Despre crime numai de bine…

Oyinkan Braithwaite – Sora mea, ucigașa în serie. Art, 2020.

Traducere: Iulia Gorzo

Notă Goodreads: 3.5/5

Am citit acest roman când a apărut, intrigat de titlu, copertă și valul de entuziasm din presa și mediul online de-afară. Deși mi se păruse un roman simpatic, i-am dat 3 stele pe Goodreads. Zilele trecute l-am recitit și parcă mi-a făcut o impresie mai bună, așa că ia un 3.5 de data aceasta.

De ce nu mai mult? dacă tot zic că mi-a plăcut. Pentru că lejeritatea și cinismul cu care e scris și cu care e construită intriga duce și către o superficialitate, care poate în ochii altor cititori e un plus al poveștii. Pe mine m-a intrigat și cumva nemulțumit, având tot timpul impresia că e o glumă în povestea asta care trebuie să explodeze cândva. Și totuși nu explodează.

Despre ce e romanul? Despre o ucigașă în serie, o bombă sexi, căreia îi place atenția bărbaților, se îmbracă mulat pentru a-și expune formele, conștientă de succesul imediat în fața publicului masculin. Pare ușor naivă și inocentă, pășește uneori ca o prințesă și probabil trezește în rândul bărbaților senzația acea puternică de „lolita în încăpere”. Însă suntem în Lagos și Ayola, așa se numește personajul nostru, e sora mai mică a lui Korede, o asistentă care lucrează într-un spital din oraș. Ambele sunt necăsătorite și tradiția le obligă să nu întârzie. În unele din capitolele care descriu scene din copilăria celor două surori apare tatăl, o figură autoritară, violentă și străină de fiicele sale, care cu prima ocazie încearcă să vândă virginitatea fiicei mici (de 14 ani) unui șef de trib sau de gașcă interlopă în schimbul unui contract economic favorabil.

În acest mediu patriarhal, în care puterea și autoritatea țin de bărbați și de voința familiei, apariția Ayoolei ca un criminal inocent pare să fie o pată de culoare și o ironie a destinului. Romanul se deschide cu o scenă în care Ayoola își sună sora să vină să o salveze, sau să o ajute. Nu ne dăm seama. Cert e că actualul iubit (cu care poate nu a avut relații sexuale) e înjunghiat în baie, iar Ayoola spune că a recurs la gestul acesta în legitimă apărare pentru că Femi, așa se numește bărbatul, ar fi încercat să o violeze. Și poate că scena pare veridică, dacă nu am afla de la Koreda că e al treilea bărbat înjunghiat, toți trei cu același cuțit șterpelit de la tatăl lor, și că de fiecare dată Ayoola pare să fi fost atacată. Cert e că cele două scapă de cadavru (bănuim că așa a fost și în primele două dăți), Korede devine din ce în ce mai stresată de sora ei, în timp ce Ayoola pare să nu fie afectată absolut deloc. De parcă gestul uciderii e un simplu gest exterior, un detaliu de moment din trecutul ei. Această lipsă de empatie e dublată și de multe gesturi infantile, ca și cum nu ar conștientiza gravitatea faptelor și riscurile la care se supune dacă poliția ar afla adevărul. Și tot romanul continuă mai mult sau mai puțin așa până în momentul în care Ayoola pășește în spitalul în care lucrează Korede și se întâlnește cu medicul de care sora sa mai mare e îndrăgostită în secret. Și de aici începe un soi de cursă contracronometru pentru că Korede nu are mult timp la dispoziție până când inevitabilul se va întâmpla din nou.

Oyinkan Braithwaite – Credit photo: Studio 24 prin The New York Times

Autoarea mai introduce câteva personaje secundare în intrigă, mai mult pentru a construi portretul celor două surori: una grijulie, empatică, amabilă, un soi de stâlp al familiei, cealaltă falsă și superficială, pusă pe prădat bărbații bogați în schimbul cadourilor și pe ucis iubiții atunci când un gest al lor sau o intenție sexuală din partea lor pare să declanșeze în ea acel instinct criminal. Până la un punct evoluția intrigii e previzibilă, chit că finalul ales chiar dacă e în ton cu mesajul cinic al cărții pare totuși necredibil. Însă e un roman care-și construiește bine fațetele, pe de o parte, un roman cu mesaj feminist, despre violența împotriva femeilor africane și rolul lor de obiect de schimb în relațiile dintre familii, pe de altă parte, un thriller ușurel, când amuzant, când cinic, de-a dreptul enervant uneori, care nu evită să sancționeze superficialitatea feminină din anumite societăți și stereotipiile care o înconjoară. Până la urmă fiecare cititor alege ce dorește.

Prețul cărții e unul bun, romanul e scurt, capitole extrem de scurte, se citește ușor, traducerea e foarte bună. Cartea se găsește probabil peste tot fiind apărută la noi în colecția Musai a editurii Art. Aici un link către site-ul editurii, o găsiți și pe cartepedia, și în librarium-urile clujene.

O distopie cu o puștoaică haiduc și multe aventuri de pomină

Jonathan Stroud – Rebelii Scarlett & Browne. O relatare a isprăvilor curajoase și a fărădelegilor îndrăznețe. RAO, 2022.

Notă Goodreads: Pe la un 3.5 din 4. Hai 4.

Jonathan Stroud revine pe piața editorială de la noi, nu neapărat cu ce mi-aș fi dorit eu, și anume volumul 4 din seria Lockwood & Co., ci cu primul volum dintr-o nouă serie – Rebelii Scarlett & Brown. Însă pentru că s-a instalat lejer între preferințele mele de lecturi young adult, puține câte sunt, am zis că o să citesc ce este în librărie. Și nu regret, pentru că romanul m-a ținut în priză și l-am citit repede, lucru mai mult decât perfect.

