „lipitura” noii voci se simte puțin cam la vedere. Cred că personal aș fi ales altfel finalul cărții. Sau aș fi construit vocea fetiței ceva mai devreme, intercalând povestea ei cu cea a mamei. Și chiar a bunicii.

Aproape toate femeile din romanul Corinei Sabău suferă dintr-un motiv sau altul. Fie din dragoste, fie își pierd locul de muncă, fie sunt bătute de bărbați (scena în care tatăl își bate soția și apoi își lovește și fiica e cumplită și excelent scrisă), fie neglijate și lăsate să supraviețuiască singure în lumea dură a statului comunist. Fie dorite sau jignite de către colegii de muncă sau de către viitorii soți, fie urmărite de miliție sau lăsate de izbeliște de către aceiași soți plictisiți și enervați de problemele „feminine”.

Atmosfera din familia tradițională comunistă e una tensionată, violentă, copleșitoare până la moarte. O lume în care femeile nu au multe șanse de izbândă, o lume în care la rândul lor sunt deseori dominate de instincte masculine, violente, bârfitoare și dure. În ciuda celebrei politici de încurajare a căsătoriei și natalității cât mai crescute, o femeie din ultimele decenii comuniste se poate simți mai singură ca niciodată în mijlocul propriei familii, supusă capriciilor și mofturilor propriilor soți sau iubiți. Iar dacă mai e și nevoită să recurgă la avort, tragedia devine banal de probabilă într-o lume în care existau deja mii de femei moarte în urma „operațiilor” clandestine. Corinei Sabău îi iese bine transcrierea acestor tragedii, povestea are dramatismul și teroarea necesare, senzații pe care le simți încă din primele pagini. Subiect extrem de dificil, însă autoarei i s-a potrivit ca o mănușă. Acum încep să regret că nu i-am citit romanele precedente, însă timpul nu e pierdut.

Vă recomand romanul: e bine scris, scurt. Și nici nu costă mult.

Găsiți cartea în librăriile Book Corner & Universității din Cluj, unde și putem povesti puțin, sau pe siteul editurii Humanitas și pe Cartepedia.