Odă femeilor din provincie

Daniel Moșoiu – Țigări umede. Limes, 2018

Pe Daniel Moșoiu îl cunosc de multă vreme. Pe timpuri ne mai întâlneam la diverse lansări, întâlniri culturale sau pe terase clujene. Apoi emisiunile aproape zilnice pe care le ține seara la radio l-au împiedicat sau i-au îngreunat orarul obișnuit, așa se face că acum ne întâlnim doar în cartier, el parcându-și mașina seara în garaj, eu venind de la cumpărături sau muncă. E și ăsta un soi de întâlnire, pe fugă, schimbând câteva cuvinte.

Volumul acesta cred că e debutul său în proză. Mai are un volum de poezie scos acum câțiva ani, dar proză nu știu să fi publicat până acum. De altfel, pe coperta a patra Radu Țuculescu scrie că o parte dintre prozele acestea sunt vechi de mai bine de 20 de ani și autorul a tot amânat să le publice. Cumva, se simte aerul anilor ’80 sau 90′ în prozele acestea. Sunt proze despre viața la țară sau despre viața în mici orașe de provincie, unele localizate chiar în Clujul anilor de după revoluție, cu boema, crâșmele și reperele specifice acelor ani. În unele proze am recunoscut personaje clujene, iar asta mă face să mă gândesc că unele subiecte și personaje despre care scrie Moșoiu au ca sursă de inspirație fie propria biografie, fie biografiile cunoscuților săi.

Subiectele prozelor de aici sunt fie legate de anii de după revoluție (una dintre proze se petrece chiar în decembrie, în timpul revoluției, deși revoluția aici e doar prilej de frustrare pentru că nu poate fi văzută la televizorul defect), fie în anii de dinainte, cu repartiția obligatorie, cu aventurile de la armată sau căsătoriile musai după ce mireasa rămâne însărcinată. Sunt medii melancolice, boeme murdare, presărate cu miștouri ieftine, bancuri și glume misogine, multe apropouri și basme despre cuceririle sexuale. De altfel, exceptând proza despre câteva femei de la salubritate ce bârfesc într-o pauză de muncă, mai toate prozele au ca adversar al personajului central femeia de la țară sau din provincie. Fie fosta soție a unui bețiv, cu un nume legendar – Argentina, devenită un soi de bombă sexi care răpește mințile soldaților fugiți din unitate, fie o chelneriță bine făcută care lucrează în celebra Arizona clujeană și de care se amorezează personajul nostru central, un prozator mai de raftul al doilea, dar cu mari dorințe de a o cuceri printr-un gest care să-l scoată în evidență,  fie femeia deja cucerită, devenită între timp soție, cu copiii plecați la casa lor, care e plictisită până peste cap de soțul ei și de minusurile sale. Spre exemplu, într-o proză soțul, timid și veșnic rămas nepromovat la locul de muncă, se îmbată în ziua salariului și inventează o scuză pentru a justifica „decăderea” de moment în fața soției tiranice, inventând pe moment o presupusă avansare la birou. Într-o altă proză, spre finalul cărții, soțul visează la crăciunul petrecut la țară cu părinții și la momentul în care va tăia porcul și va gusta din șoriciul prăjit, dar tot drumul până acolo e cicălit și apostrofat de soția veșnic nemulțumită de atitudinea sa și de realizările sale profesionale și conjugale.

Sigur că subiectele provincial-boem-casnice nu sunt inedite. Nici stilistic Daniel Moșoiu nu iese neapărat în evidență. Preferă descrierile clasice, lasă vocea personajelor sau gândurile lor să se exprime cuminte, ca mai apoi naratorul să iasă în față când e cazul. Din punctul acesta de vedere Moșoiu e un prozator atent, meticulos, fără să riște mari inovații tehnice, de fapt am senzația că nici nu îi plac foarte mult experimentele literare, cât mai degrabă e atras de schiță, de surprinderea unor personaje, locuri, chiar gesturi care să rămână cumva în memorie. Există, inevitabil, o doză de superficialitate în aceste desene literare, așa cum există ea în tablourile vândute turiștilor cu diverse colțuri dintr-un oraș celebru. Dar, în banalitatea lor, peisajele acelea surprind foarte bine contextul imediat, memoria locurilor prin care turistul a trecut în viteză. Așa e și la Moșoiu, personajele și întâmplările sale tind deseori să devină piese ale unui muzeu al provincialismului nostru, fie el socialist sau de tranziție, așa cum am mai văzut de pildă în prozele unui Alexandru Vlad sau Daniel Vighi.

Până la un punct, îmi pare rău că volumul acesta nu a apărut mai devreme. L-ar fi ajutat pe autor și s-ar fi potrivit mai bine contextului anilor 90′, dar și i-ar fi dat șansa să se despartă de prozele de aici și să scrie altele. Moșoiu e talentat, are spirit de observație, are ochiul format pentru clișeu, pentru eroii boemei, însă cred că îi lipsește exercițiul. O mai mare diversitate a subiectelor și un număr mai mare de proze. Chiar și așa, am citit cu plăcere volumul și vi-l recomand. Probabil pentru cei care au mai prins unele din crâșmele și eroii clujeni pomeniți în volum plăcerea lecturii va fi și mai mare.

Xmenii lui Morrison, începutul anilor 2000.

New X-Men. Volum 1: E is for Extinction. 114-117 plus New X-Men (2001) Annual 1.

Scenariu: Grant Morrison. Desen: Frank Quitely, Leinil Francis Yu & Ethan van Sciver

Notă Goodreads: 4

Sincer, mă bătea de mult gândul să reiau seriile X-Men într-o ordine, oarecare, nu prea conta. Aveam prin casă varianta din colecția Renașterea de la Carrefour a lui Morrison, care în ciuda hârtiei proaste, mi-a plăcut. Doar că acolo sunt câteva episoade de la numărul 135 încolo, și asta cam deranjează pentru că lipsește un oarecare context și ai o mulțime de personaje noi despre care nu știi mai nimic. Așa că, ca un adevărat gospodar, am zis să-i citesc întreaga aventură, începând cu 114, numărul de la care Grant Morrison preia seria X-Men și îi dă un nou nume: New X-Men.

