Search

Bun de tipar

Tag

proza scurta

recomandări ptr cartepedia 29.07.19

Din când în când recomand cărți pe cartepedia. Iată ultimele patru recomandări:

Roald Dahl – Unchiul Oswald. Editura Art.

Păstrând umorul negru, cinismul și ideile năstrușnice, literatura pentru adulți a lui Roald Dahl e totuși foarte diferită de cea pentru copii. De pildă romanul de față, „Unchiul Oswald”, o relatare despre un unchi celebru, extrem de bogat și de afemeiat, e un volum pe care nu l-aș recomanda în niciun caz copiilor, oricât de precoce sau de maturi sunt ei.

Citește continuarea aici.

Dorthe Nors – Lovitura de carate. Editura RAO.

Pentru că îmi place proza scurtă, caut tot timpul prin librărie noi traduceri. Cartea aceasta mi-a atras atenția de când a apărut, dar nu am reușit decât acum să o citesc. Și îmi pare rău, pentru că e un volum bun de proză, cu o tematică deosebit de variată. Titlul te păcălește puțin, eu unul am crezut că e un volum cu texte cu final brusc, care schimbă total cursul acțiunii de până atunci, așa cum e volumul lui Florin Iaru – Povestiri cu final schimbat.

Citește continuarea aici.

Cinzia Arruzza, Tithi Bhattacharya, Nancy Fraser – Feminismul celor 99%. Manifest. Editura Fractalia.

Simt cumva că m-a păcălit titlul acesta. Da, e un manifest feminist dedicat majorității. Minoritatea în acest volum e reprezentată de către femeile de succes și de modelul „lean in” – acest feminism corporatist, cum e etichetat cu reproș de autoare. Însă marele inamic al feminismului și al situației actuale în care se află femeile din lumea noastră e întruchipat de capitalism și de stadiul actual al capitalismului – neoliberalismul. Corporațiile, fuga după bani, muncă ieftină și exploatarea celor săraci sunt punctele nevralgice identificate de către feminismul celor 99%. Și cu siguranță că într-o bună măsură reproșul autoarelor e adevărat.

Citește continuarea aici.

 

 

Stephen Hawking – Găurile negre. Prelegerile Reith, BBC. Editura Humanitas.

De dimensiunile unei cărți pe care să o citești preț de o cafea-două, dimineața, noua traducere de la editura Humanitas e o bună și concisă introducere în povestea găurilor negre. Are la bază două conferințe ținute de celebrul Stephen Hawking, conferințe pe care să le poată urmări publicul larg. Termenii, explicațiile sunt ușor de înțeles. Așa că cititorii pot afla de unde a pornit povestea găurilor negre, de ce francezii au considerat nepotrivt numele, de ce pentru publicul larg existența lor e ceva înfricoșător, iar pentru cercetători o provocare.

Citește continuarea aici.

 

Advertisements

Roxana Dumitrache – Papa Nicolau și alte povestiri foarte, foarte scurte. Polirom, 2019.

Anul trecut, concursul de debut al editurii Polirom a selectat drept roman câștigător volumul Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu scris de Iulian Bocai. Un volum de mici dimensiuni, însă una dintre cărțile mele preferate citite în 2018. Am scris pe cartepedia.ro puțin despre ea, așa că se poate citi aici. În 2017 a câștigat Alexandru Done cu un roman numit Downshifting, roman care încă așteaptă pe raftul bibliotecii să mă apuc de el să-l citesc. Până acum nu mi-a stârnit interesul. Ce vreau să zic e că dacă te gândești la proză și la debut, concursul organizat de Polirom e un reper pentru ce se scrie la noi.

