Cum descoperi prozatori foarte buni din întâmplare. Cazul Doru Stoica.

Între bariere, Doru Stoica. Editura Millennium Books, 2012. 15 lei

Am luat de la librărie, întâmplător, volumul de proză scurtă scris de Doru Stoica, atras mai degrabă de faptul că pe copertă scria că autorul primise Premiul Vladimir Colin în 2011, decât de numele său. Cum nu ştiam mai nimic, am căutat imediat pagina de gardă şi internetul, ca tot omul. Concluziile? Doru Stoica (n. 1971) este un prozator discret, a scris puţin, publicat la fel de puţin, câteva proze scurte în antologii sefe şi volumul de faţă, publicat prima dată în 2009 la Millennium Press (pe atunci, acum Millennium Books).

Stoica1

Nu sunt genul de cititor de sefe optimist când vine vorba de autori români. Avem câţiva scriitori, însă foarte puţini. Semne de reuşită în această zonă literară sunt, însă nu foarte multe.

Aşa că am început volumul de 80 de pagini cumva cu o idee preconcepută că sigur nu e ce trebuie să fie. Surpriza a fost totală: aveam şi nu aveam dreptate. Doru Stoica e un prozator foarte bun, însă scrie, cel puţin conform volumului citit, mai degrabă o proza realist-fantastică, în genul realismului magic sud-american. Autorul are mână de prozator, păcat că volumul acesta nu a intrat în oferta unei edituri cu distribuţie şi tiraje mari. Fără să-i supăr pe Horia Ursu & gaşca de la Millennium (bravo lor că au publicat aşa volum!), cred că autorul nostru merită un public mai mare. Cu verva unui Sorin Stoica, atunci când descrie dialogurile fulger dintre săteni sau navetişti, cu subiecte asemănătoare unui Alexandru Vlad sau Daniel Vighi, cu intrigi spumoase, trasate în câteva rânduri, Doru Stoica scrie cu plăcere, atent mai degrabă la relaţiile dintre personaje şi la portretele lor, decât la faima scriitoricească.

Majoritatea prozelor au ca spaţiu de desfăşurare un sat anonim, peste care trec, aleatoriu, întâmplări care de care mai ciudate. Un navetist, Calistrache, se îndrăgosteşte de un controlor (“înger cu şoldurile ca plopii din gările pustii”) şi, ajutat de colegii de navetă, duce o viaţă dublă până la moarte, împărţind timpul între nevasta de navetă şi nevasta urâtă, de-acasă; un sătean (Timofte) se îndrăgosteşte de-o chinezoaică venită în vizită, o ia de nevastă după ce rad la grătar toate orătăniile satului şi blestemul asiatic îi loveşte pe toţi: ochii se subţiază, culorile se pierd şi 9 luni cât durează sarcina toată lumea vede doar alb-negru şi doar la câţiva paşi de lungul nasului. Bine scrise (proza O zi dedicată navetei, Despre şoferi – parabolă a comunismului dictatorial, mascată în victoria partidului şoferilor la alegeri şi urmările crunte asupra satului), textele de câteva pagini ale lui Doru Stoica deviază subtil de la realismul iniţial într-un soi de fantastic discret, însă suficient cât să răstoarne logica obişnuită a satului.

De remarcat proza Interneci, am înţeles că a fost şi tradusă şi antologată în engleză, o scurtă epopee a satului, în care câţiva localnici decid să aducă avantajele internetului şi la ei în comunitate şi aşa se naşte interneciul – un soi de internet-curierat rapid, făcut pe jos de o mână de oameni, oameni care transmit din casă în casă mesaje, obiecte, morţi la groapă şi chiar iubite secrete pentru doritori (căci nu-i aşa? pe internet şi muierile sunt gratis!) până când lumea renunţă la a mai ieşi din casă şi satul rămâne un loc nemişcat, străbătut din când în când de interneci.

Tehnic, Doru Stoica nu inovează foarte mult. Complică fraza, scriind fără punct şi lungind discursul până la finalul poveştii, amestecă astfel personaje, voci, locuri şi timpuri narative, cât să pară confuz şi real, deopotrivă. Limbajul popular e bine exploatat, mai scapă câte-o comparaţie facilă sau câte un joc de cuvinte forţat, însă în general îi ies dialogurile cu iz de periferie socială. Proza Documentar – un text despre o specie de păsări părăsită de Dumnezeu – mi se pare cea mai slabă din volum, aşa cum proza La cercuri – un text scurt despre sătenii care descoperă lumea virtuală, pare singura proză cu adevărat sefe, însă venită dinspre un sefe balcanic, aş zice, păstrând ghilimele de rigoare.

Cert e că Doru Stoica scrie la limita sefeului, însă scrie pornind de la fantasticul şi realismul societăţii de periferie, fie ea margine de oraş, fie de-a dreptul situată la sat. O periferie exploatată de un Dan Lungu de pildă, cu mult umor şi ironie, iată însă că poate fi exploatată şi altfel şi prozatorul nostru are şanse mari de a cuceri marele public. Cu o singură condiţie: să publice proză şi în revistele literare de mainstream, nu doar în cele de sefe.

Advertisements

Create a free website or blog at WordPress.com.

Up ↑