Din start, trebuie spus că mi-a plăcut ideea lui Morrison de a aduce la școala Profesorului Xavier elevi noi, cu puteri și ciudățenii și malformații neobișnuite. La fel, mi-a plăcut mult contextul creat, tensiunea dintre populația normală și mutanți, xenofobia fățișă, dar și dorința unora de a deveni super-eroi cu orice preț, chiar dacă asta înseamnă a ucide super-eroi și a le fura organe pentru a le grefa pe corpuri obișnuite. Tensiunea exista în aer dintotdeauna, însă Morrison știe bine să speculeze granițele dintre „specia umană obișnuită” și cea cu gena X. În plus inventează o a doua mutație pentru o parte dintre personaje, găselniță deloc rea, așa se face că Emma Frost, de pildă, primește un soi de piele-înveliș de diamant, care o face practic indestructibilă.

arta lui Quitely

Povestea principală de aici e legată de Cassandra Nova, un personaj cu super-puteri care plănuiește distrugerea omenirii, dar mai ales a tututor mutanților. De altfel, parțial și reușește acest lucru. La fel cum îi iese de minune preluarea controlului asupra trupului Profesorului X, fără ca ceilalți să afle ceva. În subsolul poveștii principale, X-Men se confruntă cu proteste și radicalizări ale populației contra mutanților. Genosha e distrusă alături de milioane de mutanți rași de pe fața pământului. În urma confruntării cu Nova, Charles Xavier dispare, fie devenind o entitate latentă în corpul său, condus acum de Nova, fie ucis, după mutarea minții sale în trupul Novei. Sincer, nu mi-am dat seama. Cert e că Xavier-Nova decide să părăsească planeta, lăsând Școala sa sub asediul protestelor. Spre finalul volumului, începem să aflăm detalii și despre curentul extremist al celor care doresc cu ardoare să devină mutanți, deși sunt oameni obișnuiți, iar pentru asta fac rost de organe și membre mutante pe care le transplantează în secret pe trupurile umane. Avem câteva confruntări pe cinste, câteva povești tensionate, probleme de cuplu între Cyclops și Jean Grey, cu o Emma Frost ațâțând aceste probleme. Henry McCoy (Beast) devine din ce în ce mai violent și mai animalic în înfățișare, dar sfârșește rău în confruntarea cu Nova. Wolverine e Wolverine, luptă, e rănit, se vindecă singur și preferă în general să se țină departe de ceilalți. De menționat doi noi mutanți (Ugly John, un tip cu vreo trei fețe, ca și cum și-ar mișca în permanență fața în toate părțile și Beak, un tip cu cioc de pasăre și ceva aripi încă nu foarte folositoare) și aparenta moartea a lui Magneto ce a avut loc în același timp cu dispariția Genoshei de pe fața pământului.

ceva mai bine

Povestea e destul de bună, inovațiile la fel. Desenele așa și așa. Sincer, nu îmi place deloc arta lui Frank Quitely, mă rog, fețele umane. Nu îmi place cum arată Wolverine, nici Profesorul X, nu îmi plac acele contururi tremurate de tuș cu care redă trăsăturile etc. Beast, pe de altă parte, arată destul de ok. Dar, în general, nu mă omor după modul în care construiește cadrele, cu multă culoare goală lăsată în jurul unui personaj, cu multe lucruri parcă schițate, e un soi de leneveală în arta lui și chipurile sunt urâte rău. Ceva mult mai bine, Leinil Francis Yu și, mai ales, Ethan van Sciver, care ilustrează la rândul lor câte unul dintre numere, au o artă în care contururile și umbrele chiar ajută. Van Sciver chiar desenează mișto, suficient să vedeți cum arată Jean în viziunea sa (spre deosebire de Jean din primul cadru, cel desenat de Quitely), cu o artă ce îmi amintește de anii ’90, cu cadre elaborate și mult mai dinamice.

arta lui Ethan van Sciver

Concluzia? Îmi place, undeva între 3.5 și 4. Nu mă pot decide. Dincolo de vestele galbene în formă de X pe care noua echipă le poartă, există cu siguranță o amprentă personală puternică în noua poveste X-Men. Și asta nu e rău deloc.

O primă privire la Thorul lui Straczynski

Thor. Renașterea. Marvel Must-Have, Libertatea. 2022

Cuprins: Thor: 1-6 (2008)

Traducere: Iulia Dromereschi.

Scenariu: J.M. Straczynski. Desen: Olivier Coipel

Rating 3.5, mai precis povestea e de 4 stele, ilustrațiile de 3.

Exceptând seria Thor de la Lex Comics, tradusă parțial la noi acum ceva ani, nu am citit serii dedicate personajului. Așa că volumul acesta de la Libertatea Must-Have a picat foarte bine, mai ales că e scris de Straczynski, un tip mișto, celebru ptr serialul Babylon 5, a cărui serie de benzi desenate Rising Star mă așteaptă încă să o citesc când voi avea timp.

Am intrat brusc în seria asta, fără să citesc prea multe despre contextul de dinainte. Așa cum îi spune și numele, e clar că e vorba de un nou start, ceva aproape banal când vine vorba de Marvel sau DC Comics. Ei bine, aici e un restart cât se poate de serios pentru că peste lumea zeilor a coborât Ragnarok și toți au dispărut iar Asgard nu mai există. Cam ăsta e punctul de plecare pentru primul număr din revistă. Însă cu ajutorul alter-egoului său pământean Donald Blake (lucru destul de confuz pentru mine în momentul acesta, pentru că Blake se mișcă pe Pământ și în același timp în alte spații în care devine și nu devine Thor) Thor rupe starea sa de blocaj în care se afla (nu știm în ce spațiu zac zeii atunci când dispar, dar din desenele din revistă nu e foarte simpatic) și revine pe Pământ, unde cu ajutorul ciocanului decide să reînvie Asgard și restul zeităților. Asgard e reînviat, undeva la țară în Oklahoma, mai precis cetatea deja celebră pentru fanii universului plutește deasupra pământului din motive de fisc și proprietate a terenului. E în Oklahoma, dar la câțiva metri deasupra solului 😊

Prima parte, adică cele 6 numere adunate aici, e dedicată refacerii Asgardului și reînvierii zeităților și pentru a reînvia zeitățile e nevoie de oameni în a căror amintire și caracter ele încă să existe (am am mai văzul la Neil Gaiman șmecheria asta și nu e rea). Mă rog, unii zei nu trăiesc doar în amintirea oamenilor, ci sunt mascați în trupuri de oameni obișnuiți, trăiesc „adormiți” în trupuri umane, neștiind acest lucru. Și e nevoie de Thor să „îi trezească”. Apoi avem câteva confruntări, inclusiv cu Iron Man care iese cam șifonat, dar și contra unei armuri extrem de puternice care preia mental controlul celui care o poartă, pe nume Distrugătorul (Destroyer Armor), dar una peste alta, Thor trece peste toate și cu un ultim efort aduce la viață lumea zeilor pe care o știam din poveștile mai vechi.

