Poezie cu google translate

Hose Pablo, google translate: ştefan-vodă. Tracus Arte. 2012. 8 lei

Am citit volumul lui Hose Pablo (pseudonim, evident) dintr-o curiozitate mai degrabă legată de personaj, decât de carte. Îi citeam din când în când posturile de pe blog  (hosă, o pivă?), apoi diverse comentarii pe facebook etc. Aşa că părerea mea despre autor e mai degrabă confuză şi stârnită de curiozităţi diverse; mai puţin estetice sau literare.

Ştiu că a debutat în 2007 la Vinea cu un volum numit Căpşune în inima mea. Nu am pus mâna pe el, aşa că întâlnirea cu google translate ţine loc de debut.

google translate

Citit rapid, volumul are 20 şi ceva de pagini, senzaţia persistentă e că nu rămâi cu nimic. Sau poate cu 2, 3 versuri mai bune. E un soi de goliciune semantică care bântuie textele lui Hose Pablo, de la un capăt la altul, de parcă simplificarea voită a metaforelor ar duce la un soi de comunicare directă cu cititorul. Întregul volum, construit din poeme numite Translate 1, 2 şi tot aşa, pare un fişier de calculator adunând mailuri, mai mult sau mai puţin de dragoste, trimise aceluiaşi destinatar. Numele volumului te duce cu gândul, voluntar sau nu, şi la maniera de scriere: un limbaj direct, frust uneori, cât mai simplu, cu prescurtări şi imprecizii de scriere rapidă pe tastatură, filtrat parcă prin opţiunea google translate dintr-o limbă străină într-o română banală, de periferie.

Vocea masculină e când tandră, presărată de imagini directe şi destul de banale, când violentă cu limbaj voit masculinizat: fut, frec menta, ejaculez, futai etc. Un joc care echilibrează discursul poetic între cele două direcţii. Poemele desfăşora aproape narativ fragmente din jurnalul unei relaţii de dragoste.

Hose Pablo evită textele încărcate stilistic, vezi trimiterea la traducere prin google translate, însă deseori ai senzaţia că acea ariditate a textului nu aduce nimic nou. Minimalismul poemelor maschează parcă o anumită platitudine, o banalitate în imaginar şi expresie pe care nu poţi să o ignori, fie ea falsă sau voit autoironică:

“păşeşti mărunt. priveşti din când în când

în părţi. aş vrea să fiu pământul de sub

piciorul tău. aş vrea să fiu blocul sau vitrina

spre care priveşti. dar nu sunt” (Translate 7)

sau:

“ridic mâna dreaptă destul de nesigur

oricum / aşa e atunci când visul îţi urmezi

mi-o împlânt în piept

scot de acolo inima o arunc”  (Translate 7)

Experienţa-jurnal, presărată ici-colo cu trimiteri fotbalistice, asemeni poeziilor unui Văsieş, construită în jurul substantivului DRAGOSTE, scris aproape peste tot cu majuscule, îşi duce cititorul din confesiune în confesiune până la final. Scurte strofe amuzante, câte o confesiune voit serioasă (“vom închide smerit ochii iar”) urmată de o imagine deja saturată (“cerul va exploda deasupra goliciunii” ) conturează imaginea unei voci incapabile să se expună sincer, a unei voci teatrale care optează când pentru o mască masculin-adolecentin-violentă, când pentru cea a nesiguranţei mizerabiliste, a autoanalizei într-un decor derizoriu. Nu rămân foarte multe de spus după volumul acesta şi cu părere de rău trebuie să recunosc că mă aşteptam la altceva decât la poeme precum cel de mai jos, din care voi cita parţial:

“nici măcar nu deschid youtube-ul

am 25 de ani aştept DRAGOSTEA

sunt un om nostim şi puf am de

păpădie pe pantaloni aştept DRAGOSTEA //

nu m-a cucerit nicio femeie

frec menta: sunt un nefutut morăcănos

după cum spuneam aştep

ceva care să semene cu dragostea //

dacă luna asta grasă ar fi o femeie

aş ejacula pe sânii ei cât de tare aştept

DRAGOSTEA care parkă

aşa cumva oarecum – nu se grăbeşte” (Translate 6)