Anul acesta a venit rândul Roxanei Dumitrache, despre care nu știu nimic, singurul lucru care mi-a rămas în minte fiind cel că a făcut liceul în Suceava. Și din motive evidente, am zis să văd despre ce e vorba. Coperta e ok, titlul la fel. E un volum de proză scurtă, nu „foarte scurtă”, așa cum zice titlul. Proze despre personaje feminine, despre boală, muncit în afara țării, studiat la universități străine, lucrat în instituții europene. Subiecte care par să bântuie biografia autoarei, așa cum apare ea disponibilă pe siteuri. Prozele nu au un tempo ridicat, însă vocea naratorului e bine strunită și curge ușor. Poveștile, fie că te prind, fie că nu, se lasă citite repede și nu îți sar în ochi stridențe stilistice. Ceea ce e un lucru bun, mai ales că vorbim de debut.

Fotografia autoarei, preluată de pe siteul editurii Polirom.

Nu mi-au plăcut unele finaluri, par căutate și gândite special ca să surprindă, însă tocmai acest lucru dă senzația de artificial. Nu mi-a plăcut nici multitudinea de referințe culturale (autori, cărți, artă), mai ales că în multe cazuri nu era nevoie sau nu se potriveau referințele cu scena/personajele din acel moment. În ultima proză care îmbină mai multe texte, pentru a arăta originile orientale ale personajului, proza e presărată cu termeni și expresii străine. Iarăși, impresia e de condimente exotice aruncate peste o mâncare autohtonă. Nu e suficient să pui câteva expresii pentru a contextualiza un personaj, cel mult o să pară exotic și facil.

Însă sunt probleme comune debutului. Care se pot remedia. Momentan, vocea naratorului din proze sună a voce decupată din texte de  jurnalism narativ. Trebuie lucrate dialogurile, perspectivele și miza textelor. Se simte o lejeritate în scriitură, o lejeritate în a crea povești, ceea ce e un lucru foarte bun și mă face să sper că voi citi proze mai bune scrise de Roxana Dumitrache.

Cumpără cartea de pe siteul Poliromcartepedia.ro sau din librăriile Book Corner sau Librarium Universității, dacă ești prin Cluj. Ocazie cu care putem să stăm și de vorbă, preț de câteva minute.

Un album şi o nouă carte de Alexandru Vlad

Pentru că tot ascult de ceva vreme albumul dau mai jos două linkuri către youtube. The Something Rain – ultimul album scos de cei de la Tindersticks merită câteva dimineţi cu cafea şi muzică pusă pe repeat.

Dar şi

Şi acum cartea:  Măsline aproape gratis, Alexandru Vlad. Eikon, 2012.

coperta Masline aproape gratis

Alexandru Vlad e unul dintre cei mai cunoscuţi optzecişti clujeni. Destul de retras, greu de scos la o bere şi-o poveste, mai tot timpul pe străzi cu pipa şi pălăria prea bine cunoscute, prozatorul a scos la Charmides în 2011 un roman bine primit de public şi de presa de specialitate: Ploile amare. Şi, probabil, că nici nu se putea altfel. Un pic mai devreme, editase un volum de povestiri, texte de presă, memorii, un amestec discret din fiecare în spiritul unui Julien Green american, la editura Dacia XXI. Editură cu destin ciudat şi apariţie editorială cu destin asemeni editurii. Volumul avea un tiraj minuscul, greşeli de tipar cât să laşi cartea de zeci ori din mână la fiecare pagină şi să drăcuieşti redactorul inexistent, ce mai atâta poveste! Un volum ratat.

Apariţia la Gaudeamusul din toamna anului trecut a unei noi ediţii face nu doar o favoare cărţii, însă repară tot ceea ce trebuia reparat în varianta precedentă, văzută de o mână de oameni. Aşa că firesc, ediţia de faţă nu e doar o ediţie corectată şi revăzută, ci şi un substitut al primei, preluând cumva rolul prim. Lucru vizibil şi în carte, unde nu e specificată ediţia.