Scenariul e bunicel spre bun, nu m-a nemulțumit, exceptând dualitatea cu Donald Blake, dar aici probabil e vina mea că nu știu detalii mai vechi din istoria personajului. E clar că în povestea de aici, până la un punct e Blake, apoi e mai degrabă Thor, atunci când nu mai e nevoie de dublură pentru a-și recâștiga forțele.

Desenul e așa și așa. Prea colorat adesea, însă cadrele mari sunt în regulă. Clădiri, monștri, scenele de background merg. Chipurile sunt destul de urât schițate, iar proporția corpului uneori e de-a dreptul ridicolă. Nu îmi dau seama dacă e vreo problemă cu încadrarea în pagină a celor de la Libertatea, și nu cred, însă, dumnezeule mare, uneori Thor e desenat de Coipel de-a dreptul turtit cu o față pătrățoasă pe care ba îi pică sau nu casca din cap. Enervant de-a dreptul, de altfel multe dintre scenele în care Thor se luptă, zboară, aruncă cu ciocanul sunt caraghios desenate. Nu am idee dacă ăsta e stilul omului, dar pe mine m-a enervat teribil.

Un David Gemmell mai nerăbdător cu personajele sale

David Gemmell – The King Beyond the Gate. Orbit

3,5/5.

De ce doar atât după ce primului roman din serie i-am dat un 5 entuziast? Pentru că Gemmell repetă rețeta din Legend, fără însă a avea mizele, tensiunea și eroii de acolo. O rețetă care a funcționat foarte bine pentru primul roman, dar pentru acesta, apărut un an mai târziu, în 1985, pare că devine puțin redundantă, ca să nu mai spun că și intriga e destul de grăbită în a doua parte a cărții, și nici finalul nu e grozav.

Intriga romanului se desfășoară cam la o sută de ani după celebrul asediu de la Dros Delnoch, din primul roman. Personajul central, Tenaka Khan, e un personaj ambivalent. E urmașul a două linii „regale”, care îl pune într-o descendență contradictorie, atât din partea nadirilor (și a celebrului Ulric), cât și din partea regatului drenai (și a celebrului Drek, luptător alături de Druss the Legend în celebrul asediu din primul volum). În felul acesta, deși un luptător desăvârșit, e respins și de triburile nadire și e urât și de luptătorii drenai. Însă copilăria și o parte din adolescență și-o petrece în stepele nadire, învățând traiul, obiceiurile și tehnicile de luptă ale triburilor războinice, apoi restul vieții devine militar pentru armata drenai, căpitanul unui detașament de elită. După cum am menționat, intriga se petrece la aproximativ 100 de ani de la moartea lui Druss. Imperiul Drenai e măcinat de ambițiile unui uzurpator, Ceska, un soi de consilier care devine împărat prin asasinate și multe intrigi murdare, ca apoi să pună mână pe niște mașinării vechi care pot combina oameni cu animale (în roman creaturile sunt numite Joinings), rezultatul fiind un soi de monștri cu o vagă aparență umană, dar de o putere și loialitate incredibile. Un soi de oameni giganți cu forță și rapiditate, cu colți, gheare, mai multe brațe sau mărimi considerabile, deveniți cu toții trupe speciale ale împăratului și nobilimii, trimise special pentru a semăna teroarea în regat și a distruge din fașă orice urmă de opoziție sau răscoală.

Tenaka a fost liderul unei armate glorioase, distruse în urma unei confruntări cu acești Joinings ai Împăratului. Acum nu are decât un singur gând. Să reușească cumva să îl ucidă pe Ceska și să scape Drenaiul de regimul tiranic al acestuia. I se alătură în această încercare sinucigașă foști camarazi precum Ananais, luptător cu mare experiență, dar care acum își acoperă față distrusă cu o mască închisă la culoare, de unde și porecla de Darkmask, dar și Decado, numit The Ice Killer, spadasin de legendă despre care se spune că nu ar exista un oponent în stare să-i reziste într-un duel. Treptat, acestora li se alătură o nouă variantă a deja celebrilor călugări-luptători – Cei Treizeci, cărora Ceska le va opune o sectă întunecată de preoți-luptători, Dark Templars.

O răscoală într-o provincie a imperiului din jurul orașului Skoda devine pretext pentru a aduna o armată care să fie capabilă să lupte contra trupelor imperiale. Doar că lucrurile sunt complicate și Ceska are alături de el atât trupe obișnuite, cât și mașinăriile care produc mii de monștri capabili să ucidă orice luptători ar întâlni în cale. O bună parte din roman, mai ales prima jumătate, construiește portretele principalelor personaje, contextul, insistând pe necesitatea eliberării poporului Drenai. Apoi încep confruntările, intriga se derulează din ce în ce mai rapid și cumva Gemmell alege să descrie episoade diferite, ca într-un soi de serial tv, sărind temporal, pentru a prinde momentele cheie. Aceste salturi rapide fac ca multe dintre confruntări, tensiunea premergătoare lor și aderența ta la intrigă să nu mai fie la fel de palpitante ca în primul roman. Apare un moment cheie în roman în care Tenaka știe că nu are cum să învingă armatele Împăratului. Are prea puțini soldați, prea neinstruiți, zona în care alege să se apere e o vale înconjurată de dealuri și munți, dar cu prea multe căi de acces, prin urmare singura lui șansă e de a cere ajutorul triburilor nadire. De a călători dincolo de munți și a încerca să adune o armată suficient de mare cât să învingă monștrii lui Ceska, dar și căreia să i se permită să treacă pentru prima dată prin Dros Delnoch, pentru a pătrunde în imperiu, lucru puțin probabil având în vedere ura oricărui drenai contra nadirilor. Ultima parte a romanului descrie atât aventura sa în încercarea de a uni din nou triburile nadire, cât și deznodământul răscoalei din Skoda. Iar Tenaka va fi prins între necesitatea de a-și ajuta prietenii drenai în lupta lor contra lui Ceska și impulsul sângelui și al tribului de a cuceri teritoriul Drenai, îndeplinind în sfârșit dorințele strămoșilor săi. Un conflict deloc ușor de gestionat și pe care David Gemmell îl va soluționa cam superficial și neplăcut pentru mine, într-o manieră expeditivă, în ultimele pagini ale cărții.

Punctele forte: ca de obicei, descrierea bătăliilor, a înfruntărilor fără prea multe șanse de reușită, lumea creată și personajele ei mărunte cu intrigi și peripeții. Cota de fantasy din acest roman e puțin mai ridicată, avem nu doar cele două „găști” de preoți luptători care pot ucide, spiona sau intra în mințile celorlalți călătorind cu spiritul și luptând într-un alt plan al existenței, dar și creaturile (The Joinings), dintre care unele se vor dovedi ceva mai umane sau mai conștiente de latura lor de melanj om-animal.