Advertisements

lansare-2013

Adi Dohotaru povesteşte despre propria experienţă în organizarea protestelor la Book Corner

Ok. Eu unul nu sunt genul protestar. Ba, de multe ori mă irită-enervează-amuză genul ăla de mişcări de stradă cu jos unul şi sus altul! Nu că nu sunt bune, că nu ar fi un drept câştigat democratic sau o pârghie a societăţii civile. Pur şi simplu ştiu că atunci când antrenezi masele, intervine prostia şi multă manipulare.

Dacă cineva crede că e altfel, îl rog pe acel cineva să urmărească puţini clienţii protestelor: cerşetori, mici nebuni celebri ai străzilor, bătrâni isterici, puşti care urlă plini de adrenalină – un soi de lume pestriţă care se lipeşte de orice protest, manifestare publică etc.
Contrabalansul la scepticismul meu e reprezentat de către Adi Dohotaru – un soi de pr şi moderator de proteste, cunoscut foarte bine de către clujeni. Recent i-a apărut un volum despre experienţa lui în zona aceasta, motiv bun ptr a ne aduna câţiva la librărie să vorbim despre carte si contexul în care ea apare. Aşa că cine e curios, cine are întrebări, nedumeriri este aşteptat mâine de la 6 seară la Book Corner.

Aventurile lui Saşa Kozak în ţara nacealnicilor

Tărîmul lui Saşa Kozak, Iulian Ciocan. Tracus Arte, 2011.

Acum câţiva ani scriam entuziast în Tribuna despre apariţia primului roman al lui Iulian Ciocan Înainte să moară Brejnev întrebându-mă, totodată, cum vor evolua scriitura şi subiectele scriitorului din Republica Moldova. Iată că la 4 ani distanţă, Iulian Ciocan revine cu un nou roman “moldovenesc”, continuând o linie deja începută cu volumul de debut, linie pe care o îngroaşă printr-o mai atentă elaborare a personajelor şi a frazării.

Iulian Ciocan a absolvit Filologia la Universitatea Transilvania din Braşov, iar din 1998 lucrează la Europa Liberă. Este autorul a 3 cărţi de critică literară şi publicistică şi a două romane. Primul, scos de Polirom în 2007, al doilea editat de Tracus Arte în 2011.

Al doilea roman al lui Iulian Ciocan “evadează” aparent din epoca lui Brejnev, acţiunea plasându-se într-un soi de tranziţie moldovenească, o tranziţie ezitantă între curentele pro-ruseşti şi cele apropiate de românism şi unirea cu patria mamă. Firesc aproape, cronica lumii moldoveneşti, începută de autor în primul său roman, este reluată cronologic cu acest roman al zilelor de după destrămarea Uniunii Sovietice. Romanul, o frescă mixtă de personaje şi clase sociale, se construieşte treptat, crescând prin intersecţia destinelor diferitelor biografii. Această tehnică de construcţie seamănă destul de mult cu cea folosită în romanul publicat la Polirom. Nu avem de-a face cu fire narative diferite, ci cu biografii care se zbat pe suprafaţa unui tapet istoric dezastruos.

Iulian Ciocan scrie despre Republica Moldova aşa cum Dan Lungu scria despre mahalaua şi periferia din România. Însă umorul, ironia şi detensionarea din romanele celui din urmă lipsesc cu desăvârşire în lumea lui Octavian Condurache, scriitorul ghinionist din Tărîmul lui Saşa Kozak. Personajele se luptă cu încrâncenare pentru a ieşi din apatia şi monotonia lumii post-comuniste. Destinele sunt tragice, carierele iau întorsături ciudate iar apartamentele nu sunt niciodată suficient de mari pentru a primi întreaga familie. Prinşi între telenovelele de după-amiază, cumpărăturile dificile de la piaţă şi disputele verbale de la bar, “eroii” vecini cu Saşa Kozak devin victime sigure ale istoriei. Un soi de depresie şi de senzaţie puternică a unei lumi fără scăpare îşi face treptat simţită prezenţa în mai toate capitolele romanului. Lumea descrisă de Iulian Ciocan e o lume caricaturală, murdară în blocurile periferiilor şi stresantă în lumea sclipitoare a vilelor noilor-îmbogăţiţi, însă o lume depresivă şi bătrânicioasă.

