Search

Bun de tipar

„Frica de umbra mea” sau scurt manual de îmblânzit moartea

Cezar Paul-Bădescu – Frica de umbra mea. Polirom.

Rating Goodreads: ⭐ ⭐ ⭐ ⭐

Publicat în colecția Ego-Proză a editurii Polirom, „Frica de umbra mea” e un volum marketat ca roman, deși are mai degrabă trăsăturile unui volum de proză scurtă. Ce-i drept, vocea personajului principal, un alter ego al autorului cu care împarte de altfel coincidențe biografice, și o anumită coerență în desfășurarea evenimentelor poate crea impresia de proză unitară, de construcție romanescă. Avem în față un volum dedicat angoasei, fricii, umbrelor de tot felul, inevitabil, un volum dedicat morții. Morții unor personaje celebre, a unor personaje dragi, morții ca industrie, ca umor negru sau chiar ca subiect de roman.

După cum v-am spus, încadrarea în ego-proză, această specie a literaturii care păstrează o legătură vie între detaliile personale, reale, biografice ale autorului și ficțiunea pe care o scrie, nu e deloc întâmplătoare. Cititorul care știe câteva lucruri despre Cezar Paul-Bădescu recunoaște cu ușurință evenimentele reale din viața prozatorului transferate biografiei personajului central. Așa se face că prozele din volum, mici capitole distincte, devin un soi de colecție de confruntări cu momentul morții. Fie că vorbim de bunici (unul dintre ei bolnav de cancer și căruia i se ascunde acest lucru, un altul dispărut în război și devenit un erou de legendă în amintirile familiei, amintiri nu tocmai exacte, sau o bunică care alege calea sinuciderii în ciuda unei vieți religioase active), fie că vorbim de moartea poetului Cristi Popescu, prieten apropiat, personajul central e nevoit să înfrunte aceste evenimente în momente diferite ale vieții.

Mai târziu, la maturitate, moartea îl confruntă în cele mai neașteptate ocazii. Lucrând la ziar e nevoit să ia parte la această industrie a morții, articole zilnice despre celebrități moarte care probabil cresc cota cititorilor. Apoi o crimă ciudată îi dă ocazia să prindă o bursă pentru scrierea unei cărți. Crima, cu adevărat ciudată, e totuși neofertantă ca subiect de roman prin caracterul aparte, iar o anchetă asupra subiectului devine prea depresivă pentru a mai putea scrie. Așa se face că personajul nostru preferă să scrie despre propria viață și așa se naște un roman celebru în epoca sa – Luminița, mon amour. Legăturile dintre volumul acesta și scrierile mai vechi ale lui Cezar Paul-Bădescu sunt evidente iar distincția realitate biografică-ficțiune e mai fluidă ca niciodată.


Poză de pe siteul editurii Polirom.

Într-o proză din volum, personajul central descrie epitafurile (multe dintre ele extrem de ridicole) și monumentele dintr-un celebru cimitir bucureștean. Într-o altă proză, personajul central reîntâlnește o iubită din școală (de fapt o colegă de care fusese îndrăgostit) despre care află că a scăpat de un cancer și iată, învingând moartea, poate să-și retrăiască viața, prilej pentru o scurtă partidă de amor și rememorare a amintirilor comune. Însă nimic nu e romantic, nimic nu decurge așa cum te-ai aștepta. Un capitol extins vorbește despre moartea iubirii și distrugerea unei căsnicii. E un capitol important al volumului care contextualizează bine restul scriiturii.

Până la urmă, „Frica de umbra mea” e un soi de manual de îmblânzit moartea, fie moartea fizică, fie cea metaforică. Experiențele din jurul morții (frică, angoasă, senzație de autodistrugere, destrămarea relațiilor) duc către o amorțire a simțurilor, o obișnuință poate care fac din moarte un fenomen căruia îi poți supraviețui în calitate de martor. Personajul central, deseori temător, vulnerabil, anxios, reușește în unele momente să-și cultive un soi de masculinitate cinică, detașată, care înfrânge crizele de anxietate și angoasă. Umorul și cinismul ajută de altfel destul de mult volumul, contrabalansând tonurile întunecate și grele care altfel ar duce către un patetism destul de greu de digerat. Construind astfel volumul, Cezar Paul-Bădescu a găsit echilibrul care dă valoare și care face din „Frica de umbra mea” unul dintre volumele importante ale ego-prozei românești. Un volum de recomandat și unul care intră pe lista mea de 10 cărți de proză românească de citit în 2019.