Punctele slabe: o intrigă destul de scheletic construită care nu acumulează suficientă tensiune pentru confruntarea finală, apoi acea schismă din jurul personajului central în jurul căruia e construită întreaga poveste a revoltei drenai ajungând ca înspre final povestea Drenai să fie una mai degrabă Nadir. Și modul în care se termină romanul, în viteză, neclar, lăsând o mulțime de lucruri în aer. Poate că unele vor fi lămurite în romanele viitoare, ceva îmi spune că întreg romanul acesta e „fușerit” de la un punct încolo. Cam ca senzația din ultimul sezon al serialului Game Of Thrones, când prea rapid se derulau toate și nimic din construcția lentă și progresivă a intrigii și personajelor de până atunci nu justifica întorsăturile de situație și modificările de destin pe care scenariștii le-au pus la cale.

Una peste alta, un roman plăcut, un autor cu care voi petrece timp îndelungat anul acesta, urmând să recitesc în curând al treilea roman din serie, despre care, sincer, acum nu prea îmi amintesc mare lucru.

În sfârșit, Fables în română

Basme. Eroi în exil. Volum 1 din serie. Ediție cartonată. Editura Grafic.

Scenariu: Bill Willingham. Desen: Lan Medina.

Cuprins: Fables: 1-5 (2002)

Rating: 4 din 5. De fapt, un 3 spre 4, dar hai, dăm 4 pentru idee și contextul întreg al benzili.

M-am bucurat să văd că Editura Grafic a publicat acest volum (indiferent dacă vom vedea sau nu și continuarea seriei), însă formatul cartonat și prețul mic sunt numai potrivite pentru a te lansa într-o serie multi-premiată și extrem de celebră în piața de comics de-afară. Ideea din spatele benzii nu e rea deloc, dar nici nouă. Aduci în lumea noastră personaje din lumea basmului. Am mai văzut asta în Zeii americani ai lui Gaiman, am mai văzut asta în benzile cu super-eroi, iată că Bill Willingham aduce la rândul său în New York-ul de astăzi personaje celebre din poveștile și basmele citite de copii. Și nu doar povești și basme, pentru că am văzut o trimitere către lumea din Narnia, una către aventurile lui Don Quijote și tot așa…

Despre ce e vorba. În universul basmelor și poveștilor, în care erau o mie de regate magice și diferite, un inamic (numit Dușmanul) a început să le cucerească unul câte unul. Inamicul tuturor regatelor pare, după cum e desenat, un soi de faun, rămâne însă de văzut, prea multe în aceste prime numere nu aflăm. Cert e că o parte dintre cei care populau acele regate au reușit să se refugieze pe Pământ, unde cu ajutorul unei vrăji au luat chip uman și acum locuiesc într-o zonă a New Yorkului pe care ei o numesc Basmia. Cei care nu au putut fi mascați în oameni, și-au păstrat trăsăturile originale și sunt ascunși la o „fermă”, comunitate retrasă și închisă, pentru a nu fi dezvăluită întreaga poveste oamenilor obișnuiți. Mulți, mulți alții au murit însă în războaiele purtate contra Dușmanului sau au sfârșit prin a deveni sclavi sau ostași în armata sa cuceritoare.

Cititorul va întâlni din primele pagini câteva personaje de-a dreptul banale pentru memoria noastră: Albă ca Zăpada, care acum e un soi de viceprimar, Lupul cel rău, care e șerif, Făt-Frumos, fostul soț al Albei, Roșie-ca-Trandafirul, sora Albei, al cărei apartament e găsit răvășit și plin de pete de sânge, lucru ce va declanșa întreaga intrigă a primului volum și va pune pe jar comunitatea Basmiei pentru că unul dintre membrii ei e posibil să fie un criminal sadic, lucru care anulează acel pact făcut de personajele din regatele magice când au ajuns în lumea oamenilor. Pact pe care se bazează pacea și liniștea cartierului, dar iată că lucrurile nu mai stau așa, deși au trecut mai bine de 200 de ani de când creaturile și personajele poveștilor au căpătat cetățenie americană.

Povestea începe bine, un soi de urban fantasy noir, finalul e așa și așa. Ediția aceasta conține la final și un soi de proză despre Lupul cel rău și lupta sa contra Dușmanului, care te ajută să înțelegi mai bine contextul, cadrul general al poveștii. Desenele sunt bune, chiar și unele coperte incluse în volum, a căror artă nu seamănă cu restul desenelor, ci e mai degrabă un soi de artă desenată parcă în acuarelă. Dar, repet, ilustrațiile îmi plac, mult tuș, mult text, paginile din volum îmi amintesc de arta anilor 80-90, ceea ce e de bine.

Traducerea Iuliei Gorzo e bună și o recomand. M-am gândit mult la titlu, probabil că pe mulți va deranja faptul că s-a tradus Fables în Basme. Nici mie nu îmi sună grozav, deși dacă e să traduci, altfel nu se putea. Însă în context sună mai bine Basmia decât dacă ai fi lăsat Fabletown, așa că eu unul sunt mulțumit.

Recomand volumul pentru ideile bune din el și sunt curios cum va continua povestea. Sper să vedem un volum 2 cât mai curând la noi, deși editura Grafic publică în cel mai bun caz cam un volum pe an. Așa că probabil depinde și de vânzări, și de interesul stârnit. Și sper să fie cât mai mare, pentru că au în portofoliu Sandman, Saga, Hellboy și multe, multe alte serii mișto și ar fi păcat să nu vedem mai multe titluri de acest gen traduse în română și scoase la prețuri rezonabile.

Prima întâlnire cu Druss the Legend

David Gemmell – Legend. Ballantine Books

Notă Goodreads 5/5

Despre Gemmell am auzit prima dată atunci când unele romane care mă interesau câștigau Gemmell Award, așa că dacă Robin Hobb, Mark Lawrence, Brandon Sanderson sau Peter Newman, ca să dau doar câteva exemple, au luat acest premiu vă cam faceți o idee cum ar trebui să scrie Gemmell și cam care e subiectul fantasy-urilor sale. Însă autorul britanic, celebru pentru eroii săi, și mai ales pentru romanul său de debut – Legend (1984) a scris peste 30 de romane, mai bune sau mai puțin reușite, din care la noi, deloc surprinzător, nu s-a tradus niciunul. Nici măcar cele polițiste.