Povestea începe într-o Anglie postapocaliptică (nu știm prea bine ce a declanșat cataclismul), dar știm că majoritatea orașelor mari au fost distruse, Londra inundată, devenită acum o lagună de insule și stânci. Aș fi spus că la originea evenimentului se află un cataclism natural, dar în roman apar o mulțime de creaturi gigantice (animale sălbatice sau pești uriași) care par să fi suferit mutații. La fel, în roman apar „pătații”, un soi de primitivi canibali, extrem de fioroși și violenți, care par să atace în haite și să fie un soi de oameni atinși de o boală care îi reduce la instinctele primare, animalice. Atacă călătorii pe care îi găsesc, atacă așezările umane rămase după cataclism, sunt puternici, rapizi, ucid tot. Nu îmi dau seama dacă transmit boala de care au fost loviți. La un moment dat în roman, în timp ce eroii noștri călătoresc pe Tamisa pe o plută, par să treacă printr-o zonă a râului în care nimic nu se mișcă și care îi afectează mental și fizic pe cei care străbat acea zonă, iar unul dintre personaje pomenește ceva despre acel spațiu rămas așa din timpul apocalipsei care a străbătut lumea. Toate aceste detalii mă fac să cred că e mai mult decât o simplă creștere a nivelului oceanelor sau a temperaturii generale, etc. Mai ales că se nasc oameni cu diverse diformități sau puteri după cum veți afla dacă puneți mâna pe carte.

Anglia e împărțită acum în 7 regate, unele dintre ele aflate în stare de conflict, dar în general e o zonă sălbatică sau pustie, străpunsă ici-colo de așezări mai mult sau mai puțin urbane – Orașele Supraviețuitoare. Orașele au miliții, așa cum au și Casele Credinței, un soi de administrație bancară, dar și religioasă, cu propriile trupe înarmate. Scarlett McCain e o puștoaică care tâlhărește băncile din diverse orașe, fiind căutată pentru jaf și probabil crimă în mai multe dintre Orașele Supraviețuitoare. Inteligentă, rapidă, cunoscătoare a pustietății, Scarlett pare un soi de Lara Croft, tot timpul pregătită să învingă. În urma unui jaf neinspirat a devenit datoare Fraților Mâinii, o organizație interlopă care are ramuri în mai toate orașele importante, așa că datoria trebuie plătită rapid și la termen. Însă are ghinionul să dea peste Albert Browne, un puști apatic, slăbănog și albicios la față, ba chiar și extrem de naiv, destinat parcă să nu supraviețuiască nici măcar o zi în sălbăticiile Angliei. Însă cum-necum se lipește de Scarlett și deși par un cuplu nepotrivit, care se ceartă tot timpul, reușesc până peste măsură să intre într-o mulțime de buclucuri și situații extrem de periculoase. Și cum Scarlett se ocupă cu jefuitul, dar mai are și ghinion din cauza noului partener, nu durează mult până când cei doi vor avea pe urmele lor oamenii milițiilor, oamenii Caselor Credinței, dar și asasini ai Fraților Mâinii.

Adăugați, pe lângă inamicii enumerați mai sus, creaturile enorme de care v-am povestit, dar și un anume doctor Calloway de la Azilul Stonemoor, un soi de membru al unui consiliu superior cu puteri peste cele ale milițiilor urbane și multe alte surprize, care e pe urmele lui Albert pentru că Albert al nostru nu e doar un băiat cu capul în nori, e și un evadat al azilului, considerat deosebit de periculos. Și veți vedea de ce dacă puneți mâna pe volum.

Cert e că întreg romanul e o cursă contracronometru, în care puștii noștri fug înspre ceea ce a fost cândva Londra, încercând să rămână în viață în acest timp, iar pe urmele lor se tot adună dușmani. E o cursă palpitantă care va da șansa cititorului să descopere mai multe detalii despre biografiile celor doi eroi, dar și despre lumea în care Stroud își plasează intriga. O intrigă atractivă, așa cum am mai spus, chit că Scarlett nu e chiar Lucy din Lockwood & Co., dar nici departe de eroina deja celebră nu e. Un roman recomandat fanilor literaturii young adult, mai ales celor care citesc distopii sf cu creaturi ciudate, puteri supraumane și lumi distruse.

Pe mine m-a prins, în ciuda unor clișee inevitabile, precum și a unor momente în care intriga se tot răsucește de dragul suspansului, chit că uneori previzibil. Având în vedere că am citit foarte repede cele vreo 400 de pagini, fără să mă plictisesc, ba chiar cu o curiozitate crescută pe măsură ce avansam în roman, cred că asta spune destul de multe despre calitatea cărții. În același timp, Stroud e și un scriitor cu lipici la mine, așa că pentru un cititor neutru poate că nu e la fel de spectaculos.

Romanul se găsește în Librarium-urile clujene, pe site-ul RAO și pe Cartepedia. E recent publicat, deci cred că îl găsiți peste tot. Traducerea e intermediată tot de Lingua Connexion (Codrina Vodnițchi de data aceasta), dar nu am întâmpinat mari probleme. Bine, nici așteptările nu erau foarte mari.

Cel mai recent Lemire – o călătorie violentă prin purgatoriul copilăriei veșnice

Little Monsters, Image Comics, 2021 (volum 1: 1-6)

Scenariu: Jeff Lemire; Artă: Dustin Nguyen

Notă Goodreads: 5/5

Iată că fac ce fac și revin la echipa mea preferată din ultima vreme: Lemire și Nguyen. Lemire un scriitor grozav și un ilustrator pe măsură, când voi prinde ceva timp liber, voi reveni cu câteva recenzii la romane grafice scrise și desenate doar de el. Însă pentru fanii seriilor Descender și Ascender, noua serie scrisă și desenată de cei doi pică de minune. Mai ales că Lemire mai are un univers în plină expansiune tot la Image Comics, BONE ORCHARD, despre care vom vorbi cu altă ocazie. De altfel a semnat anul acesta un contract de exclusivitate cu Image, așa că mă aștept la noi surprize.