Interesant e faptul că, repet, Iulian Ciocan nu construieşte un roman, ci mai degrabă povestiri de dimensiuni medii care se intersectează şi dau senzaţia de lume labirintică. Fiecare personaj îşi duce în spate biografia şi eşecurile lovindu-se mereu de vecinii de bloc, de vecinii de serviciu sau de concurenţii în aceleaşi idealuri. Prozatorul nouăzecist Octavian Condurache, prins de patima criticii postmoderne şi a revizuirii canonului îl va rade într-un articol pe mai bătrânul şi celebrul romancier Liviu Beschieru (“Şi, pentru prima oară în viaţa lui lungă, Liviu Beschieru simţi o senzaţie de pustietate, căreia nu-i mai putea opune absolut nimic”), ducând viaţa tihnită a septuagenarului într-o zonă de depresie şi nervi. Asta nu-l scuteşte de a avea remuşcări în căsnicie, o amantă săracă şi degradantă şi o iubire ratată în adolescenţă la care visează mereu. Va sfârşi sub roţile unei maşini de teren, fără a atinge gloria postumă. Omul de afaceri Victor Tanas, după o biografie care a urcat vertiginos clasele sociale şi care acum răvneşte la calmul şi tihna averii strânse cu capital politic e cel care va cauza moartea scriitorului Condurache, stârnind o adevărată furtună fără sfârşit în propria familie. Saşa Kozak (viitorul Alexandru Cazacu), mare donjuan şi om pus în general pe chefuri îşi ameninţă întregul viitor căutând liniştea unui post de muncă care să-l ferească de efort şi probleme. Însă viitorul nu-i surâde şi după câteva tentative eşuate în căutarea unui serviciu profitabil, un “mariaj” devenit eşec şi o lipsă puternică a veniturilor, viaţa lui Saşa Kozak, asemeni tuturor personajelor din romanul lui Ciocan, devine o “rutină scârboasă, compusă numai din speranţe aneantizate”.

Proza lui Iulian Ciocan, realistă, critică, un soi de recuperare a istoriei locale, te duce cu gândul la romanele naturaliste prin duritatea destinelor şi persistenţa în tragic. Iulian Cioacn nu scrie la fel de violent ca prozatorii de limbă rusă, însă se încadrează în aceeaşi zonă. Lumea postcomunistă, dar şi cea comunistă din primul roman, sunt lumi tragice în esenţă şi predeterminate către derizoriu şi eşec. Cititorul român nu se va simţi deloc confortabil într-un astfel de roman, dimpotrivă, caricaturalul din prozele lui Sorin Stoica, Dan Lungu, Bogdan Suceavă sau veselia nevinovată din romanele fraţilor Florian fiind mai pe gustul publicului de aici. Însă comparaţia dintre o lume românească a tranziţiei şi cea moldovenească e absolut necesară şi, în ciuda modalităţilor diferite de redare, nu prezintă chiar atât de multe diferenţe.

Iulian Ciocan îşi confirmă poziţia de romancier-istoric, şi o face bine. Evident, şansele de succes ale unui astfel de roman cresc pe măsura lărgirii distanţei dintre universul cititorului şi subiectul cărţii. Dovadă fiind şi selecţia unui fragment din roman în antologia Best European Fiction 2010.

Două volume de proză de citit

Cinci minute pe zi, Lavinia Branişte. Casa de pariuri literare, 2011. 18 lei.