Cum e „Legend”? Eu unul l-am citit a doua oară. E spectaculos, eroic, patetic, pe alocuri lacrimogen, cu multe monologuri de încurajare în fața morții și replici stupid-eroice, dar care toate au farmec și se potrivesc atmosferei. E un roman care se citește repede (cam de 350 de pagini în ediția de buzunar), cu o intrigă bine construită, personaje menită să îți rămână în minte o vreme și multe scene cinematografice. Păcat că nu s-a făcut vreun film, deși înțeleg că există o bandă desenată. E unul dintre romanele care construiește portretul șablon al eroilor care înfruntă moartea fără vreo șansă reală de a ieși învingători, dar totuși fac asta pentru că acesta e destinul lor de eroi. Să se sacrifice, să lupte extraordinar și să moară spectaculos pentru a intra direct în cronici și cântece de tavernă.

„Legend” e primul dintre romanele din seria Drenai și e, dincolo de introducerea în lumea creată de Gemmell, romanul unei cetăți asediate și a rezistenței celor puțini care o apără. Dros Delnoch se numește această cetate și e poarta către imperiul Drenai, singurul loc de acces care separă imperiul Drenai de câmpiile nadire (cum se poate vedea și în harta de mai sus) și de armata celor peste 500.000 de militari nadirieni sau nadiri (nu știu cum să românizez denumirea lor) conduși de puternicul și înfricoșătorul Ulric. Armata lui Ulric e alcătuită din nenumărate triburi cucerite de-a lungul timpului, iar sursa de inspirație pentru acest imperiu pare să fi fost celebrul imperiu mongol al lui Ginghis Han, cel puțin așa pare din descrierea armatei făcută de David Gemmell. Imperiul Drenai însă e un imperiu lipsit de strălucire, aflat în plină decădere, care caută mai degrabă soluții pașnice de compromis decât confruntarea directă. Armata e slab pregătită, puțină, de altfel cetatea Dros Delnoch, deși ideal gândită atunci când a fost construită să reziste unui asediu îndelungat, numără abia 10,000 de soldați, din care nici jumătate nu sunt profesioniști. Generalul numit să conducă trupele care vor apăra cetatea nu e pregătit pentru așa o misiune, nici respectat, lumea e demoralizată, mulți dezertează și în general în oraș se vorbește despre faptul că predarea ar fi o soluție mult mai benefică pentru toată lumea.

În contrast cu atmosfera apăsătoare, cititorul îi va cunoaște repede pe unii dintre cei care vor schimba starea de spirit: Druss the Legend, numit Captain of the Ax, unul dintre celebrii luptători ai armatei imperiului, legendar pentru puterea sa de luptă și pentru bătăliile în care a ieșit învingător alături se securea sa magică – Snaga, care abia așteaptă să cânte un ultim imn al morții, Regnak Wanderer, militar de carieră, fost ofițer în armată, luptător cu experiență care de multe ori devine un soi de luptător-nebun, berserker, cum sunt numiți de ceilalți, luptători care sunt cuprinși și orbiți de furie și uită de frica morții, devenind adevărate arme de distrugere într-o luptă. Alături de el, Virae, fiica conducătorului cetății și Cei Treizeci, o sectă de călugări-luptători, care-și dedică viața studierii diferitelor tehnici de luptă, dar și spiritualității. De altfel de Cei Treizeci sunt legate și puținele elemente de magie și supranatural pe care le veți găsi în carte. Echivalentul lor, dar negativ, e reprezentat de șamanii lui Ulric, și aceștia pregătiți să ucidă în somn, să pătrundă în mintea oamenilor și să prevadă lucruri diverse din viitor.

artă de Gerard Miley

După cum am spus, cetatea Dros Delnoch a fost special gândită să reziste asediilor. De altfel, niciodată nu a fost cucerită până la confruntarea cu armata lui Ulrich. E o cetate cu 6 ziduri de apărare, cu spații lăsate între ziduri pentru a fi adevărate terenuri ale morții în care să poți ucide invadatorii, fie direct în luptă, fie cu ajutorul arcașilor de pe zidurile din jur. Deși construită cu măiestrie, lipsa soldaților, trădătorii și starea de spirit care se degradează de la o zi la alta o predispun căderii. Totul până în momentul în care bătrânul, dar legendarul Druss, își face apariția în cetate cu ajutoarele sale. Și de aici încolo romanul devine unul dedicat organizării apărării și apoi confruntării. Intriga devine din ce în ce mai alertă, personaje pozitive mor eroic sau cuprinși de frică și ghinion, întreaga confruntare având tendința să se îndrepte către un final întunecat pentru toate personajele noastre. Soarta însă uneori e jucăușă și joacă feste chiar și celor mai experimentați jucători, însă asta nu înseamnă că o bună parte dintre personajele care îți vor plăcea de-a lungul lecturii nu își vor găsi sfârșitul până spre final. E un roman dedicat luptei fără sorți de izbândă, e un roman în mor și cei buni și cei răi, și cei curajoși și cei lași, moartea sângeroasă nu iartă pe nimeni. Indiferent cât de bun luptător ești și cât de mulți inamici ai reușit să dobori, în cele din urmă o săgeată tot își va găsi locul și te va dobori de pe zidurile cetății.

Pe alocuri, romanul mi-a amintit de unul citit mult mai recent, Sixteen Ways to Defend a Walled City scris de K.J. Parker, doar că Parker e miștocar, autorironic, și transformă deseori în parodie tot ceea ce David Gemmell ia foarte în serios.

Recomand cartea celor cărora le plac romanele istorice, dar și celor care citesc fantasy eroic, marilor iubitori de Joe Abercrombie, mai ales. Așa cum am spus, nu o să găsiți foarte mult fantasy în acest prim roman, însă lupte crâncene, scene bine scrise, multă violență și moarte, și mai ales câteva personaje în lipsa cărora mi-e greu să îmi imaginez o istorie literară și o tradiție a fantasy-ului eroic. Și cu atât mai rău e faptul că nu s-a tradus deloc Gemmell în limba română.

Un filozof contra statului. Bernard-Henry Lévy și pandemia de covid

Bernard-Henry Lévy – Acest virus care ne smintește. Act și Politon, 2021.

Traducere: Mădălina-Andreea Ungureanu

Notă Goodreads: 3/5

Volum apărut în Franța în 2020, la câteva luni după explozia cazurilor de îmbolnăvire cu noul coronavirus și imediat după instaurarea restricțiilor și interdicției de a părăsi domiciliul decât pentru alimente de strictă necesitate și serviciu, „Acest virus care ne smintește” e un volum care incită la comentarii și care sparge liniștea instaurată de presa și oamenii de cultură francezi în privința măsurilor luate de autorități.