Volumul reuneşte, aşa cum am precizat mai sus, texte de factură diferită. Autorul le spune “proze asortate”. Publicate o bună parte în reviste (Vatra, Observator cultural, Familia), povestirile au farmecul gazetăresc britanic şi vocea naratorială a unui american. Fie că e vorba de-o proză scurtă, un fragment biografic, fie că e o întâmplare sau doar o reacţie la vreun eveniment media, discursul şi vocea autorului păstrează constant jocul între proză şi stil jurnalistic. Cinic, deseori ironic, moralist în detalii, nu în concluzii, deschis ca pelicula fotografică către fiecare scenă descrisă, Alexandru Vlad devine un soi de cronicar al micilor întâmplări clujene. Volumul reia ideea construcţiei narative din spatele unei cărţi precedente – Curcubeul dublu (Polirom, 2008), amestec de proză şi confesiune, îmbinate natural şi parcă de nedespărţit.

S-a scris mult despre eleganţa stilului prozelor lui Sandu Vlad. Despre fraza minuţios elaborată, portretele bine conturate, asemeni unui Groşan nepus pe şotii, despre naturaleţea şi deseori directeţea scrisului. Alexandru Vlad e genul de scriitor care nu lasă nimic la întâmplare, iar eşafodajul textului e greu de întrezărit şi de scos în faţă. Subtil mânuitor de personaje şi-ntâmplări, proza scurtă îi permite să se joace după propriile mofturi. Aşa că cei care au citit recentul Ploile amare trebuie să aibă alte aşteptări: întâmplări din timpul revoluţiei, mici certuri scriitoriceşti, ciudatele şi eternele poveşti din satul ireal al naratorului (spaţiu exploatat din plin în Curcubeul dublu), mici notaţii sau improvizaţii narative plecând de la un simplu detaliu fac din acest volum un soi de manual de scriere creatoare. Există un gest, o amntire sau o simplă întâlnire cu un prieten care declanşează firul narativ în fiecare povestire. Însă, citind până la capăt volumul, senzaţia cea mai persistentă e cea de lejeritate, de comoditate în sensul liniştit al cuvântului: Alexandru Vlad te lasă să crezi că ar putea scrie proză oricând şi oricum. Frazele curg, se leagă între ele, aproape nimic nu e strident.

De remarcat, pe final, personajul central mânuit cu mare desăvârşire: prozatorul Alexandru Vlad. Autorul îşi joacă deseori propria imagine în texte sau, mai bine spus, se joacă cu propria imagine – cea de prozator ciudăţenie pentru sătenii tihniţi cu ale lor, de prozatot cu pălărie şi pipă plimbându-şi amintirile şi ideile prin urbea clujeană. Sunt câteva scene memorabile, aşa cum şi câteva povestiri ies în faţă, meritând să fie incluse în antologii. Una peste alta, un volum foarte bun, de citit pe îndelete, aşa între două romane. Pentru relaxare, pentru întâmplări şi pentru farmecul prozei lui Alexandru Vlad.

Proza scurtă a Hertei Müller

Ţinuturile joase, Herta Müller. Humanitas fiction, 2012. 25 de lei.

A trecut ceva timp de la ultima carte citită din Herta Müller. Aşa că volumul de povestiri recent publicat la Humanitas mi-a redeschis pofta pentru proza nemţoaicei peste tot prezentă. Încep prin a lăuda designul şi concepţia grafică a seriei de autor: foarte bune coperte şi slavă domnului! că Humanitasul, după multe rateuri la nivelul acesta, mai dă şi siguranţă în ceea ce face.

Tinuturile joase.cdr

Cert e că nu o să spun foarte multe despre acest volum. Devine unitar prin obsesia prezenţei satului şi a personajelor sale în mai toate prozele. Câteva texte experimentale sar din cuprinsul unitar, de altfel acele texte în majoritatea lor sunt şi cele cenzurate în prima ediţie. Herta Müller scrie pe pasaje restrânse, poetic, obsedată de cuvinte şi de frazare. Cadenţa frazelor şi lumea închisă pe detalii, centrată pe mici gesturi, mici nuanţe, câteva dialoguri e o lume propice prozei scurte. Şi de aceea foarte multe texte sunt mici manuale de scriere a unei proze poetice, deosebit de expresive.

Reţin aici proza Baia şvăbească, de citit neapărat în paralel cu un poem de-al lui Ioan Es. Pop, dacă nu mă înşală memoria, poem despre migraţia familiei dintr-un pat în altul, până la cel din colţul întunecat al camerei.

