Lecturi de vară

Julie Otsuka, Buddha din podul casei. Polirom, 2013.

Recunosc că titlul romanului şi nu altceva m-a făcut să iau volumul şi să-l răsfoiesc. Julie Otsuka, prozatoare americană de origine japoneză, a luat cu acest roman două premii care ar trebui să te recomande oriunde: PEN/Faulkner Award şi Prix Femina Étranger. Motiv în plus pentru a citi romanul, nu foarte lung, alert şi incredibil de liric.

Buddha-din-podul-casei-BP2013-670x1024

Povestea din fundal este destul de simplă, însă cu multe detalii noi şi neaşteptate pentru mine. Autoarea descrie industria căsătoriilor aranjate prin corespondenţă, din perioada interbelică, în Statele Unite: mii de fete tinere din Japonia primeau scrisori cu fotografii ale peţitorilor, însoţite de adevărate cv-uri cât mai măgulitoare şi mai fantastice, însă suficient de convingătoare pentru ca familiile să accepte oferta venită de peste Ocean. Aşa se face că fetele se îmbarcă şi pornesc într-o călătorie de o lună de zile cu vaporul către America – tărâm mult visat, privit cu inocenţa şi spaima unor adolescente proaspăt ieşite din spaţiul strict şi plin de cutume al educaţiei japoneze.

Realitatea din scrisori nu corespunde cu realitatea americană, de cele mai multe ori soţii sunt fermieri, zilieri, crâşmari sau adevăraţi vagabonzi trâind de pe o zi pe alta. Scrisorile sunt scrise la comandă, averile descrise sunt copiate din ziare, iar fotografiile chipeşe cumpărate şi ele, aşa cum şi noile soţii au fost cumpărate de la părinţii creduli şi fericiţi că fiicele lor vor face avere în Statele Unite. Viaţa femeilor devine un coşmar permanent: forţate să lucreze continuu, atât pentru a-şi întreţine familia, cât şi pentru supravieţuirea zilnică, hrănite la limita subzistenţei, abuzate sexual, agresate fizic, obligate să se prostitueze pentru a trimite puţini bani acasă, în Japonia, şi pentru a întreţine iluzia căsniciei de succes din scrisori.

Romanul este narat la persoana întâi plural, capitolele sunt construite în jurul unei teme din viaţa femeii japoneze. Frazele poetice, cu pauze de respiraţie largi şi cu o expresivitate păstrată încă foarte bine în traducere fac din lectura romanului o adevărată plăcere. Structura cărţii e simplă, aproape schematică. Julie Otsuka descrie drumul femeilor, sosirea în State, şocul produs de întâlnirea cu soţul real, apoi viaţa de zi cu zi, naşterile, greutăţile, viitorul familiei. Exemplele sunt nenumărate şi tot timpul vocea naratorului comun brodează experienţele prin detalii biografice diferite. Aşa se face că în loc să creeze un personaj central al cărui destin să fie trasat îndeaproape, Julie Otsuka scrie permanent despre un personaj fictiv, comun, modelat din experienţele multiple descrise în capitole.

Fiecare capitol urmează una dintre temele descrise mai sus, cuminte şi exact. Povestea însă şi tonul vocii impresionează în egală măsură.

Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, atacarea insulei Pearl Harbor transformă viaţa şi aşa dificilă a japonezilor, însă cât de cât integraţi în societatea americană la nivelul condiţiei precare a negrilor, într-un proces de ghetoizare asemănător celui prin care au trecut evreii. Populaţia japoneză devine trădătoare prin natura sângelui, violenţele apar din senin, vecinii se transformă în duşmani care îşi apără teritoriul, afacerile sunt interzise sau naţionalizate, pasul către deportări fiind atât de mic şi de firesc încât ziua în care decizia soseşte nu mai ia pe nimeni prin surprindere. Această secţiune finală a romanului trece de la subiectul colectiv feminin la cel neutru – japonezul de orice gen sau vârstă pus în situaţia de a demonstra zilnic o nevinovăţie presupusă şi hăituită îndeaproape.