Carantina, căci în mare parte despre asta e vorba, e problema de căpătâi a filozofului Bernard-Henry Lévy în acest volum: auto-carantinarea, auto-izolarea, interdicția de a te deplasa și bucuria pe care o manifestă unii dintre cetățeni și celebritățile mondene în a glorifica supraviețuirea între patru pereți, așa cum cereau autoritățile atunci. Bucuria și postările de pe rețelele de socializare privind moduri plăcute de a petrece timpul în casă, de a te distra, juca, de a nu te plictisi și a rămâne creativ. Inevitabil, trimiterile către marile cărți de literatură sau jurnale ale unor scriitori și filozofi celebri închiși și care ar sugera conform presei că orice sacrificiu merită și duce la rezultate spirituale extraordinare, comparație care ar fi, în concepția lui Henry Lévy cu adevărat un sacrilegiu. Între a fi închis în confortul casei, cu acces la utilități și hrană și condițiile din închisoare ale unor dizidenți, filozofi sau scriitori care au scris pentru a supraviețui mental vieții dure e o diferență de la cer la pământ. Iar bucuria cu care unii occidentali au acceptat și profitat de această izolare de parcă ar fi fost o vacanță câștigată la loterie aruncă în derizoriu tradiția europeană a luptei pentru independență, libertate personală, luptei contra dictaturilor de tot felul din secolul XX care au folosit brutal măsuri de izolare a populației și mai ales a dizidenților politici.

Bernard-Henry Lévy nu neagă realitatea pandemică și nici criza sanitară. Însă critică absurditatea alocării întregii atenții doar pandemiei, timp în care foametea și bolile din țările asiatice și africane ucid zilnic mai mulți oameni decât cei din spitalele europene, timp în care terorismul, războaiele civile și multe alte boli străine de țările europene produc adevărate tragedii pe care europenii le văd doar în presa scrisă și cea TV. Există o ipocrizie în toată acea panică europeană contra coronavirusului, în acea autoizolare europeană față de restul lumii și față de restul problemelor care nu au dispărut, ba din contră. Însă ele par să fi dispărut total din atenția publicului francez. În cele din urmă, Bernard-Henry Lévy atrage atenția că bucuria unora în a se autoizola și a supraviețui autoizolării e un gest de sfidare și dispreț la adresa celor care nu-și permit izolarea, miilor de oameni de pe străzile marilor orașe franceze, miilor de refugiați fără casă sau a celor atât de săraci încât „acasă” e locul din care își doresc cel mai mult să plece.

Evident, Bernard-Henry Lévy fluieră în biserică. Privind în urmă, eu însumi am fost panicat în lunile acelea și priveam deseori cu ură pe cei care luau în derâdere carantinarea și restricțiile. Apoi a trecut un an și numărul de cazuri a crescut, autoritățile au bâjbâit deseori fără nicio logică în a lua măsuri și am ajuns într-o toamnă a lui 2021 în care aveam sute de morți zilnic și aproape că nimănui nu îi păsa. Iar diferența era imensă între sutele de morți de acum și pasivitatea politică și civică de la noi și teroarea zecilor de morți din lunile aprilie și mai din 2020 când nu puteai merge până la magazin fără justificare iar armata era aruncată în intersecții pentru a ne controla aiurea de simple declarații.

Și deși susțin restricțiile și măsurile preventive și critic constant nepăsarea autorităților de la noi și bătaia de joc prin care sunt luate anumite decizii locale sau naționale, nu pot să nu mă întreb dacă totuși Bernard-Henry Lévy nu are dreptate? Acea blocadă europeană de câteva luni de zile a fost un semnal cu adevărat alarmant. Un semnal că de la o decizie politică de prevenție în pandemie se poate ajunge ușor la decizii politice de control al populației care ridică multe semne de întrebare în privința justificării morale și etice ale acelor acte. Evident, cartea a apărut în mod cinic extrem de rapid și chiar în momentele fierbinți ale pandemiei și restricțiilor europene. Nimeni nu știa atunci cum vor evolua lucrurile, însă există o parte de adevăr care deranjează în toată această nebunie și poate poziția lui Bernard-Henry Lévy nu e chiar eretică așa cum ar părea.

Cartea poate fi cumpărată din Book Corner sau Universității, de pe site-ul editurii Act și Politon sau de pe Cartepedia.ro.

Wallander și spionii letoni. Un nordic noir, nu prea nordic.

Henning Mankell – Câinii din Riga. Rao, 2015.

Traducere: Liliana Pelici prin Lingua Connexion

Notă Goodreads: 3/5

În 2015 editura Rao scotea al doilea roman al seriei Wallander. Dat fiind faptul că suntem în 2021, cred că putem spune că o altă serie celebră de romane polițiste a fost lăsată de izbeliște și sincer îmi vine greu să cred că o va relua cineva. Dar cine știe!?

„Câinii din Riga” e un roman destul de diferit de primul din serie. Dacă „Ucigași fără chip” stabilea coordonatele a ceea ce mai târziu, prin anii 2000, se va numi nordic noir, romanul de față pare un thriller de spionaj în genul lui le Carré, foarte diferit de atmosfera primului roman. Dar să vorbim puțin despre intrigă: o barcă fără niciun semn de identificare e descoperită pe mare de către doi traficanți care o trag spre mal. În ea doi bărbați îmbrățișați, uciși după ce au fost în prealabil supuși torturii. Cam aici se termină asemănarea cu primul roman. Ceva mai târziu, poliția va afla că cele două victime sunt de origine letonă, astfel că un inspector de poliție (de fapt maior, pentru că în proaspăt autonomul stat baltic poliția are încă grade militare), maiorul Liepa, fumător înrăit, e trimis să ajute la rezolvarea cazului.

Colaborarea e de scurtă durată pentru că victimele sunt identificate și, logic, ancheta va continua în țara de origine. La scurt timp după întoarcerea maiorului în Letonia, Wallander află că e și el trimis în această țară. Liepa fusese ucis și ancheta uciderii sale pare să fie legată de cadavrele din barca poposită pe meleaguri suedeze. Astfel că Wallander pornește, destul de nesigur, spre Riga, neștiind mai nimic despre statul baltic. Suntem în 1991, imperiul sovietic e prins în convulsii revoluționare, din nou, iar statele baltice încă se află sub supravegherea atentă a KGB-ului și a forțelor militare ruse. Metodele polițienești suedeze nu seamănă deloc cu cele letone, unde poliția nu e apolitică, ba din contră. Wallander se va vedea prins într-un soi de conspirație legată de traficul de droguri, dizidență, spionaj și crime comandate de mafie și servicii secrete așa că inspectorul suedez pare mai degrabă un soi de turist inoportun care mai mult împiedică decât un reprezentant oficial al unei forțe de poliție.