Puteți cumpăra cartea de pe siteul editurii Polirom, de pe cartepedia.ro sau din librăriile Book Corner sau Librarium Universității, dacă sunteți prin Cluj. Ocazie cu care putem să stăm și de vorbă, preț de câteva minute.

 

Advertisements

Pe repede înainte #6

Azi e despre Ian McEwan și Stephen King.

Deși, tematic, romanele din ultima vreme ale lui Ian McEwan îmi sunt mult mai pe plac, nu știu cum s-a întâmplat că am citit mai mult Julian Barnes în ultimii ani. Sper să recuperez anul acesta pentru că scriitura și nervul prozei lui McEwan îmi plăceau mult în anii facultății. Iar dacă mă uit peste ce s-a tradus recent din opera britanicului (Mașinării ca mine în 2019 – un roman despre inteligență artificială, istorie alternativă, Alan Turing; Coajă de nucă în 2016 – thriller având în centru un fetus care pune la cale propria salvare din burta mamei sale; Legea copiilor în 2015 – roman extrem de actual pentru contextul românesc despre un puști care refuză tratamentul medical din motive religioase sau Operațiunea Sweet Tooth în 2014 – roman despre servicii secrete, Războiul Rece și propagandă politică), clar că e un scriitor pe gustul meu. Și unul dintre cei mai buni din literatura britanică actuală.

Iar recent tocmai s-a anunțat un nou roman care intră în mod obligatoriu pe această listă scurtă de autor: The Cockroach. Un roman despre un personaj obișnuit care se trezește într-o dimineață și află că a devenit prim-ministrul Marii Britanii. Trimiterile evidente către Kafka și Brexit nici nu mai trebuie menționate. Așa că îl trec în lista de viitoare lecturi, devenită din ce în ce mai lungă.

Am citit destul de puține cărți scrise de Stephen King, deși le cumpăr cu gândul că o să le vină rândul cândva. Pe lânga celebra serie Turnul întunecat de care m-am apucat anul trecut, mai e o serie care îmi face cu ochiul și despre care am auzit doar lucruri bune. Seria Bill Hodges, tradusă la Nemira, pusă în umbră cumva de editură prin schimbarea brandului Nautilus în Armada și publicarea unui alt roman.

Însă Stephen King e un scriitor extrem de prolific, cu romane publicate aproape anual, și uneori chiar câte două pe an. Iar noul roman – The Institute – pare o carte pe măsura fanilor săi. O carte care amintește de Stranger Things, Miss Peregrine etc. Și una care îmi place din ce am citit până acum din prezentări:

Deep in the woods of Maine, there is a dark state facility where kids, abducted from across the United States, are incarcerated. In the Institute they are subjected to a series of tests and procedures meant to combine their exceptional gifts – telepathy, telekinesis – for concentrated effect.

Cezar Paul-Bădescu lansează noul roman în Cluj, la Book Corner!

La mai bine de zece ani de la ultimul roman – Luminița, mon amour (Polirom, 2006), Cezar Paul-Bădescu se reîntoarce cu un nou roman. În Cluj, lansarea va avea loc la librăria Book Corner și zic eu că e o bună ocazie de întâlnire cu autorul.

Despre roman pe siteul editurii:

Deopotrivă sursă de mari temeri și fascinație, moartea ocupă un rol central în noul roman al lui Cezar Paul-Bădescu. Personajul-narator cochetează cu ideea sinuciderii în adolescență, după ce i-a citit pe existențialiștii francezi sau pe Cioran, apoi trece prin experiențele directe ale dispariției celor dragi (la început bunici, apoi prieteni), la maturitate are de-a face cu un mediu care se folosește de moarte, mass-media, sau ajunge să se intersecteze cu oameni care au adus moarte (un soldat american care a luptat în Irak sau canibalul german Armin Meiwes). Toate aceste experiențe sînt piese de puzzle care îi modelează treptat viața și îl ajută să se maturizeze, să privească diferit moartea celorlalți și perspectiva propriei morți, să se înțeleagă și să se împace cu sine.