Despre ce e seria acesta? Despre o lume post-apocaliptică, în care o mână de puști trăiesc printre ruinele unui oraș, se joacă împreună și se plictisesc și mănâncă șobolani vii și povestesc despre adulți care i-au părăsit, dar le-au promis că se vor întoarce. Număr de număr aflăm noi detalii despre puști, unii mici, alții adolescenți, și înțelegem că a trecut multă vreme de când ei au rămas blocați la vârsta la care îi întâlnim noi, cititorii. Și că cei care i-au salvat de molimă, război, apocalipsă (că nu știm ce a fost) sunt un soi de vampiri care probabil le-au transmis nemurirea. Altfel, se hrănesc cu sânge animal, se ascund ziua de lumina soarelui și se pare că nu au voie să se hrănească cu oameni. Asta până într-o zi când dau peste un bărbat și foamea de vampir e mai puternică decât reticența față de străini. Și așa o parte dintre ei devin vampiri-vânători, iar ceilalți încearcă însă să-și înfrâneze instinctele și să urmeze promisiunile pe care le-au făcut adulților acum multă, multă vreme. Evident, vânatul de oameni aduce cu sine riscurile sale și urmează crime și unii dintre ei nu o vor duce bine. Chiar deloc. Iar foamea aceasta de sânge uman, care pare că le dă forță și o vigoare incredibile și cumva îi maturizează pe cei care au gustat din sângele oamenilor, această foame îi și desparte de cei care preferă încă sângele animal. Și grupul de puști și copii care se plictiseau jucându-se și citind și cântând muzică pe care după o vreme o uitau devine un grup tensionat, scindat, care se luptă pe viață și pe moarte pentru a salva o puștoaică normal din ghearele celor însetați.

Sunt câteva cadre excelente în reviste care arată cum inocența lor se transformă brusc într-o violență de coșmar, cu atât mai înfricoșătoare cu cât pare să le șteargă din minte orice restrângere morală. Setea de sânge e mai puternică decât orice, și aici Lemire știe bine să construiască scenele și să se joace cu prezentul și trecutul personajelor. E pe de altă parte și un soi de luptă pentru supraviețuire în povestea acesta care amintește de „Împăratul muștelor” sau alte distopii young adult cu adolescenți puși să se lupte între ei pentru hrană sau pentru a rămâne în viață încă o zi.

Arta lui Dustin Nguyen e perfectă pentru povestea lui Lemire. Preponderent alb-negru, cu mici inserții de roșu pentru câteva detalii și pete de sânge. Ca și cum latura de vampir a puștilor iese din când în când în evidență în peisajul sumbru-cenușiu al lumii post-apocaliptice. Toate tonurile de gri, hașurile și contrastul puternic alb-negru din multe scene accentuează senzația de pustiu, de abandon, absența vieții și a sângelui atât de dorit de eroii noștri. Și când setea de sânge răbufnește, violența gestului străpunge monotonia cadrelor noir, proiectând roșul direct pe retină. Portretele puștilor îmi amintesc de Nguyen din Descender, de pildă. Restul desenului pare foarte proaspăt pentru arta obișnuită a lui Nguyen. Și nu într-un sens rău.

După cum v-ați dat seama, sper, primele șase numere, cât conține acest volum, sunt foarte bune și confirmă, dacă mai era nevoie, ascensiunea lui Lemire ca unul dintre cei mai buni creatori de bandă desenată de astăzi din zona independentă.

Un Jonathan Stroud care face ce știe el mai bine, te face să uiți de lumea din jurul tău

Jonathan Stroud – Lockwood și asociații. Volumul III: Băiatul din umbră. Rao, 2021.

Notă Goodreads: 4/5

Ei bine, a venit decembrie și m-am reîntors la o serie care îmi place mult, deși e young adult și tot spun că nu am timp de „prostiile” astea. Însă cum Rao nu a scos volumul 4 anul acesta, deși a scos alt roman de Jonathan Stroud, dintr-o cu totul altă serie (nu mă întrebați de ce că zău nu am niciun răspuns), am decis să recitesc al treilea roman și să mi le cumpăr pe restul în engleză.

Și bine am făcut pentru că seria aceasta se lipește de minune de tine atunci când ești stresat și ai multe de făcut și nu mai știi de tine. Volumul de față reia aventurile sau, mai precis, peripețiile agenției Lockwood de-a lungul încercărilor sale de a extermina Vizitatorii, adică apariții din lumea de dincolo, fantome, spirite și tot soiul de arătări care bântuie nopțile agitate ale londonezilor. Suntem într-o Anglie dominată de o Problemă, așa cum i se spune oficial epidemiei de bântuiri a cărei cauză încă e un mister pentru agențiile guvernamentale. Și pentru oamenii obișnuiți, nevoiți să se protejeze noapte de noapte cu protecții din flori speciale, fier sau argint și multe lămpi contra fantomelor. E o lume în care ziua totul pare normal, dar odată cu lăsarea serii totul se oprește, iar lumea se baricadează în case, sperând vă totul va fi bine. Pe străzi nu au voie decât agenții autorizați care luptă contra fantomelor și câteva taxiuri autorizate să îi ducă pe agenți către locurile bântuite. Dacă nu sunteți familiarizați cu seria, vă las două linkuri către scurte recenzii ale primelor două romane: Conacul bântuit și Craniul din bibliotecă.

Agenția Lockwood și asociații e cea mai mică agenție din Londra, motiv pentru care e ignorată în mare parte de presă și de clienții cu bani, dar și de autorități. E alcătuită din trei membri, Lockwood, un tânăr chipeș cu un trecut tulburător, însă suficient de bogată cât să-și permită o casă îndestulătoare și propria agenție, George Cubbins, un șoarece de bibliotecă cam murdărel și nespălat, dar un tânăr de nădejde și sclipitor când vine vorba de a documenta cazurile și Lucy Carlyle, personajul nostru narator, o tânără neînfricată cu reale talente de a asculta și simți fantomele și chiar de a intra în vorbă cu unele dintre ele, lucru extrem de periculos și nerecomandat de niciun manual practic pentru contracararea bântuirilor. Dar cum Lockwood avea deja un borcan cu un craniu în interior și o fantomă „legată” de acel craniu, se pare că Lucy poate comunica cu fantoma și în ciuda caracterului revoltător și aproape criminal al fantomei, între cele două se leagă o prietenie atipică ce îi va fi de folos de multe ori lui Lucy și îi va salva viața de câteva ori. Și aceasta pentru că agenția are multe cazuri de rezolvat, aproape prea multe, și din oboseală, neatenție și lipsă de timp apar accidente. Prima jumătate de roman e dedicată diverselor misiuni de contracarare a Vizitatorilor și nu de puține ori mici incidente tind să devină cu adevărat tragice.