Tărîmul lui Saşa Kozak, Iulian Ciocan. Tracus Arte, 2011. 20 lei.

faceţi abstracţie de titlu de pe copertă. cei de la tracus arte iar s-au dat în stambă şi au greşit corectura.

Scrisorile lui Stelian Müller

Scrisori, Stelian Müller. Tracus Arte, 2011. Preţ site 12 lei. Preţ probabil librărie 15 lei.

Nu cu mult timp în urmă scriam entuziast despre debutul lui Stelian Müller. Un volum de proză ciudăţel, amânat multă vreme, mascat în forma unui jurnal scris pe parcursul a şapte ani de zile. Un debut foarte bun, însă nefericit în alegerea editurii: Galaxia Gutenberg, editură inexistentă în zona literaturii recente. Iată că Stelian Müller revine cu un al doilea volum – Scrisori, scos la o editură de profil, Tracus Arte, cu o vizibilitate crescută şi distribuţie pe măsură.

În mare parte, volumul e alcătuit din texte mai vechi la care Stelian Müller adaugă două texte scrise într-una dintre taberele de la Săvârşin (vezi antologia Minimal, Ed. Mirador, 2009). Aşadar suntem puşi să citim un al doilea volum-recuperare, plus cele două texte finale care redau un Stelian Müller cât de cât recent. Trebuie să spun, din start, că volumul în varianta tipărită e o dezamăgire pentru mine. Îl citisem parţial în manuscris, aşa că aşteptările erau mai mari. Pentru a nu complica foarte mult lucrurile, voi rezuma ceea ce e bun şi ceea ce e rău în volumul acesta.


Punct de pornire.

Stelian continuă formal experimentele cu proza scurtă: prima dată jurnal, acum scrisori. Ambele forme sunt pretexte pentru un soi de fragmentarism cotidian, mascat-biografic, în care naratorul descrie evenimente, situaţii, personaje, fără a le clasifica calitativ sau temporal. Multe dintre aceste “întâmplări” se situează la limita absurdului (suprarealismului), însă o autoironie şi un cinism al descrierii echilibrează tot timpul textele. Autorul se fereşte de construcţie sau de continuitate. Mizează pe o formă ultra-scurtă a textelor, iar acest lucru poate fi o consecinţă a alegerii formale, însă şi o incapacitate de a construi pe suprafeţe mai mari. Atunci când o scrisoare se “lungeşte”, pe fondul unor dialoguri scurte şi haotice, efectul ludic – un plus al textelor de până acum ale lui Stelian Müller – se pierde rapid, intervenind o monotonie tehnică: 5 pagini de dialog haotic înseamnă lipsă de inspiraţie şi un defect de construcţie. Cei care urmăresc o finalitate într-un volum de proze, cu siguranţă vor fi dezamăgiţi. Scrisori e un volum liniar, porneşte de la o presupusă relaţie de dragoste, naratorul scrie scrisori unei iubite, că să “sfârşească” în descrierea mediului şi a zilelor suprarealiste. Aşadar, un volum mai degrabă de atmosferă, de cadru, decât unul care să construiască personaje şi linii narative.

Ce e bun în volum.

Ca să fim sinceri destul de puţin. Un plus pentru efectele stilistice ale prozei şi pentru (auto)ironie. De altfel, ludicul rezultatul din absurdul replicilor sau al situaţiilor tinde să devină o marcă stilistică a lui Stelian Müller. Poeticitatea unor fraze sau sintagme iese cu siguranţă în evidenţă: “Şi m-am dus înainte şi mi-am amintit de tipa de aseară care zâmbea şi faţa i se umplea de oase”, “am intrat în autobuz, luminile erau tari ca într-o sală de operaţie”, “şi am stat aşa în timpul acela ca într-o apă tulbure” etc.