„Dacă Moartea lui Ivan Ilici ar fi fost rescrisă de Ilf și Petrov sau de Hašek, ea n-ar fi ajuns prea diferită de noua carte a lui Cezar Paul-Bădescu. Frica de umbra mea nu este nicidecum o carte despre frică, ci despre stratageme simple de-a-ți învinge fricile, de-a le bagateliza și ridiculiza prin grotesc, macabru, carnavalesc și kitsch. Moartea atroce a bunicilor scriitorului, nebunia și moartea poetului Cristian Popescu, moartea amatorului de telenovele Nicolae Militaru, amorul cu o bolnavă de cancer și fascinația față de un faimos canibal german, inscripțiile de pe mormintele de la Bellu și manelele cîntate în onoarea morților sunt subiectele, nu prea vesele-n sine, ale volumului de față, dar acea privire naivă a cărei rețetă o are doar autorul lui le transformă nu doar în surse de comic uneori debordant, ci și-n prilej de meditație, gen vanitas vanitatum, pe marginea tristei condiții umane. Ce unifică toate povestirile este chiar această voce inconfundabilă, tacticoasă în descrierea celor mai grotești scene, dar cu observații atît de surprinzătoare, încît nu pot veni decît de la un copil mare care privește lumea genuin, același care-a scris și Tinerețile lui Daniel Abagiu sau Luminița, mon amour.” (Mircea Cărtărescu)

Hotel Cosmos. Un volum de poezie SF apărut la editura Fractalia

frACTalia e o editură de nișă. Publică poezie experimentală, teorie, așa că, dacă mă întrebați pe mine, apariția acestui volum aici e cum nu se poate mai potrivită. Hotel Cosmos. Poezie românească SF (apărut la târgul Bookfest în vară) e un volum care adună undeva la 30 de poeți, mulți dintre ei foarte cunoscuți celor care citesc poezie douămiistă sau chiar mai recentă. Excelent realizat, pe o hârtie plăcută, cu multe ilustrații și bine pus în pagină, experimentul coordonat de V. Leac e o idee excelentă, chiar dacă nu știu ce priză poate avea la publicul din România. În fond, e poezie.

Afară există și o asociație dedicată poeziei SF și Fantasy, aici găsiți siteul ei. Există discuții despre rolul poeziei SF în cadrul literaturii SF, despre impactul ei și se organizează festivaluri și se dau premii. Aici un articol din Locus despre vizibilitatea acestui gen poetic. La noi nu am văzut să se pună în discuție acest lucru, iar siteurile și revistele online dedicate literaturii SF și Fantasy nu au spațiu și pentru așa ceva. O explicație comodă ține de lumea închisă a celor care scriu SF în România și care, o bună parte dintre ei, din ce am răsfoit prin librărie, sunt din punct de vedere literar la nivelul începătorilor. Publică în tiraje mici, se laudă reciproc, însă relevanța operelor lor în piața de carte și în conștiința cititorilor e nulă. Deci, e clar că un asemenea volum nu putea veni decât din partea unor scriitori „cu acte în regulă”, care măcar stilistic să poate scrie poezie și nu niște încercări copilărești.

Dincolo de talentul fiecărui poet în parte de a scrie texte pe o temă dată, cred că SF-ul e o lume destul de alien pentru unii dintre poeții antologați, textele având vag legătură cu titlul volumului. E drept, pentru unii scriitori, SF-ul se reduce la cele mai banale stereotipuri: nave, adn, roboți, drone și operații chirurgicale. Există și câteva texte excelente, există multe prozo-poeme la care mi-am pierdut răbdarea destul de repede. Și încă nu am citit tot volumul, l-am răsfoit curios să văd ce scrie fiecare poet în parte. Lipsește din antologie Ovio Olaru, un poet clujean al cărui volum de debut avea pe alocuri o tematică SF și cred că mi-ar fi plăcut să citesc câteva texte de Mircea Cărtărescu, scriitor care nu s-a ferit de lumea și vocabularul SF în operele sale.