Pentru a mai pune lucrurile în ordine, Lockwood angajează o secretară cu experiență în domeniu, o tânără de aproape 20 de ani, simpatică, ordonată, mereu pusă la patru ace, care revitalizează orarul agenției, face ordine peste tot și schimbă complet viața celor trei. Și nu doar în bine, pentru că pare un soi de rivală feminină a lui Lucy în lupta pentru atenția lui Anthony Lockwood. Știți, e roman young adult, lucrurile astea sunt inevitabile 😊 Așa că acest conflict mocnit dinamitează armonia grupului și o duce pe Lucy înspre o criză de depresie care îi accentuează stările de tensiune, dar și de apropiere de spectrele care bântuie orașul. Lucru care nu poate fi decât periculos și care va naște alte probleme, unele dintre ele cu adevărat groaznice, așa cum se întâmplă în a doua parte a romanului când Agenția e angrenată de minister (nu cu foarte multă bunăvoință și mai mult datorită unor pile) în eforturile de a rezolva una dintre cele mai grave bântuiri în masă pe care le-a cunoscut Londra în ultimii 30 de ani. O întreagă zonă din oraș e evacuată și în ciuda strădaniei celor mai mari agenții, nimeni nu reușește să găsească sursa primă a bântuirilor. Asta până când cei trei eroi ai noștri, plus craniul, plus antipatica Holly și încă câteva ajutoare de nădejde se pun pe cercetat arhive și străzi și totul duce spre un soi de magazin universal (cam ca magazinele centrale din orașele de provincie), aflat nu în cel mai bun moment al vieții sale, dar construit peste o fostă închisoare și groapă comună. Vă imaginați ce iese din asta, nu? Intriga accelerează, narațiunea devine o poveste horror bine scrisă, și eroii noștri sunt puși cu adevărat la muncă și viața lor le e pusă în pericol la fiecare pas. Sunt și povești secundare în spatele intrigii principale, povești care țin de asociații secrete și un soi de lume interlopă pentru care bântuirile sunt o sursă de venit și nu o problemă groaznică, există și tensiunea relației Lucy-Holly-Anthony și totul e aruncat în aer la propriu și la figurat spre finalul romanului. Care se termină cum se poate mai rău, mai ales când ești curios de ce va urma și nu știi nimic despre traducerea noului volum de la editura Rao 😊

Recomand cu mare plăcere volumul, merită să dați o șansă seriei, așa încât să vedem pe mesele de noutăți din librării și restul cărților. Mie, sincer, mi-a făcut vreo două zile mai frumoase și parcă am uitat de toate problemele din jurul meu.

Cartea se mai găsește, cred, în librăriile Book Corner și Universității din Cluj, dar și pe siteul editurii Rao sau pe cartepedia.ro

Spider-Man și 9/11. Un Straczynski sub așteptări.

Amazing Spider-Man. Revelations. 36-39 (2001-2002)

Notă Goodreads: 3/5.

Și iată că dăm peste celebrul număr 36, cel cu coperta neagră, dedicat prăbușirii turnurilor gemene, care acum valorează bani multișori pe ebay. Un număr apărut la scurt timp după atacul terorist și care e scris sub influența momentului. Citit acum, cu detașare și ochi critic, această revistă e plictisitoare, fals-sentimental-patriotică, melodramatică și cumva vrea să împace și capra și varza.

Apar acolo mesaje de răzbunare contra celor vinovați dar și câteva cadre cu femei musulmane care poartă hijab și care nu trebuie învinovățite pentru faptele unor teroriști. Supereroi care ajută la salvarea răniților și la îndepărtarea molozului, asta deși primii care au ajuns acolo au fost oamenii obișnuiți. Evident, dacă introduci evenimentul în lumea Marvel, te poți întreba pe bună dreptate de ce nu a fost un supererou acolo la datorie. Că nu e prima clădire dărâmată peste nevinovați din universul Marvel. Doar că una e pe hârtie și alta în realitate. Mai e un cadru, cel de mai jos, fals și aproape tâmpit cu eroii negativi din lumea marvel care lăcrimează la vederea dărâmăturilor. Magneto, Doctor Doom, Kingpin triști, hai să fim serioși!? Antieroi care au ucis mii de nevinovați, sigur sunt plini de empatie patriotică:)

Straczynski trebuie să livreze un număr patriotic care să arate sacrificiul celor anonimi contra violenței terorismului. Îi iese un soi de număr dedicat multiculturalismului american de tipul pozelor de grup cu oameni în rai și lei și tigri în jurul lor (cam ca în pozele alea din revistele Turnul de Veghere). Cred că era și greu de scris sub impactul momentului un număr cu supereroi, însă ce a ieșit pare un soi de revistă de propagandă scrisă de guvernul american.

37-le însă e cu adevărat un număr bun. Tema principală e dedicată celor nenorocoși cu soarta: copii rămași pe străzi, trafic de droguri și abandon, încercarea de a rezista într-o lume potrivnică celor și efortul unora de a nu se duce la fund într-o astfel de lume. Da, inevitabil și un soi de reproș la adresa benzilor desenate că nu prea pășesc prin locurile celor anonimi și săraci care se luptă să aibă ce mânca de pe o zi pe alta. Urmează celelalte două numere din acest volum, sentimental-banale. Un număr întreg e dedicat discuție pe care mătușa May o are cu Peter despre faptul că a ținut ascunsă latura sa de supererou și vina de a minți și a te simți vinovat etc., etc., etc. Apoi un număr despre Mary James super-model (plictisitor) și imaginea negativă pe care o are Spider-Man în presa locală. Nimic interesant. Texte de umplutură, sau scrise din datorie sau pentru a rezolva pași necesari în scenariu.

Arta lui Romita Jr. suferă de aceeași impresie de colțuros (mai jos două portrete groaznice), de efectul de 2D al animațiilor de cartonnetwork.

Sigur, mult tuș, multe bule de dialog și cadre uneori bune. Doar că puține pentru că în numerele acestea sunt multe replici ale naratorului, alea de propagandă. Și atunci imaginile nu prea contează, mai mult replicile sentimentale și îndurerate. Un număr de evitat dacă nu ești colecționar. Chiar mă gândeam să mi-l cumpăr pe hârtie înainte, dar chiar nu prea merită.

O primă impresie cu Spider-Man-ul lui Straczynski

Deloc un personaj care să-mi fi făcut cu ochiul în ultima vreme, cu toate acestea ecranizările și animația recentă cu spider-verse chiar mi-au plăcut. Și deși în mintea mea Spider-Man e un erou pentru benzile adresate copiilor, uite că avalanșa de benzi desenate de la Libertatea m-a obligat să iau câteva la rând, să văd cum e să intri în lumea Păianjenului pentru prima dată, fără prea mult context și povești colaterale.