Atmosfera din Riga miroase de la o poștă a război rece și cazul crimelor inițiale devine doar un pretext pentru intriga ulterioară. Din nou, de data aceasta și mai enervant pentru cititor, Wallander se îndrăgostește și se comportă pe cât de idiot și naiv posibil ar face-o cineva în situația dată. Sau chiar mai rău de atât. Din acest punct intriga romanului devine, pentru mine, greu digerabilă și puțin probabilă. Dar să dăm crezării realitatea așa cum a imaginat-o Mankell. Wallander va sacrifica totul pentru a ajuta la rezolvarea cazului, chiar dacă există o opoziție fățișă a poliției letone care prezintă publicului un presupus vinovat și o presupusă organizație clandestină care ar fi stat la originea primelor crime. Inspectorul nostru nu crede deloc în dovezile livrate de letoni, așa că își începe propria anchetă, una dură, ce-l va duce prin case conspirative, peripeții nocturne, crime și urmăriri ca-n cărțile cu James Bond, povești una mai incredibilă ca alta, totul culminând cu momentul care se presupune că îi semnează sentința la moarte.

Nu știu ce să spun despre a doua parte a romanului. Mankell pierde cu intriga sa toate atuurile din prima carte. E drept, avem aici mai multe răsturnări de situație, avem o poveste spectaculoasă, un ritm al acțiunii alert și un background întunecat și cețos amestecat cu crime, conspirații și servicii secrete. Însă nu e ceea ce căutam eu în seria aceasta de romane, poate pentru cititorii suedezi din anii ’90 povestea era mai captivantă decât e pentru un cititor estic din 2021. Sper totuși că e o excepție de la regulă, și în următorul roman ne întoarcem la inspectorul Wallander pe care îl știam și cu care ne familiarizasem și care ne plăcea. Însă pentru cititorii romanelor de spionaj, cu siguranță romanul de față o să fie un deliciu.

Cartea poate fi cumpărată din Book Corner sau Universității, posibil să mai fie disponibilă, sau de pe siteul Cartepedia.ro.

Crima cere crimă când străinii sunt de vină.

Henning Mankell – Ucigași fără chip. Rao, 2013.

Traducere Viorica Morogan și Dan Shafran

Rating Goodreads: 4/5

În mod curios ajung foarte târziu la cărțile lui Henning Mankell, poate prea târziu pentru seria Inspector Wallander care pare să fi luat o pauză definitivă în traducerea de la editura Rao, la noi publicându-se doar primele două romane: „Ucigași fără chip” și „Câinii din Riga”. Rao a mai publicat totuși și alte romane, independente de această serie, și pe care le mai puteți găsi și astăzi în unele librării de centru: „Omul din Beijing”, „Pantofi italienești” sau „Creierul lui Kennedy”.

Scriitor de stângă, suedezul Henning Mankell (1948-2015) a luat parte în tinerețe la protestele studenților din Parisul anilor ’68, a scris despre colonialismul suedez din Africa, de altfel a și locuit o vreme  în diverse țări africane, a scris contra intervenției americane în Vietnam, fiind toată viața interesat de teme legate de condițiile de muncă, imigranți, urmările și consecințele apartheidului.

Seria dedicată inspectorului Kurt Wallander din Ystad (sudul Suediei) a început în 1991 și s-a terminat în 2013 și conține o mulțime de romane și povestiri. Dacă mă gândesc că „Ucigași fără chip” a fost scris în 1991, e clar că Mankell e un soi de inițiator sau precursor al celebrului gen nordic noir, trasând deja principalele linii care vor deveni definitorii pentru acest tip de romane: inspectorul Wallander, personajul principal al seriei, e divorțat, are o fiică care a încercat să se sinucidă și care pare să-și dorească o anumită independență față de părinți și care îi macină gândurile zi de zi în ciuda diverselor cazuri de investigat.

Tema romanului e legată de imigrație și de imaginea negativă a străinilor veniți în Suedia. De altfel și românii sunt pomeniți de câteva ori, ba chiar unele personaje pasagere sunt de origine română. Însă trebuie să ne gândim și la contextul istoric. Suntem la începutul anilor 90, blocul estic tocmai își câștiga independența și eliberarea de comunism a dus la deschiderea granițelor și apariția unor valori imense de imigranți în vest, inclusiv în țările scandinave. În roman, deși tot timpul se străduiește să aibă o minte neutră și clară, nici Wallander nu pare foarte încântat de mulțimea de străini din țara lui și de posibilele infracțiuni pe care străinii sunt dispuși să le facă. Găsirea unui cuplu de bătrâni uciși și torturați, undeva la țară, fără prea mari indicii în privința motivației crimei pare să fie un soi de caz enervant, în care sunt prea puține piste pentru a-l rezolva. Romanul urmărește un scenariu clasic, multe piste greșite, puține indicii ca mai apoi să apară motivul „străinilor” și xenofobia unei părți a populației și a unor partide extremiste. Apar noi incidente, inclusiv o nouă crimă care pare să răzbune crima inițială. Cazul de la început pare să se blocheze, iar poliția încearcă să stăvilească valul de proteste și de violență al populației locale împotriva străinilor, împotriva azilurilor care par să crească ca ciupercile după ploaie.

Atmosfera cărții se construiește pe măsură ce autorul construiește biografia personajelor principale, lent, fără prea multă grabă, totul fiind legat și de contextul istoric al anilor în care a fost scris romanul. Dincolo de investigația poliției, intriga oferă cititorului o radiografie destul de precisă a societății suedeze cu toate părțile ei întunecate și nu foarte pozitive. Cazul bătrânilor se va rezolva în cele din urmă, deși mai degrabă din întâmplare și ca rezultat al insistenței și meticulozității inspectorului Wallander care în lipsă de noi indicii reia la infinit toate dovezile adunate încercând să găsească elementul cheie, piesa lipsă care poate nu a fost observată inițial. Spre finalul cărții Wallander face câteva acrobații demne de James Bond, dar se și prostește, amorezându-se infantil de noul procuror, lucru care va duce la câteva incidente de care să îi fie rușine mai târziu. Una peste alta, un prim roman solid, atractiv la citit, numai bun pentru luat în concediu, inteligent scris și bine documentat. Imediat încep al doilea roman din serie.