În continuare, autorul excelează în construcţia comparaţiilor, însă numărul crescut şi preponderenţa acestei figuri de stil obosesc: “Nu aveţi chef de mine şi iată eu vin pe capul dumneavoastră ca o ploaie când n-ai umbrelă.” sau “Merg pe drum, clădirea catedralei e ca un abajur pentru lumina după-amiezii”, “Şi când am coborât, vântul bătea ca o flacără şi pe cer trecea un avion ca o pasăre de noapte.” Numărul comparaţiilor e foarte mare, deseori sunt căutate şi false.

Există câteva fragmente construite în viteza unor dialoguri care prin sacadare, rapiditate şi efectul neaşteptat al răspunsurilor în dialog devin fragmente de proză foarte bună. Însă Stelian le continuă şi cu aceleaşi atuuri enumerate mai sus reuşeşte să le îngroape în cantitate. Aşadar, ultimele două bile albe ar trebui trecute la cele neutre. Neatenţia, lipsa corecturii sau lenea în construcţie anulează multe dintre reuşitele, câte sunt, ale acestui volum.

Ce nu e bun

În primul rând al doilea volum al autorului e mai grăbit, prost-construit şi, în general, mai previzibil decât primul său volum. Ceea ce nu e o tragedie, însă cum mulţi cititori o să găsească în librării doar al doilea volum, prima impresie e diluată în comparaţie cu o întâlnire cu Aerostat.

Stelian scrie uneori folosind ritmul versetelor biblice, ritm întâlnit pe finalul primului volum de proză, însă îngroaşă tuşă prin copierea sintaxei, a formulelor de adresare, a stilisticii respective. De cele mai multe ori textul obţinut e slăbuţ, fără şanse de a fi remarcat în întregul volum. Ba, de-a dreptul enervant. Începutul volumului reia câteva fragmente din primul volum, fără explicaţie şi fără logică. Paradoxal, fragmentele alese sunt unele neglijabile.

Jumătate din volum este exploatată tehnic prin insertul unor dialoguri, la limita absurdului. Autorul “caută” dialogul în întreg volumul, un dialog suprarealist, însă de sorginte filosofică. Aşa că naratorul va dialoga cu creierul, Dumnezeu, Satana, statuia lui Matei Corvin, aproape cu orice obiect sau fiinţă ieşită în cale. Glumele, ludicul dispar în monotonia unor pagini construite pe acelaşi calapod. Alegerea tehnică mi se pare facilă şi leneşă, textul poate continua în stilul acesta la nesfârşit.

Ce e dezastru.

Surprinzător pentru mine este modul în care a fost redactat volumul acesta. Greşelile mişună în text asemeni comparaţiilor folosite de Stelian. Şi nu doar greşeli de tastare. Diacriticele lipsesc aproape pe fiecare pagină. Exemplele sunt de ordinul zecilor. Despărţitul în silabe e făcut aiurea, minimile reguli de tehnoredactare sunt date de pământ. Experimentul formal (ratat) al autorului cu dialogul pe pagini întregi e semnalat grafic prin 3 puncte, care puncte sunt când 3, când 4, când 2, când lipseşte spaţiul de după, când nici nu mai ştii ce să crezi. Dificultatea formală a textului e împinsă la limite enervante de neglijenţa extremă a corectorului. Deşi, sincer, nu cred că a existat vreun corector. Greşelile continuă: litere lipsă, cuvinte cu forme ciudate, greşeli de limbă.

Un text de genul acesta, în doze mici, sacadate, cu efecte ludice şi suprarealiste e devalorizat repede de forma în care apare el  în faţa cititorului şi asta se întâmplă din cauza editurii. Mă miră şi mă enervează că Tracus Arte repetă greşelile unor edituri mici de provincie (vezi forma groaznică a tehnoredactării în cazul Dacia XXI) sau a unei celebre Vinea. Rezultatul nu face decât să discrediteze editura şi oamenii care lucrează acolo. Nu pot să cred că cineva lasă corectura pe seama autorului, aşa cum am mai observat că se întâmplă în cazul unor cărţi scoase tot de Tracus Arte.

Concluzie.