Spider-Man. Chemarea. Litera Must-Have. Traducere în română de Sebastian Mihail.

Notă Goodreads: 4/5

Volumul de aici (luat de la chioșcuri) conține primele benzi desenate scrise de J. Michael Straczynski pentru seria Păianjenului. Arta e realizată de John Romita Jr pentru toate cele 6 numere, de la 30 la 35 (1999). Nu am citit primele 29 de numere scrise de Howard Mackie, așa că am intrat în poveste cu inocența celui care știe banalitățile clasice despre Spider-Man. Și nu mi-a fost deloc greu.

Straczynski scrie bine, nu se complică cu banalități și își impune propriile personaje principale imediat. Peter Parker nu are mulți prieteni, și nici mătușa May nu-l poate ajuta să treacă peste crizele sale de singurătate. Mary Jane nu apare în peisaj, probabil că există o explicație pentru faptul că e singur cuc în garsoniera sa și iese noaptea să se bată aiurea cu răufăcători cât să treacă timpul.

Două noi personaje schimbă mersul lucrurilor: Ezekiel, un tip în vârstă, cam pătrățos desenat după cum se vede mai jos, dar foarte în formă și care pare, pe lângă aparenta funcție de conducere a unui consort multinațional, să împrumute aceleași trăsături de super erou pe care le-a moștenit și Peter de la celebrul păianjen radioactiv. Și Morlun, un tip cu freză de Wolverine și ochi roșii îmbibați de puterea suptă de la alți super-eroi, cu trăsături aristocratice, dar extrem de arogant și, aparent, cu un apetit grozav de vampir nemuritor.

Ezekiel îi va răsturna viața cu fundul în sus proaspătului profesor Peter Parker, nu doar că știe totul despre el și despre identitatea sa particulară, dar pare să știe și multe detalii despre originea puterilor sale: un soi de forță totemică transmisă de la începuturi unor oameni care vor prelua trăsăturile și puterile unui animal anume. Însă Morlun vrea să se hrănească cu Spider-Man pentru a-și regenera puterile și vitalitatea, și pare să nu fie prima dată când ucide super eroi. Și e sigur că va reuși și de data aceasta. De cealaltă parte, Peter e stăpân pe forțele sale și convins că va înfrânge orice adversar, însă adversarul de față depășește în puteri și tenacitate cu mult orice alt dușman tradițional pe care l-a bumbăcit eroul nostru de-a lungul istoriei sale.

Povestea e bună și te pune pe gânduri, replicile inteligente și amuzante, cum e mai jos când Straczynski face mișto de celebru serialul scris chiar de el. Așa că pe partea de story nu am mari nemulțumiri.

Desenul e clasic, mult tuș, culori nu foarte vii, câteva cadre de luptă largi, cu postúri fain-desenate, deși am găsit și un cadru dubios în care trupul lui Spider-Man din spatele pumnilor lui Morlun pare să aibă niște excrescențe nelalocul lor, dacă mă gândesc la anatomia firească.

Uneori desenul e cam pătrățos, multe unghiuri drepte, multe linii care amintesc cumva de animațiile anilor 90 de la televizor. Însă e Romita Jr. și cred că era previzibil acest lucru. Cert e că story-ul te prinde și pe lângă noile personaje și indiciile despre natura animalică a lui Spider-Man, Straczynski lasă spre final și un cadru cu mătușa May care descoperă că nepotul ei pare să fie chiar eroul ăla din ziare care zboară de-aiurea printre blocuri. Un moment important în istoria lui Spider-Man.

PS:

Peter se angajează profesor de științe la școala la care fusese elev. Sunt acolo câteva scene bune care pun în discuție bullyingul și efectele devastatoare asupra unora, inclusiv posibilitatea unor scene violente specifice școlilor americane care se lasă cu zeci de elevi și profesori morți.

Odă femeilor din provincie

Daniel Moșoiu – Țigări umede. Limes, 2018

Pe Daniel Moșoiu îl cunosc de multă vreme. Pe timpuri ne mai întâlneam la diverse lansări, întâlniri culturale sau pe terase clujene. Apoi emisiunile aproape zilnice pe care le ține seara la radio l-au împiedicat sau i-au îngreunat orarul obișnuit, așa se face că acum ne întâlnim doar în cartier, el parcându-și mașina seara în garaj, eu venind de la cumpărături sau muncă. E și ăsta un soi de întâlnire, pe fugă, schimbând câteva cuvinte.

Volumul acesta cred că e debutul său în proză. Mai are un volum de poezie scos acum câțiva ani, dar proză nu știu să fi publicat până acum. De altfel, pe coperta a patra Radu Țuculescu scrie că o parte dintre prozele acestea sunt vechi de mai bine de 20 de ani și autorul a tot amânat să le publice. Cumva, se simte aerul anilor ’80 sau 90′ în prozele acestea. Sunt proze despre viața la țară sau despre viața în mici orașe de provincie, unele localizate chiar în Clujul anilor de după revoluție, cu boema, crâșmele și reperele specifice acelor ani. În unele proze am recunoscut personaje clujene, iar asta mă face să mă gândesc că unele subiecte și personaje despre care scrie Moșoiu au ca sursă de inspirație fie propria biografie, fie biografiile cunoscuților săi.