Cartea poate fi cumpărată din Book Corner sau Universității, posibil să mai fie disponibilă, sau de pe siteul Cartepedia.ro.

Un Verdon nou pe rafturile librăriilor

John Verdon – Nu trezi diavolul adormit! Paladin, 2021

Traducere: Laura Ciobanu

Notă Goodreads: 3/5

Iată că a apărut la Paladin și al treilea volum din Seria Dave Gurney, una din seriile polițiste care îmi plac mult și pe care le vânez când apar în librărie. Nu sunt multe astfel de serii, dar nici timpul meu nu mai e la fel de îndestulător pentru a descoperi comori printre traducerile de la noi. Am scris aici despre al doilea roman din serie care, în original, a ajuns la al șaptelea volum. La noi lucrurile se mișcă mai încet, important e că se traduc totuși noile volume.

Ca o constatare de început, particularitățile pozitive ale acestei serii – atenția pentru cuplul Gurney și construcția migăloasă a detaliilor, a intrigii, descrierea modului în care mintea umană urmărește conștiincioasă diverse amănunte pentru a extrapola sau pentru a construi scenarii spectaculoase, ei bine, cam toate aceste ingrediente le găsești din plin și în al treilea roman. Ce nu se mai găsește în aceeași măsură ca la primul volum, și chiar la al doilea, e misterul, doza de suspans și de nedumerire care erau motorul primelor romane. Aici intri mai greu în volum și cred că trebuie să citești aproape jumătate din intrigă pentru a înțelege cu adevărat miza cărții și pentru a te lăsa cuprins de febra cititului. Cumva, în ciuda lucrurilor plăcute și familiare, Verdon nu reușește să facă din cazul nerezolvat al unui criminal în serie un motiv suficient de bun pentru a rămâne lipit de fotoliu cu romanul în brațe. Și nu o să reușească asta nici la final. Ce-i drept, acumularea de evenimente și câteva mici mistere fac lectură suficient de plăcută cât să te lași dus de poveste. Însă cred că există o pantă descendentă între primul volum și acesta, vizibilă pentru un cititor fidel al seriei.

Ce e important de spus? Ideal e să citiți volumele în ordinea apariției. Fiecare are câte un caz de rezolvat, pe care îl va duce în cele din urmă la capăt pensionarul Dave Gurney, însă povestea pensionării sale, a soției și fiului, poveștile din jurul său tind să evolueze de la un volum la altul oferind un context care poate fi mult mai bine înțeles dacă ai trecut prin povești în ordinea scrierii lor. Volumul de față, de pildă, începe cu recuperarea medicală, după momentul final al precedentului roman în care doar șansa face ca Gurney să nu fie ucis. Rămâne cu o lovitură zdravănă la cap, cu urmele unei operații și cu o depresie groaznică din care va ieși doar când sesizează că un caz celebru, nerezolvat, pare să fi fost interpretat de poliție și FBI complet greșit. Și, ca de fiecare dată, când imaginea puzzle-lui e prea frumos desenată, Gurney reia piesele și își construiește propria imagine.

Nu voi scrie multe despre caz: cert e că ajunge la el făcând o favoare unei jurnaliste, veche cunoștință, a cărei fiică e angajată de un post de televiziune de scandal ce denaturează și exploatează evenimentele tragice pentru rating (vă sună cunoscut?), dar care îi oferă o șansă tinerei de a face primii pași în cariera de jurnalism. Motivul? O serie de interviuri cu familiile supraviețuitoare ale tuturor victimelor celebrului criminal Bunul Păstor, un caz celebru în care au fost ucise 5 persoane și care nu a fost rezolvat niciodată. Tânăra decide că merită să-și axeze licența la facultate, și în paralel șansa oferită de canalul de televiziune, intervievând familiile, analizând rememorarea evenimentelor și modul în care rudele au supraviețuit și depășit momentul tragic. Lucrurile care o încurcă? Un fost iubit care pare să îi șicaneze viața, pătrunzând ilegal în apartamentul ei și lăsând mici semne amenințătoare, dar și evoluția rapidă a poveștii după primul interviu televizat. Supraviețuitorii poveștii de demult încep să fie uciși unul câte unul, poliția crede că Bunul Păstor s-a întors, însă Gurney aruncând o privire peste caz și peste interpretările FBI-ului făcute de profileri pare să creadă că totul e greșit și că poliția nu s-a apropiat deloc de aflarea adevărului, fiind păcălită tot timpul de gesturile simbolice ale criminalului.

Cam de la jumătatea cărții, pe măsură ce cititorul află detalii despre crime, și prezentul poveștii o ia razna, romanul devine interesant. Și dincolo de cuplul Burney, detectivul pensionat și soția lui fascinantă, retrași amândoi la țară, un personaj pe care cumva îl ignorasem în romanele precedente tinde să devină unul dintre personajele mele favorite: Hardwick, polițistul fără de care Dave Gurney nu ar putea nicicum să aibă acces la documente secrete, detalii despre anchete, în general cam toate detaliile oficial interzise celor ajunși la pensie și pe care Hardwick al nostru le sustrage inteligent dintr-un soi de frondă la adresa șefilor din poliție, dar mai ales față de FBI. Ei bine, Hardwick e genul de personaj care mută piesele din roman în mod convenabil pentru autor, dar e un personaj grozav, cu un caracter antipatic, dar cu o inteligență și o ironie fără greș.

Aș mai adăuga faptul că finalul romanului, construit cumva după același scenariu ca în primele două volume, nu mai surprinde atât de mult. Ca să fiu sincer până la capăt, mă așteptam ca totul să se termine și mai spectaculos și să aflu că acel criminal în serie e nu știu ce personaj familiar la care nu m-am gândit până atunci. Dar nu e chiar așa și nici rezolvarea tuturor problemelor nu mi-a oferit nu știu ce satisfacție. Eram mai curios de întâmplările secundare, de iubitul gelos și cam dubios al tinerei, de neplăcerile de la ferma lui Gurney despre care veți afla citind cartea, de bețele în roată puse de FBI. Și cred că de fapt în asta constau farmecul și calitatea cărții: detaliile și povestea de fundal. Pentru că seria de crime nerezolvate și problemele acelui individ, sincer, m-au cam lăsat rece. Concluzia, pe scurt? În continuare o serie bună, dar parcă autorul pare mai lipsit de inspirație decât la începuturi. Sper că își revine pentru că personajele din romane merită intrigi ceva mai bine construite decât ce oferă romanul de față.

Cartea poate fi cumpărată din Book Corner sau Universității, dacă treceți prin Cluj, sau de pe siteul editurii Paladin sau Cartepedia.ro.