Însă volumul e consistent, poeții extrem de diverși și unii chiar reușesc să-și suprapună poeziile pe tema indicată. E un început bun și sper să ducă și spre o antologie de poezie fantasy. Apoi horror și tot așa. Experimentele de acest gen îmbogățesc literatura și cred că oferă scriitorilor posibilități de a se juca cu poezia cum nu ar fi făcut-o singuri, într-un volum de autor. Nu m-am omorât după textul introductiv (forțat, din punctul meu de vedere). Aș fi preferat o mini-prezentare a poeților, mai ales că unele nume sunt complet noi pentru mine. Eventual un text despre poezia SF din literatura românească de până acum. Dacă există, când a apărut și cu ce ocazie. Măcar cea SF-multilateral-dezvoltată din literatura comunistă 🙂

Însă e un experiment care mi-a plăcut mult. Și pe care îl recomand.

Cumpără romanul de pe siteul editurii frACTaliacartepedia.ro sau din librăriile Book Corner sau Librarium Universității, dacă sunteți prin Cluj. Ocazie cu care putem să stăm și de vorbă, preț de câteva minute.

Cum se începe un roman #3

„Cărturarii, neștiutorii într-ale buchiilor și potlogarii, fețele preacinstite, pilangiii și poponarii au zvonit, dezvăluit, povestit și destăinuit că la 7079 de ani de la Facerea Lumii, la 1681 de ani de la venirea lui Iisus Mesia și la 1902 de la împlinirea hegirei se afla pe lume un oraș faimos prin zarva sa, care se numea Konstantiniye. Umbla vorba că vasele marinarilor genovezi care ajunseră aici pentru prima oară fuseseră călăuzite de un pescăruș alb ce zbura în întuneric, numai că, după ce aceștia puseseră piciorul pe uscat teferi și nevătămați, lifta pe nume Pandus, care le era cârmaci, iscodise și dibuise cuibul pescărușului, pe care-l socotea a fi Mesia, și cum, după credința lor, era legiuit să mănânci din carnea lui Iisus, îl fripsese și se ospătase cu el.”

traducere de Luminița Munteanu

 

Mihai-Dan Pavelescu – premiul pentru cel mai bun traducător la The European Science Fiction Society (ESFS) Awards 2019

Și coperta de astăzi din Observator Cultural:

Astăzi redactor-șef al editurii Paladin, fost coordonator al scurtei și excelentei colecții de SF și Fantasy de la editura TREI și unul dintre creatorii colecției Nautilus de la editura Nemira, cel mai celebru brand din piața noastră editorială, dacă vorbim despre aceste genuri literare.

În același timp, un excelent traducător, astfel că multe dintre rafturile bibliotecii mele sunt burdușite cu titluri traduse de MDP. Cum, sper să tot adun și viitoare titluri. Aștept Artemis de Andy Weir (poate anul acesta la Paladin), așa cum aștept noile Reynolds la Nemira (pe care mai mult ca sigur le voi citi totuși în engleză).

Robert Jackson Bennett – City of Miracles. The Divine Cities III.

Notă Goodreads: ⭐ ⭐ ⭐ ⭐ ⭐

Despre seria acesta a lui Jackson Bennett nu am decât cuvinte de laudă. E cea mai bună serie fantasy citită de mine (și terminată) în ultimii ani. Despre primul volum (apărut la noi la Paladin în 2017, însă în colecția de SF, deși cred că există clar argumente în favoarea dozei mai mari de fantasy decât sf) am scris puțin aici. Despre al doilea găsiți aici o recenzie. Am ajuns la al treilea și uite că au trecut deja aproape trei ani și nu aud nimic despre continuarea seriei la noi. Păcat, pentru că Bennett e una dintre comorile pe care le are Paladinul în curte. Are o serie nouă începută, plus alte romane scrise, deci material suficient pentru tradus.

Bennett reușește să arunce în fața cititorului o lume în care zeii încă există, sunt palpabili, iar puterile și capriciile lor nu sunt deloc de neglijat. Și o face atât de realist încât pentru moment nu am un alt exemplu în cap de roman căruia să îi iasă această „realitate” fără a fi puțin pueril sau young adult sau a-ți cere mari eforturi  în a nu-ți da ochii peste cap. Lumea din romanele lui Bennett copiază mult din lumea noastră, avem rase și continente pentru care poți găsi sursele de inspirație, însă atenția pentru arhitectură, pentru contextul antropologic, tradiții, limbă, obiceiuri, atenția cu care sunt construite zeitățile și fiecare cult care însoțea aceste zeități depășește tot ce am citit până acum.