Subiectele prozelor de aici sunt fie legate de anii de după revoluție (una dintre proze se petrece chiar în decembrie, în timpul revoluției, deși revoluția aici e doar prilej de frustrare pentru că nu poate fi văzută la televizorul defect), fie în anii de dinainte, cu repartiția obligatorie, cu aventurile de la armată sau căsătoriile musai după ce mireasa rămâne însărcinată. Sunt medii melancolice, boeme murdare, presărate cu miștouri ieftine, bancuri și glume misogine, multe apropouri și basme despre cuceririle sexuale. De altfel, exceptând proza despre câteva femei de la salubritate ce bârfesc într-o pauză de muncă, mai toate prozele au ca adversar al personajului central femeia de la țară sau din provincie. Fie fosta soție a unui bețiv, cu un nume legendar – Argentina, devenită un soi de bombă sexi care răpește mințile soldaților fugiți din unitate, fie o chelneriță bine făcută care lucrează în celebra Arizona clujeană și de care se amorezează personajul nostru central, un prozator mai de raftul al doilea, dar cu mari dorințe de a o cuceri printr-un gest care să-l scoată în evidență,  fie femeia deja cucerită, devenită între timp soție, cu copiii plecați la casa lor, care e plictisită până peste cap de soțul ei și de minusurile sale. Spre exemplu, într-o proză soțul, timid și veșnic rămas nepromovat la locul de muncă, se îmbată în ziua salariului și inventează o scuză pentru a justifica „decăderea” de moment în fața soției tiranice, inventând pe moment o presupusă avansare la birou. Într-o altă proză, spre finalul cărții, soțul visează la crăciunul petrecut la țară cu părinții și la momentul în care va tăia porcul și va gusta din șoriciul prăjit, dar tot drumul până acolo e cicălit și apostrofat de soția veșnic nemulțumită de atitudinea sa și de realizările sale profesionale și conjugale.

Sigur că subiectele provincial-boem-casnice nu sunt inedite. Nici stilistic Daniel Moșoiu nu iese neapărat în evidență. Preferă descrierile clasice, lasă vocea personajelor sau gândurile lor să se exprime cuminte, ca mai apoi naratorul să iasă în față când e cazul. Din punctul acesta de vedere Moșoiu e un prozator atent, meticulos, fără să riște mari inovații tehnice, de fapt am senzația că nici nu îi plac foarte mult experimentele literare, cât mai degrabă e atras de schiță, de surprinderea unor personaje, locuri, chiar gesturi care să rămână cumva în memorie. Există, inevitabil, o doză de superficialitate în aceste desene literare, așa cum există ea în tablourile vândute turiștilor cu diverse colțuri dintr-un oraș celebru. Dar, în banalitatea lor, peisajele acelea surprind foarte bine contextul imediat, memoria locurilor prin care turistul a trecut în viteză. Așa e și la Moșoiu, personajele și întâmplările sale tind deseori să devină piese ale unui muzeu al provincialismului nostru, fie el socialist sau de tranziție, așa cum am mai văzut de pildă în prozele unui Alexandru Vlad sau Daniel Vighi.

Până la un punct, îmi pare rău că volumul acesta nu a apărut mai devreme. L-ar fi ajutat pe autor și s-ar fi potrivit mai bine contextului anilor 90′, dar și i-ar fi dat șansa să se despartă de prozele de aici și să scrie altele. Moșoiu e talentat, are spirit de observație, are ochiul format pentru clișeu, pentru eroii boemei, însă cred că îi lipsește exercițiul. O mai mare diversitate a subiectelor și un număr mai mare de proze. Chiar și așa, am citit cu plăcere volumul și vi-l recomand. Probabil pentru cei care au mai prins unele din crâșmele și eroii clujeni pomeniți în volum plăcerea lecturii va fi și mai mare.

Xmenii lui Morrison, începutul anilor 2000.

New X-Men. Volum 1: E is for Extinction. 114-117 plus New X-Men (2001) Annual 1.

Scenariu: Grant Morrison. Desen: Frank Quitely, Leinil Francis Yu & Ethan van Sciver

Notă Goodreads: 4

Sincer, mă bătea de mult gândul să reiau seriile X-Men într-o ordine, oarecare, nu prea conta. Aveam prin casă varianta din colecția Renașterea de la Carrefour a lui Morrison, care în ciuda hârtiei proaste, mi-a plăcut. Doar că acolo sunt câteva episoade de la numărul 135 încolo, și asta cam deranjează pentru că lipsește un oarecare context și ai o mulțime de personaje noi despre care nu știi mai nimic. Așa că, ca un adevărat gospodar, am zis să-i citesc întreaga aventură, începând cu 114, numărul de la care Grant Morrison preia seria X-Men și îi dă un nou nume: New X-Men.

Din start, trebuie spus că mi-a plăcut ideea lui Morrison de a aduce la școala Profesorului Xavier elevi noi, cu puteri și ciudățenii și malformații neobișnuite. La fel, mi-a plăcut mult contextul creat, tensiunea dintre populația normală și mutanți, xenofobia fățișă, dar și dorința unora de a deveni super-eroi cu orice preț, chiar dacă asta înseamnă a ucide super-eroi și a le fura organe pentru a le grefa pe corpuri obișnuite. Tensiunea exista în aer dintotdeauna, însă Morrison știe bine să speculeze granițele dintre „specia umană obișnuită” și cea cu gena X. În plus inventează o a doua mutație pentru o parte dintre personaje, găselniță deloc rea, așa se face că Emma Frost, de pildă, primește un soi de piele-înveliș de diamant, care o face practic indestructibilă.

arta lui Quitely

Povestea principală de aici e legată de Cassandra Nova, un personaj cu super-puteri care plănuiește distrugerea omenirii, dar mai ales a tututor mutanților. De altfel, parțial și reușește acest lucru. La fel cum îi iese de minune preluarea controlului asupra trupului Profesorului X, fără ca ceilalți să afle ceva. În subsolul poveștii principale, X-Men se confruntă cu proteste și radicalizări ale populației contra mutanților. Genosha e distrusă alături de milioane de mutanți rași de pe fața pământului. În urma confruntării cu Nova, Charles Xavier dispare, fie devenind o entitate latentă în corpul său, condus acum de Nova, fie ucis, după mutarea minții sale în trupul Novei. Sincer, nu mi-am dat seama. Cert e că Xavier-Nova decide să părăsească planeta, lăsând Școala sa sub asediul protestelor. Spre finalul volumului, începem să aflăm detalii și despre curentul extremist al celor care doresc cu ardoare să devină mutanți, deși sunt oameni obișnuiți, iar pentru asta fac rost de organe și membre mutante pe care le transplantează în secret pe trupurile umane. Avem câteva confruntări pe cinste, câteva povești tensionate, probleme de cuplu între Cyclops și Jean Grey, cu o Emma Frost ațâțând aceste probleme. Henry McCoy (Beast) devine din ce în ce mai violent și mai animalic în înfățișare, dar sfârșește rău în confruntarea cu Nova. Wolverine e Wolverine, luptă, e rănit, se vindecă singur și preferă în general să se țină departe de ceilalți. De menționat doi noi mutanți (Ugly John, un tip cu vreo trei fețe, ca și cum și-ar mișca în permanență fața în toate părțile și Beak, un tip cu cioc de pasăre și ceva aripi încă nu foarte folositoare) și aparenta moartea a lui Magneto ce a avut loc în același timp cu dispariția Genoshei de pe fața pământului.