Spuneam că Herta Müller scrie, aşa cum cred că ştiu deja toţi cititorii ei, o proză poetică dusă până la extremă uneori. Redau mai jos câteva rânduri pentru a vedea că uneori e uşor să citeşti paragrafele ca simple poeme, probabail că o altă aşezare grafică le-ar transforma definitiv în poeme:

                        “Oraşu-i îmbibat de pustiu.

                         O maşină îmi trece peste ochi cu farurile.

                         Şoferul înjură fiindcă nu mă vede în beznă.

                         Măturătorii sunt de serviciu.

                         Mătură becurile afară din dulii, mătură străzile afară din oraş, mătură locuitul afară din case, îmi mătură gândurile afară din cap, mă mătură de pe-un picior pe altul, îmi mătură paşii afară din mers. Măturătorii-şi trimit măturile după mine – măturile lor săltăreţe, costelive. Pantofii mi se scutură din tălpi, clămpănind.” (Măturătorii)

Accentul e pus clar pe detaliul naraţiei, pe frază cu frază. De multe ori, acentul substantivelor, forme prescurtate, multe cuvinte găsite doar pentru numărul de silabe (splendidă traducere!) mă duc cu gândul tocmai la crearea unui poem. Personajele sunt bine aruncate prin texte, de cele mai multe ori migrând în jurul vocii feminine. Proza centrală – Ţinuturile joase – de dimensiunile unui micro-roman, îşi joacă întreaga sa desfăşurare pe coordonatele unui sat şvăbesc, cu personaje multe şi o voce centrală – a fetiţei locuind cu părinţii şi deseori cu rudele sale. Asemănarea cu Aglaja Veteranyi, deşi facilă, nu e de aruncat. Vocea lirică, visătoare, atentă la jocuri de cuvinte şi la metaforele lumii satului, duce textul într-o permanentă meditaţie despre ce înseamă tradiţii locale şi gesturi casnice. Proza curge de la sine, însă fiind construită asemenea unui poem, cu mici strofe narative de câte un pragraf, sau chiar 2-3 pagini, senzaţia de lăbărţare a textului,  de neglijenţă în construcţie persistă până la finalul textului. Fiind însă un volum cu mai multe direcţii narative şi mai multe căi de construcţie tehnică, obsesia asupra limbajului, cu toate metaforele şi umbrele sale, dă coerenţă volumului, contrabalansând indeciziile sau, poate, variantele diferite de a te înrădăcina în lumea satului şvăbesc.

Fără discuţie, un volum de citit şi de recitit pe fragmente. Există fraze în care limba pare să trezească memoria cititorului mai bine decât ar reuşi un film situat în aceleaşi coordonate! Cu siguranţă marea reuşită a acestor proze!

Cum descoperi prozatori foarte buni din întâmplare. Cazul Doru Stoica.

Între bariere, Doru Stoica. Editura Millennium Books, 2012. 15 lei

Am luat de la librărie, întâmplător, volumul de proză scurtă scris de Doru Stoica, atras mai degrabă de faptul că pe copertă scria că autorul primise Premiul Vladimir Colin în 2011, decât de numele său. Cum nu ştiam mai nimic, am căutat imediat pagina de gardă şi internetul, ca tot omul. Concluziile? Doru Stoica (n. 1971) este un prozator discret, a scris puţin, publicat la fel de puţin, câteva proze scurte în antologii sefe şi volumul de faţă, publicat prima dată în 2009 la Millennium Press (pe atunci, acum Millennium Books).

Stoica1

Nu sunt genul de cititor de sefe optimist când vine vorba de autori români. Avem câţiva scriitori, însă foarte puţini. Semne de reuşită în această zonă literară sunt, însă nu foarte multe.