Căutaţi primul volum al lui Stelian Müller. Dacă autorul nu se ridică la valoarea debutului, editura a reuşit să facă din carte un volum prea scump pentru ceea ce oferă. Aşadar căutaţi Aerostat, editat de Galaxia Gutenberg. Şi acolo cu greşeli, însă mai puţine, iar textul mai valoros.

Naomi Ionică – Cei singuri vor rămâne singuri

Naomi Ionică, Cei singuri vor rămâne singuri. Tracus Arte, 2010. Preţ librărie 12 lei.

În 2008, apărea la Aula volumul colectiv Cele trei graţii, cu poeme scrise de Naomi Ionică, Cristina Popa şi  Georgiana Rusuleţ.  Dintre cele 3 autoare, cronicile o reţin, cu precădere, pe prima dintre ele. Poeta “plecată” din laboratorul cursurilor de creative writing organizate de Muşina şi Bodiu revine cu un volum de debut, la Tracus Arte, în 2010. Se ştie că literele braşovene tot încearcă de ceva ani să impună pe piaţa editorială câţiva autori, lucru care însă nu prea le-a reuşit până acum.

Naomi Ionică e o poetă la început de drum. Volumul ei e dezorganizat că manieră şi influenţe (deşi organizat în două mari zone separate). Jucăuşă, amuzată, uneori melancolică şi infantilă, deseori jucând piesa unei sexualităţi feminine depresive, vocea poetică e încă în stadiul de căutări poetice, de căutare a unui ton şi a unei coerenţe stilistice. În mod normal, nu aş fi scris despre acest volum. Însă nominalizarea la Premiul Eminescu din acest an face obligatorie “aruncarea unei priviri” prin carte.

Prefaţa Lui Bodiu vorbeşte despre un filon nedouămiist în poezia lui Naomi Ionică, un filon “barbiano-urmuziano-dimovian”, cu rezonanţe în Simona Popescu şi Letiţia Ilea. Pentru o prefaţă lucrurile sună bine, însă realitatea e un pic nuanţabilă. Naomi Ionică, pe bună dreptate, scrie în afara curentului douămiist. Scrie fantastic-suprarealist, jucăuş, cu explozii de culoare şi personaje. Însă scrie începător. Îi lipseşte lexicul lui Dimov, jcourile poetice ale lui Brumaru, ermetismul şi încrâncenarea ritmică a lui Barbu, ironia dublă a lui Urmuz, aşa că să nu exagerăm. Riscul asumării unei tradiţii de genul acesta dublează riscul de a scrie în contra-timp cu generaţia sa.

Volumul de 70 de pagini e, cum am mai spus, separat în două. Prima parte (Fantazia), deşi mai corentă stilistic şi tematic, mi se pare mai slabă prin proiectul pe care îl propune. Un soi de basm (da, Dimov, Brumaru, dar şi Foarţă) cu personaje la fiecare vers, cu o narativitate vizibilă, jucată în multele episoade ale relaţiei dintre Fantazia, o zână iubăreaţă şi romantică şi iubitul ei, Omul Koleopter. Multe diminutive, folosirea excesivă a unor timpuri verbale (imperfect, perfect compus) ce rezonează fals în context, situaţii suprarealiste, mereu noi, de la vers la vers şi mai mereu lăsate în aer, multe efecte stilistice stângace creionează un portret încă în lucru al poetei.

“Un pescăruş trage dintr-o scoică o perlă de carne. Prietenul/ tău, mutule, un pescăruş./ Se aude marea, marea se aude. Am privit vapoarele care se/ făceau tot mai negre, peste apele negre./ Râzi motanule mov, zâmbetul tău de gladiole mov e cel mai/ frumos când se lasă înserarea.”