ceva mai bine

Povestea e destul de bună, inovațiile la fel. Desenele așa și așa. Sincer, nu îmi place deloc arta lui Frank Quitely, mă rog, fețele umane. Nu îmi place cum arată Wolverine, nici Profesorul X, nu îmi plac acele contururi tremurate de tuș cu care redă trăsăturile etc. Beast, pe de altă parte, arată destul de ok. Dar, în general, nu mă omor după modul în care construiește cadrele, cu multă culoare goală lăsată în jurul unui personaj, cu multe lucruri parcă schițate, e un soi de leneveală în arta lui și chipurile sunt urâte rău. Ceva mult mai bine, Leinil Francis Yu și, mai ales, Ethan van Sciver, care ilustrează la rândul lor câte unul dintre numere, au o artă în care contururile și umbrele chiar ajută. Van Sciver chiar desenează mișto, suficient să vedeți cum arată Jean în viziunea sa (spre deosebire de Jean din primul cadru, cel desenat de Quitely), cu o artă ce îmi amintește de anii ’90, cu cadre elaborate și mult mai dinamice.

arta lui Ethan van Sciver

Concluzia? Îmi place, undeva între 3.5 și 4. Nu mă pot decide. Dincolo de vestele galbene în formă de X pe care noua echipă le poartă, există cu siguranță o amprentă personală puternică în noua poveste X-Men. Și asta nu e rău deloc.

O primă privire la Thorul lui Straczynski

Thor. Renașterea. Marvel Must-Have, Libertatea. 2022

Cuprins: Thor: 1-6 (2008)

Traducere: Iulia Dromereschi.

Scenariu: J.M. Straczynski. Desen: Olivier Coipel

Rating 3.5, mai precis povestea e de 4 stele, ilustrațiile de 3.

Exceptând seria Thor de la Lex Comics, tradusă parțial la noi acum ceva ani, nu am citit serii dedicate personajului. Așa că volumul acesta de la Libertatea Must-Have a picat foarte bine, mai ales că e scris de Straczynski, un tip mișto, celebru ptr serialul Babylon 5, a cărui serie de benzi desenate Rising Star mă așteaptă încă să o citesc când voi avea timp.

Am intrat brusc în seria asta, fără să citesc prea multe despre contextul de dinainte. Așa cum îi spune și numele, e clar că e vorba de un nou start, ceva aproape banal când vine vorba de Marvel sau DC Comics. Ei bine, aici e un restart cât se poate de serios pentru că peste lumea zeilor a coborât Ragnarok și toți au dispărut iar Asgard nu mai există. Cam ăsta e punctul de plecare pentru primul număr din revistă. Însă cu ajutorul alter-egoului său pământean Donald Blake (lucru destul de confuz pentru mine în momentul acesta, pentru că Blake se mișcă pe Pământ și în același timp în alte spații în care devine și nu devine Thor) Thor rupe starea sa de blocaj în care se afla (nu știm în ce spațiu zac zeii atunci când dispar, dar din desenele din revistă nu e foarte simpatic) și revine pe Pământ, unde cu ajutorul ciocanului decide să reînvie Asgard și restul zeităților. Asgard e reînviat, undeva la țară în Oklahoma, mai precis cetatea deja celebră pentru fanii universului plutește deasupra pământului din motive de fisc și proprietate a terenului. E în Oklahoma, dar la câțiva metri deasupra solului 😊

Prima parte, adică cele 6 numere adunate aici, e dedicată refacerii Asgardului și reînvierii zeităților și pentru a reînvia zeitățile e nevoie de oameni în a căror amintire și caracter ele încă să existe (am am mai văzul la Neil Gaiman șmecheria asta și nu e rea). Mă rog, unii zei nu trăiesc doar în amintirea oamenilor, ci sunt mascați în trupuri de oameni obișnuiți, trăiesc „adormiți” în trupuri umane, neștiind acest lucru. Și e nevoie de Thor să „îi trezească”. Apoi avem câteva confruntări, inclusiv cu Iron Man care iese cam șifonat, dar și contra unei armuri extrem de puternice care preia mental controlul celui care o poartă, pe nume Distrugătorul (Destroyer Armor), dar una peste alta, Thor trece peste toate și cu un ultim efort aduce la viață lumea zeilor pe care o știam din poveștile mai vechi.

Scenariul e bunicel spre bun, nu m-a nemulțumit, exceptând dualitatea cu Donald Blake, dar aici probabil e vina mea că nu știu detalii mai vechi din istoria personajului. E clar că în povestea de aici, până la un punct e Blake, apoi e mai degrabă Thor, atunci când nu mai e nevoie de dublură pentru a-și recâștiga forțele.

Desenul e așa și așa. Prea colorat adesea, însă cadrele mari sunt în regulă. Clădiri, monștri, scenele de background merg. Chipurile sunt destul de urât schițate, iar proporția corpului uneori e de-a dreptul ridicolă. Nu îmi dau seama dacă e vreo problemă cu încadrarea în pagină a celor de la Libertatea, și nu cred, însă, dumnezeule mare, uneori Thor e desenat de Coipel de-a dreptul turtit cu o față pătrățoasă pe care ba îi pică sau nu casca din cap. Enervant de-a dreptul, de altfel multe dintre scenele în care Thor se luptă, zboară, aruncă cu ciocanul sunt caraghios desenate. Nu am idee dacă ăsta e stilul omului, dar pe mine m-a enervat teribil.

Un David Gemmell mai nerăbdător cu personajele sale

David Gemmell – The King Beyond the Gate. Orbit

3,5/5.

De ce doar atât după ce primului roman din serie i-am dat un 5 entuziast? Pentru că Gemmell repetă rețeta din Legend, fără însă a avea mizele, tensiunea și eroii de acolo. O rețetă care a funcționat foarte bine pentru primul roman, dar pentru acesta, apărut un an mai târziu, în 1985, pare că devine puțin redundantă, ca să nu mai spun că și intriga e destul de grăbită în a doua parte a cărții, și nici finalul nu e grozav.