Aşa că am început volumul de 80 de pagini cumva cu o idee preconcepută că sigur nu e ce trebuie să fie. Surpriza a fost totală: aveam şi nu aveam dreptate. Doru Stoica e un prozator foarte bun, însă scrie, cel puţin conform volumului citit, mai degrabă o proza realist-fantastică, în genul realismului magic sud-american. Autorul are mână de prozator, păcat că volumul acesta nu a intrat în oferta unei edituri cu distribuţie şi tiraje mari. Fără să-i supăr pe Horia Ursu & gaşca de la Millennium (bravo lor că au publicat aşa volum!), cred că autorul nostru merită un public mai mare. Cu verva unui Sorin Stoica, atunci când descrie dialogurile fulger dintre săteni sau navetişti, cu subiecte asemănătoare unui Alexandru Vlad sau Daniel Vighi, cu intrigi spumoase, trasate în câteva rânduri, Doru Stoica scrie cu plăcere, atent mai degrabă la relaţiile dintre personaje şi la portretele lor, decât la faima scriitoricească.

Majoritatea prozelor au ca spaţiu de desfăşurare un sat anonim, peste care trec, aleatoriu, întâmplări care de care mai ciudate. Un navetist, Calistrache, se îndrăgosteşte de un controlor (“înger cu şoldurile ca plopii din gările pustii”) şi, ajutat de colegii de navetă, duce o viaţă dublă până la moarte, împărţind timpul între nevasta de navetă şi nevasta urâtă, de-acasă; un sătean (Timofte) se îndrăgosteşte de-o chinezoaică venită în vizită, o ia de nevastă după ce rad la grătar toate orătăniile satului şi blestemul asiatic îi loveşte pe toţi: ochii se subţiază, culorile se pierd şi 9 luni cât durează sarcina toată lumea vede doar alb-negru şi doar la câţiva paşi de lungul nasului. Bine scrise (proza O zi dedicată navetei, Despre şoferi – parabolă a comunismului dictatorial, mascată în victoria partidului şoferilor la alegeri şi urmările crunte asupra satului), textele de câteva pagini ale lui Doru Stoica deviază subtil de la realismul iniţial într-un soi de fantastic discret, însă suficient cât să răstoarne logica obişnuită a satului.

De remarcat proza Interneci, am înţeles că a fost şi tradusă şi antologată în engleză, o scurtă epopee a satului, în care câţiva localnici decid să aducă avantajele internetului şi la ei în comunitate şi aşa se naşte interneciul – un soi de internet-curierat rapid, făcut pe jos de o mână de oameni, oameni care transmit din casă în casă mesaje, obiecte, morţi la groapă şi chiar iubite secrete pentru doritori (căci nu-i aşa? pe internet şi muierile sunt gratis!) până când lumea renunţă la a mai ieşi din casă şi satul rămâne un loc nemişcat, străbătut din când în când de interneci.

Tehnic, Doru Stoica nu inovează foarte mult. Complică fraza, scriind fără punct şi lungind discursul până la finalul poveştii, amestecă astfel personaje, voci, locuri şi timpuri narative, cât să pară confuz şi real, deopotrivă. Limbajul popular e bine exploatat, mai scapă câte-o comparaţie facilă sau câte un joc de cuvinte forţat, însă în general îi ies dialogurile cu iz de periferie socială. Proza Documentar – un text despre o specie de păsări părăsită de Dumnezeu – mi se pare cea mai slabă din volum, aşa cum proza La cercuri – un text scurt despre sătenii care descoperă lumea virtuală, pare singura proză cu adevărat sefe, însă venită dinspre un sefe balcanic, aş zice, păstrând ghilimele de rigoare.

Cert e că Doru Stoica scrie la limita sefeului, însă scrie pornind de la fantasticul şi realismul societăţii de periferie, fie ea margine de oraş, fie de-a dreptul situată la sat. O periferie exploatată de un Dan Lungu de pildă, cu mult umor şi ironie, iată însă că poate fi exploatată şi altfel şi prozatorul nostru are şanse mari de a cuceri marele public. Cu o singură condiţie: să publice proză şi în revistele literare de mainstream, nu doar în cele de sefe.