Însă să vorbesc puțin și despre al treilea volum care începe brusc cu anunțul că personajul central din primul roman și păpușarul din al doilea volum – Shara Komayd – a fost ucisă într-un atentat. Despre acest lucru află cu surprindere și groază Sigrud je Harkvaldsson, fostul ei asistent, în fapt un asasin perfect, un bărbat care a sfidat de-a lungul timpului suferința și moartea. Și, un rege care a ales să-și părăsească pentru Shara poporul și familia. Dacă în primul roman Sigrud e doar pumnul Sharei, începând cu volumul doi are propria poveste și ia propriile decizii, înfiorătoare deseori. Destinul nu îi ieste deloc favorabil. Iar al treilea roman îi e dedicat deplin. Sigrud, retras de restul lumii, la mai bine de zece ani distanță de când lupta alături de Shara, află că singura persoană pentru care merita să mai trăiască a fost ucisă. Așa că nu e de mirare că părăsește tot și se reîntoarce pentru a răzbuna moartea fostului prim-ministru al imperiului.

Două lucruri află Sigrud. Shara avea o fiică adoptată pe care o ținea ascunsă de ochii lumii și care a dispărut după moartea mamei sale și faptul că Shara, după ce s-a retras din funcția de prim-ministru, a continuat o campanie insistentă de a aduna copii orfani în câteva orfelinate despre care nu se știe nimic. Copiii orfani, după cum urmează să simtă pe propria piele Sigrud, sunt copiii fostelor divinități, având ei înșiși puteri divine. Iar unul dintre acești copii pare să fie în spatele atentatului care a dus la uciderea Sharei. Nimeni nu știe mai nimic, însă Sigrud e insistent, reușește să supraviețuiască oricărei capcane și are de partea sa o soartă favorabilă cumva care îl ajută să iasă la liman de fiecare dată. Lucru care nu e tocmai întâmplător, însă nu voi spune mai multe. Cum nu am de gând să povestesc nici despre ce urmează în roman. E clar că lupta dintre zei, apoi oameni și zei, ajunge acum la un nou capitol: lupta dintre copiii zeilor și cei care îi urmează. Pentru Sigrud și cei care îi sunt alături în acest război lucrurile sunt deja complicate și devin din ce în ce mai complicate. Iar personajul nostru se reîntoarce în Bulikov, capitala fostului imperiu, acolo unde a început de fapt povestea sa și a Sharei.

Va pot spune că romanul e bine scris, povestea nu plictisește și nici nu stagnează, de altfel am impresia că Bennett a început să scrie din ce în ce mai bine, de la un roman la altul. Evident, intrigile, suspansul, și multe surprize aruncate de autor în text fac ca întreg romanul să se citească repede și să te țină alături până spre ultimele pagini. Avem din nou conflicte, artefacte divine, copii divini dar și zeități și multe, multe altele. Primul roman părea unul construit pe o intrigă polițistă, al doilea pe un scenariu horror. Al treilea e un thriller fantasy care cucerește și încheie o serie excelentă, de cinci stele. Robert Jackson Bennett e unul dintre autorii de de primă mână din fantasy-ul contemporan.

Cum din noua trilogie (las copertele primelor două volume mai jos) nu a apărut decât primul volum (al doilea e programat pentru 2020), probabil voi mai aștepta și voi citi alte romane ale autorului. Vă recomand seria și sper să fie terminată de Paladin. Ar fi una dintre veștile cele mai bune de pe piața noastră de traduceri.

 

Pe repede înainte #5

Astăzi despre Atwood, CIA, super-eroi negativi, iarăși Sanderson (am făcut o fixație?!)

Cum tocmai a apărut în engleză Testamentul de Margaret Atwood, continuarea romanului Povestea slujitoarei (ultima ediție la noi la editura Paladin), roman publicat în 1985, deci cu 34 de ani în urmă, am găsit o listă de continuări la romane celebre care e destul de interesantă, așa că o las aici. Zic interesantă și pentru că nu am citit o bună parte dintre titlurile din listă. Nici romanele inițiale, nici continuările. Însă e bună pentru notat cărți viitoare. Ah, și din ce am găsit pe net, traducerea în română va apărea la editura Paladin sau la editura ART la Bookfest, în mai 2020.