Intriga romanului se desfășoară cam la o sută de ani după celebrul asediu de la Dros Delnoch, din primul roman. Personajul central, Tenaka Khan, e un personaj ambivalent. E urmașul a două linii „regale”, care îl pune într-o descendență contradictorie, atât din partea nadirilor (și a celebrului Ulric), cât și din partea regatului drenai (și a celebrului Drek, luptător alături de Druss the Legend în celebrul asediu din primul volum). În felul acesta, deși un luptător desăvârșit, e respins și de triburile nadire și e urât și de luptătorii drenai. Însă copilăria și o parte din adolescență și-o petrece în stepele nadire, învățând traiul, obiceiurile și tehnicile de luptă ale triburilor războinice, apoi restul vieții devine militar pentru armata drenai, căpitanul unui detașament de elită. După cum am menționat, intriga se petrece la aproximativ 100 de ani de la moartea lui Druss. Imperiul Drenai e măcinat de ambițiile unui uzurpator, Ceska, un soi de consilier care devine împărat prin asasinate și multe intrigi murdare, ca apoi să pună mână pe niște mașinării vechi care pot combina oameni cu animale (în roman creaturile sunt numite Joinings), rezultatul fiind un soi de monștri cu o vagă aparență umană, dar de o putere și loialitate incredibile. Un soi de oameni giganți cu forță și rapiditate, cu colți, gheare, mai multe brațe sau mărimi considerabile, deveniți cu toții trupe speciale ale împăratului și nobilimii, trimise special pentru a semăna teroarea în regat și a distruge din fașă orice urmă de opoziție sau răscoală.

Tenaka a fost liderul unei armate glorioase, distruse în urma unei confruntări cu acești Joinings ai Împăratului. Acum nu are decât un singur gând. Să reușească cumva să îl ucidă pe Ceska și să scape Drenaiul de regimul tiranic al acestuia. I se alătură în această încercare sinucigașă foști camarazi precum Ananais, luptător cu mare experiență, dar care acum își acoperă față distrusă cu o mască închisă la culoare, de unde și porecla de Darkmask, dar și Decado, numit The Ice Killer, spadasin de legendă despre care se spune că nu ar exista un oponent în stare să-i reziste într-un duel. Treptat, acestora li se alătură o nouă variantă a deja celebrilor călugări-luptători – Cei Treizeci, cărora Ceska le va opune o sectă întunecată de preoți-luptători, Dark Templars.

O răscoală într-o provincie a imperiului din jurul orașului Skoda devine pretext pentru a aduna o armată care să fie capabilă să lupte contra trupelor imperiale. Doar că lucrurile sunt complicate și Ceska are alături de el atât trupe obișnuite, cât și mașinăriile care produc mii de monștri capabili să ucidă orice luptători ar întâlni în cale. O bună parte din roman, mai ales prima jumătate, construiește portretele principalelor personaje, contextul, insistând pe necesitatea eliberării poporului Drenai. Apoi încep confruntările, intriga se derulează din ce în ce mai rapid și cumva Gemmell alege să descrie episoade diferite, ca într-un soi de serial tv, sărind temporal, pentru a prinde momentele cheie. Aceste salturi rapide fac ca multe dintre confruntări, tensiunea premergătoare lor și aderența ta la intrigă să nu mai fie la fel de palpitante ca în primul roman. Apare un moment cheie în roman în care Tenaka știe că nu are cum să învingă armatele Împăratului. Are prea puțini soldați, prea neinstruiți, zona în care alege să se apere e o vale înconjurată de dealuri și munți, dar cu prea multe căi de acces, prin urmare singura lui șansă e de a cere ajutorul triburilor nadire. De a călători dincolo de munți și a încerca să adune o armată suficient de mare cât să învingă monștrii lui Ceska, dar și căreia să i se permită să treacă pentru prima dată prin Dros Delnoch, pentru a pătrunde în imperiu, lucru puțin probabil având în vedere ura oricărui drenai contra nadirilor. Ultima parte a romanului descrie atât aventura sa în încercarea de a uni din nou triburile nadire, cât și deznodământul răscoalei din Skoda. Iar Tenaka va fi prins între necesitatea de a-și ajuta prietenii drenai în lupta lor contra lui Ceska și impulsul sângelui și al tribului de a cuceri teritoriul Drenai, îndeplinind în sfârșit dorințele strămoșilor săi. Un conflict deloc ușor de gestionat și pe care David Gemmell îl va soluționa cam superficial și neplăcut pentru mine, într-o manieră expeditivă, în ultimele pagini ale cărții.

Punctele forte: ca de obicei, descrierea bătăliilor, a înfruntărilor fără prea multe șanse de reușită, lumea creată și personajele ei mărunte cu intrigi și peripeții. Cota de fantasy din acest roman e puțin mai ridicată, avem nu doar cele două „găști” de preoți luptători care pot ucide, spiona sau intra în mințile celorlalți călătorind cu spiritul și luptând într-un alt plan al existenței, dar și creaturile (The Joinings), dintre care unele se vor dovedi ceva mai umane sau mai conștiente de latura lor de melanj om-animal.

Punctele slabe: o intrigă destul de scheletic construită care nu acumulează suficientă tensiune pentru confruntarea finală, apoi acea schismă din jurul personajului central în jurul căruia e construită întreaga poveste a revoltei drenai ajungând ca înspre final povestea Drenai să fie una mai degrabă Nadir. Și modul în care se termină romanul, în viteză, neclar, lăsând o mulțime de lucruri în aer. Poate că unele vor fi lămurite în romanele viitoare, ceva îmi spune că întreg romanul acesta e „fușerit” de la un punct încolo. Cam ca senzația din ultimul sezon al serialului Game Of Thrones, când prea rapid se derulau toate și nimic din construcția lentă și progresivă a intrigii și personajelor de până atunci nu justifica întorsăturile de situație și modificările de destin pe care scenariștii le-au pus la cale.

Una peste alta, un roman plăcut, un autor cu care voi petrece timp îndelungat anul acesta, urmând să recitesc în curând al treilea roman din serie, despre care, sincer, acum nu prea îmi amintesc mare lucru.