Lavinia Branişte îşi lansează volumul de proză scurtă la Book Corner

Scrisorile lui Stelian Müller

Scrisori, Stelian Müller. Tracus Arte, 2011. Preţ site 12 lei. Preţ probabil librărie 15 lei.

Nu cu mult timp în urmă scriam entuziast despre debutul lui Stelian Müller. Un volum de proză ciudăţel, amânat multă vreme, mascat în forma unui jurnal scris pe parcursul a şapte ani de zile. Un debut foarte bun, însă nefericit în alegerea editurii: Galaxia Gutenberg, editură inexistentă în zona literaturii recente. Iată că Stelian Müller revine cu un al doilea volum – Scrisori, scos la o editură de profil, Tracus Arte, cu o vizibilitate crescută şi distribuţie pe măsură.

În mare parte, volumul e alcătuit din texte mai vechi la care Stelian Müller adaugă două texte scrise într-una dintre taberele de la Săvârşin (vezi antologia Minimal, Ed. Mirador, 2009). Aşadar suntem puşi să citim un al doilea volum-recuperare, plus cele două texte finale care redau un Stelian Müller cât de cât recent. Trebuie să spun, din start, că volumul în varianta tipărită e o dezamăgire pentru mine. Îl citisem parţial în manuscris, aşa că aşteptările erau mai mari. Pentru a nu complica foarte mult lucrurile, voi rezuma ceea ce e bun şi ceea ce e rău în volumul acesta.


Punct de pornire.

Stelian continuă formal experimentele cu proza scurtă: prima dată jurnal, acum scrisori. Ambele forme sunt pretexte pentru un soi de fragmentarism cotidian, mascat-biografic, în care naratorul descrie evenimente, situaţii, personaje, fără a le clasifica calitativ sau temporal. Multe dintre aceste “întâmplări” se situează la limita absurdului (suprarealismului), însă o autoironie şi un cinism al descrierii echilibrează tot timpul textele. Autorul se fereşte de construcţie sau de continuitate. Mizează pe o formă ultra-scurtă a textelor, iar acest lucru poate fi o consecinţă a alegerii formale, însă şi o incapacitate de a construi pe suprafeţe mai mari. Atunci când o scrisoare se “lungeşte”, pe fondul unor dialoguri scurte şi haotice, efectul ludic – un plus al textelor de până acum ale lui Stelian Müller – se pierde rapid, intervenind o monotonie tehnică: 5 pagini de dialog haotic înseamnă lipsă de inspiraţie şi un defect de construcţie. Cei care urmăresc o finalitate într-un volum de proze, cu siguranţă vor fi dezamăgiţi. Scrisori e un volum liniar, porneşte de la o presupusă relaţie de dragoste, naratorul scrie scrisori unei iubite, că să “sfârşească” în descrierea mediului şi a zilelor suprarealiste. Aşadar, un volum mai degrabă de atmosferă, de cadru, decât unul care să construiască personaje şi linii narative.

Ce e bun în volum.

Ca să fim sinceri destul de puţin. Un plus pentru efectele stilistice ale prozei şi pentru (auto)ironie. De altfel, ludicul rezultatul din absurdul replicilor sau al situaţiilor tinde să devină o marcă stilistică a lui Stelian Müller. Poeticitatea unor fraze sau sintagme iese cu siguranţă în evidenţă: “Şi m-am dus înainte şi mi-am amintit de tipa de aseară care zâmbea şi faţa i se umplea de oase”, “am intrat în autobuz, luminile erau tari ca într-o sală de operaţie”, “şi am stat aşa în timpul acela ca într-o apă tulbure” etc.

În continuare, autorul excelează în construcţia comparaţiilor, însă numărul crescut şi preponderenţa acestei figuri de stil obosesc: “Nu aveţi chef de mine şi iată eu vin pe capul dumneavoastră ca o ploaie când n-ai umbrelă.” sau “Merg pe drum, clădirea catedralei e ca un abajur pentru lumina după-amiezii”, “Şi când am coborât, vântul bătea ca o flacără şi pe cer trecea un avion ca o pasăre de noapte.” Numărul comparaţiilor e foarte mare, deseori sunt căutate şi false.