Partea a doua, fără o coerenţă tematică (poate dacă insistăm un pic pe tema singurătăţii feminine, temă lucrată şi în basmul din prima parte), are şi câteva poeme citibile. Maniere de stil diferite (poate perioade în scrierea poemelor diferite), câteva intertextualităţi destul de stângaci inserate (“Johnny Panic îmi sare uneori în mansardă/ mi-l aduce pe Hristos răstignit”), poeme scurte de câteva versuri şi cicluri de câteva pagini, fiecare cu tonalitatea şi “tradiţia” lui poetică dovedesc, probabil, debutul prematur al poetei. Însă nu explică şi locul între finaliştii propuşi pentru Premiul Eminscu.

Din câte ştiam eu, existau volume de poezie mult mai bune în 2010. Iar alăturarea de dragul diversităţii nu îmbogăţeşte, ci coboară ştafeta.

Radu Vancu şi aventurile lui Sebastian în ţara piticilor

Cronologic, Vancu ar avea 5 volume de poezie în 9 ani de zile.

2002, Epistole pentru Camelia (Imago)

2006, Biographia litteraria (Vinea)

2009, Monstrul fericit (Cartier)

2010, Sebastian în vis (Tracus Arte)

şi cred, tot 2010, Amintiri pentru tatăl meu (Vinea), posibil o reeditare, încă nu am vazut-o la faţă.

Tot Radu Vancu are o monografie Mircea Ivănescu, cea mai bună de până acum, din păcate rar văzută prin librării. Vinea, bat-o vina.

Aşa că activitate bună, periodicitate la fel. Volumul de la Tracus Arte e rezultatul blogului lui Vancu. Intram uneori, citeam textele, ieşeam. În aceeaşi perioadă Vancu venise la Cluj pentru a citi la Nepotu’ lui Thoreau şi îmi amintesc că Ruxandra Cesereanu era dezamăgită că nu citise textele de pe blog, apă la moară pentru comparativişti, onirişti şi toţi cei cu imaginaţie exuberantă. Între timp a apărut editura lui “Perţa” şi un boom de cărţi de poezie ale optzeciştilor, dar şi ale unor poeţi în creştere de cotă. Vancu scoate pe piaţă textele de blog şi, citindu-i zilele trecute volumul cap-coadă, nu regret că a făcut-o.

Dacă mă întrebaţi franc şi făţiş, vă spun că nu merită să aşteptaţi de la Sebastian în vis o revoluţie în poezie. E un volum simpatic, un soi de bucură-te de poezie şi de ceea ce poţi face cu ea. Un basm cu piticoţi dificili şi orgolioşi, piticoţi precum cei din romanul lui Matei Florian, cu versuri jucăuşe şi cascadorii stilistice, un soi de compendiu renascentist în care limbajul e material de studiu, numai bun pentru miniaturi şi delicate ironii.

Volumul de patruj’ de pagini se citeşte suficient de greu. Nazbătiile lingvistice ale lui Vancu (la care se pricepe de minune) te fac să te bucuri de poezie, să vezi cum cresc poveştile din fragment în fragment şi din rimă în rimă. Exerciţiu demn doar de arhiviştii stilului (a cărui grea coroană încă o stăpâneşte bine Foarţă), Sebastian în vis e un jurnal poetic ce a crescut alături de bebeluşul purtat “în subterană”. Clar că bistriţeanul Coman are deja primul pas făcut în această poetizare a “măririi” de familie şi de biografie; Vancu vine să completeze cumva mai relaxat, mai jucăuş şi mai în culori aerul tensionat, suprarealist al lui Dan Coman. Sunt şi fragmente mai de fuşerit, şi unele în care te poticneşti, şi limba din creier se împleticeşte şi cumva îl înjuri pe Vancu că de ce nu mai scrie în formă fixă, acolo unde ritmul prinde mai repede decât privirea. Însă apoi vine un poem în care îl recunoşti pe Vancu cel serios, adânc îmbrăcat în bibliografia poetică şi răsufli uşurat şi te bucuri că ai ajuns la capăt.

Concluzie: volum doar pentru degustătorii de stil şi amatorii de literatură heraldică. Ceilalţi, ori îl lasă din mână, ori nu-l iau în serios. Aşa că să se abţină!

 

 

Create a free website or blog at WordPress.com.

Up ↑