Pe Hotnews o știre amuzantă despre un fost agent CIA care candidează la Congres. Clipul de prezentare al candidaturii seamănă cu trailerul unui film. însă nici povestea lui Valerie Plame nu e de ici, e colo. Mai multe aici, iar videoclipul mai jos. Mă gândeam că și noi am fi putut avea o astfel de candidată, cu prezentare pe măsura cv-ului 🙂

Dacă vă uitați la seriale cu supereroi, înseamnă că ați dat și peste recentul The Boys, care are la bază o serie de benzi desenate. Povestea e similară poveștilor DC Comics sau Marvel, doar că în oglindă. Majoritatea supereroilor sunt negativi, iar toate clișeele din filmele celebre sunt ironizate și duse spre extremă prin multă violență, cinism și umor negru. Am văzut primul episod, probabil voi mai încerca câteva:

Ce vreau să zic e că există și o serie de romane, ce-i drept young adult, cu eroi negativi. E scrisă de Sanderson, iar la noi a apărut doar primul volum și există speranțe pentru al doilea în curând. E o serie bine scrisă, un soi de x-men negativ, antrenant-colorată și deloc plictisitoare. Evident, dacă nu ai pretenții pentru altceva. Însă e un Sanderson cinstit care mi-a plăcut. Mai jos coperta:

Pe repede înainte #4

Azi e despre Ferrante, cocoși, Sanderson și altele…

Pe 7 noiembrie apare un nou roman de Elena Ferrante, autoare care îmi place (i-am citit toate romanele, mai puțin celebra tetralogie). Nu știm încă numele cărții, însă putem presupune că la Bookfestul din vara lui 2020 îl vom avea tradus și la noi. Știrea aici.

Mai jos ediția în două volume din Oathbringer de Brandon Sanderson, al treilea volum din seria Arhiva luminii de furtună (cum e tradusă la noi). Cum Paladinul a preferat ediții duble pentru fiecare volum (nici nu știu dacă se putea edita într-un singur volum fiecare ediție de aproape 1500 de pagini), e foarte probabil că așa va arăta și în limba română. Când ne vom bucura de ea 🙂

Cine mă cunoaște, știe că sunt mare fan al cocoșilor și găinilor. Ce să fac, m-am născut la țară! Știu cocoși care să „sară-n cap”, să te cam fugărească prin curte etc. Însă de cocoși criminali nu am auzit până acum. Iată că totuși în Australia o așa arătare a reușit și performanța aceasta. Știrea despre femeia ucisă aici.

Și dacă tot suntem la capitolul cocoși, o altă știre desprinsă parcă dintr-un roman, m-a făcut să zâmbesc zilele acestea. Un cocoș a câștigat un prim proces intentant împotriva lui de către vecinii supărați că face zgomot prea mare dimineața când își trezește, probabil, consoartele. Procesul e ciudat, însă povestea aș vedea-o repede pusă într-un roman de Roald Dahl, de pildă. Știrea despre Maurice, așa se numește cocoșul, aici.

Sticletele de Donna Tartt, o prozatoare care zăbovește deja de câțiva ani în raftul meu cu cărți de citit și la care sper să ajung în curând, e ecranizat anul acesta, iar filmul apare undeva pe la mijlocul lunii septembrie. Romanul e tradus la noi de către editura Litera și încă se găsește în librării, așa că recomand să puneți mâna pe el. Nici filmul nu pare rău din trailer:

The Guardian publică o listă cu 100 de romane pentru vacanța de anul acesta. Cum eu încă nu am pus mâna pe un concediu, așa că septembrie-octombrie poate sunt luni mai norocoase, și nu cred că sunt singurul în situația aceasta, vă invit să căutați. Nici nu știți peste ce minune puteți da! Din ce văd, multe dintre cărți sunt pe listele de viitoare apariții și la noi, iar unele sunt deja pe rafturile librăriilor. Lista aici:

Blog at WordPress.com.

Up ↑