Există câteva fragmente construite în viteza unor dialoguri care prin sacadare, rapiditate şi efectul neaşteptat al răspunsurilor în dialog devin fragmente de proză foarte bună. Însă Stelian le continuă şi cu aceleaşi atuuri enumerate mai sus reuşeşte să le îngroape în cantitate. Aşadar, ultimele două bile albe ar trebui trecute la cele neutre. Neatenţia, lipsa corecturii sau lenea în construcţie anulează multe dintre reuşitele, câte sunt, ale acestui volum.

Ce nu e bun

În primul rând al doilea volum al autorului e mai grăbit, prost-construit şi, în general, mai previzibil decât primul său volum. Ceea ce nu e o tragedie, însă cum mulţi cititori o să găsească în librării doar al doilea volum, prima impresie e diluată în comparaţie cu o întâlnire cu Aerostat.

Stelian scrie uneori folosind ritmul versetelor biblice, ritm întâlnit pe finalul primului volum de proză, însă îngroaşă tuşă prin copierea sintaxei, a formulelor de adresare, a stilisticii respective. De cele mai multe ori textul obţinut e slăbuţ, fără şanse de a fi remarcat în întregul volum. Ba, de-a dreptul enervant. Începutul volumului reia câteva fragmente din primul volum, fără explicaţie şi fără logică. Paradoxal, fragmentele alese sunt unele neglijabile.

Jumătate din volum este exploatată tehnic prin insertul unor dialoguri, la limita absurdului. Autorul “caută” dialogul în întreg volumul, un dialog suprarealist, însă de sorginte filosofică. Aşa că naratorul va dialoga cu creierul, Dumnezeu, Satana, statuia lui Matei Corvin, aproape cu orice obiect sau fiinţă ieşită în cale. Glumele, ludicul dispar în monotonia unor pagini construite pe acelaşi calapod. Alegerea tehnică mi se pare facilă şi leneşă, textul poate continua în stilul acesta la nesfârşit.

Ce e dezastru.

Surprinzător pentru mine este modul în care a fost redactat volumul acesta. Greşelile mişună în text asemeni comparaţiilor folosite de Stelian. Şi nu doar greşeli de tastare. Diacriticele lipsesc aproape pe fiecare pagină. Exemplele sunt de ordinul zecilor. Despărţitul în silabe e făcut aiurea, minimile reguli de tehnoredactare sunt date de pământ. Experimentul formal (ratat) al autorului cu dialogul pe pagini întregi e semnalat grafic prin 3 puncte, care puncte sunt când 3, când 4, când 2, când lipseşte spaţiul de după, când nici nu mai ştii ce să crezi. Dificultatea formală a textului e împinsă la limite enervante de neglijenţa extremă a corectorului. Deşi, sincer, nu cred că a existat vreun corector. Greşelile continuă: litere lipsă, cuvinte cu forme ciudate, greşeli de limbă.

Un text de genul acesta, în doze mici, sacadate, cu efecte ludice şi suprarealiste e devalorizat repede de forma în care apare el  în faţa cititorului şi asta se întâmplă din cauza editurii. Mă miră şi mă enervează că Tracus Arte repetă greşelile unor edituri mici de provincie (vezi forma groaznică a tehnoredactării în cazul Dacia XXI) sau a unei celebre Vinea. Rezultatul nu face decât să discrediteze editura şi oamenii care lucrează acolo. Nu pot să cred că cineva lasă corectura pe seama autorului, aşa cum am mai observat că se întâmplă în cazul unor cărţi scoase tot de Tracus Arte.

Concluzie.

Căutaţi primul volum al lui Stelian Müller. Dacă autorul nu se ridică la valoarea debutului, editura a reuşit să facă din carte un volum prea scump pentru ceea ce oferă. Aşadar căutaţi Aerostat, editat de Galaxia Gutenberg. Şi acolo cu greşeli, însă mai puţine, iar textul mai valoros.

Wells Tower: un debut foarte bun

Wells Tower, Să distrugi şi să arzi tot. Editura Curtea Veche, 2011. 22 lei

 

Probabil că prima dată te întrebi ce fel de nume e ăsta: Wells Tower? Uite că există. Canadian prin naştere, american prin adopţie, Wells Tower publică primul său volum de proză scurtă în 2009 şi încasează o mulţime de premii pentru asta. Scrie bine, dovadă că 2 dintre povestirile volumului au apărut în The Paris Review şi au fost premiate. Curtea Veche îi scoate ediţia în română anul acesta în traducerea Ştefaniei Mihalache. Traducerea e bună, cartea costă puţin, semnul de carte arată foarte bine, chiar mai bine decât coperta, singurul reproş fiind încadrarea textului în pagină. Aici, cei de la Curtea Veche, fie din motive financiare, fie din reprezeală, au cam umplut pagina cu text, ca să nu mai spun că ultima pagină a cărţii e cuprinsul – genul de lucrare întâlnită de obicei la ediţiile apărute cu ziarele de larg consum. Însă cartea merită investiţia, aşa că să nu mai fiu gică-contra.

Tower scrie firesc, simplu, fără prea multă maşinărie stilistică. Sunt proze de circa 10-25 de pagini, despre relaţii de familie şi schimbări în viaţă. Genul de proză minimalistă încercată într-o vreme de generaţia optzeci, minus ornamentul formal, şi continuată la noi de o serie de prozatori din zona anilor 2000. Însă nimic fals în textele americanului, nimic care să-ţi dea senzaţia de fabricare, de oboseală sau de scremere în a construi personajele.

Deprimante, ratate, pline de eşecuri şi boacăne, personajele lui Wells Tower sunt un soi de pleavă a societăţii americane, indivizi care oricât s-ar strădui nu prind mai nimic din visul de succes al reclamelor. Fiecare decizie luată duce către dezastru, fiecare întâmplare cu siguranţă că e negativă, fiecare pas în faţă e urmat de un pluton de şuturi în fund. Relaţiile se destramă de la sine, proprietaţile se pierd, prietenii sunt apatici, rudele egoiste, refugiul e doar o cale pentru a mai răni un vecin. Autoironici, maniacali în firescul eşecului, indivizii conturaţi de Tower se lasă purtaţi de curentul zilei, fie că sunt duşi spre faliment, fie că scapă dintr-o belea pentru a da într-una mai mare. Am sentimentul că citesc o proză care pune accentul pe predestinare mai mult ca oricând.

Nu are sensul să vă povestesc prozele, fiecare dintre ele prinde câteva secvenţe din viaţa unui personaj banal, tehnică asemănătoare cumva serialelor americane. Cert e că am citit trei sferturi din carte şi încă nu am găsit vreo proză care să mi se pară slabă, plasată de umplutură – tehnică des întâlnită în volumele româneşti de proză scurtă. Sunt stăpânite foarte bine zonele de trecere dinspre descriere, contextualizare, către dialog, narativitatea pură. Dacă urmăreşti proză cu proză, observi că între replici şi desfăşurarea evenimenţială, tot timpul apar fragmente de contextualizare care să dea culoare, sens unor decizii sau unor personaje alese. La o privire rapidă, Wells Tower pare genul de autor care iubeşte mai mult spaţiul în care se mişcă personajele şi modul lor de adaptare decât personajele în sine.

Straniu, mi se pare citatul dat din The New York Times Book Review, de pe coperta 4, în care se vorbeşte despre suprarealism. Probabil că pentru criticul şi cititorul american doar aşa poate avea logică universul sucit şi găunos al lui Weels. Însă departe de Tower suprarealismul, mai degrabă un realism brut, necosmetizat şi fără menajamente.

Cu siguranţă, recomandarea săptămânii. Felicitările merg spre Curtea Veche, mi-aş dori mai multe volume de proză scurtă pe piaţa românească. Ce să mai zic de premii!!

 

Blog at WordPress.com.

Up ↑