Recomand acest roman pe care l-am descoperit cu surprindere. O proză de foarte bună calitate şi o tehnică scriitoricească preponderent matură. Curiozitatea mă face să aştept cu nerăbdare traducerea primului roman de autor. Există, evident, şi posibilitatea de a-l comanda în engleză.

Advertisements

Leproşii lui Spahić.

Copiii lui Hansen, Ognjen Spahić. Polirom, 2010. 23 de lei.

Evident că citeşti o carte de genul acesta pornind de la titlu şi copertă. Apoi descoperi că, deşi nu ştii cum se citeşte numele autorului, subiectul e mai mult decât potrivit pentru un roman bun. Străinii infectaţi, românii bolnavi de lepră, spioni îmbolnăviţi în închisori, cu toţii îşi dau întâlnire în curtea largă a leprozeriei din Tichileşti. Personaje zbârcite de boală, distruse de amintirile vieţii de dinainte de infestare, un întreg bestiar de sculpturi în carne şi oase populează zilnic holurile şi sala de mese ale palatului ce adăposteşte leproşii.

Spahić cunoaşte bine România sau, cel puţin, s-a documentat când a scris romanul. Considerat un autor de primă mână în zona Bosnia-Herţegovina-Croaţia-Serbia, a primit pentru această carte premiul Meša Selimović în 2004 şi premiul Ovidiu anul trecut, decernat pentru cele mai bune romane traduse în română. Scrie proză scurtă (are deja publicate 2 volume), iar o povestire – “Raymond nu mai e printre noi – Carver a murit” a fost inclusă în antologia Dalkey Archive Press – Best European Fiction 2011.

Cum spuneam, Spahić s-a documentat pentru carte. Apar în ea securişti, muncitori care încearcă să răstoarne regimul, scene din istoria ţărilor române etc. Momentul în care începe romanul e situat undeva în jurul lui 1989 însă capitolele sar repede în timp. Cartea te prinde. Treând peste consideraţiile generale despre România şi români, un soi de background pentru cititorul de-afară, însă destul de stereotipic pentru cititorul de aici, Copiii lui Hansen e un roman de atmosferă, de portrete. Viaţa de zi cu zi, coşmarurile, lupta pentru putere în cadrul leprozeriei şi micile întâmplări care animă comunitatea reprezintă părţiele cele mai bune ale cărţii. Treptat, Spahić se pierde. Ba în detalii despre istoricul bolii şi suferinţele leproşilor din evul mediu, ba într-o naraţiune secundară, de spionaj şi război, care explică biografia unui american închis în spital, ba în primii paşi către revoluţie făcuţi de către muncitorii din vecinătatea leprozeriei.

Cu siguranţă aşteptam un soi de roman tragic-macabru-liric despre viaţa leproşilor. Şi îmi era de ajuns. Însă Spahić nu duce firul acesta prea departe, încercând să evadeze permanent din comunitatea ostracizată şi închisă bine, păzită îndeaproape de miliţie şi forţele securităţii. Eu unul aş fi preferat un roman care să jongleze între realitatea bolii şi un suprarealism gen Bănulescu la noi sau Pavić la sârbi. Însă autorul preferă un dramatism istoric, aşa că asistăm la revoluţie, la fugă spre occident şi toate elementele necesare localizării firelor epice.

Un roman inteligent, care începe bine, însă are multe scăpări, diluări pe parcurs. Punctul forte ţine cu siguranţă de personajele puse în pagină, aşa că merită citit. Însă Spahić nu e încă stăpân pe frâiele unei naraţiuni de mari dimensiuni. Nu i-am citit proza scurtă, dar e clar din paginile romanului că se descurcă mai bine pe spaţii restrânse. Oricum, un autor de luat în seamă pentru anii viitori. Şi dacă tot i-am dat premiu, ar trebui subvenţionată şi traducerea povestirilor în română. Ca să ne lămurim şi noi ce şi cum.

Photo by Anahit Hayrapetyan

Orwell anticar

Cărţi sau ţigări, George Qrwell. Polirom, 2011. 19, 95 lei preţ librărie.

Probabil că nu sunt singurul care trăia cu imaginea lui Orwell cea veche şi intrată în rutină: 1984, anticomunismul, spionii, listele de note informative etc., etc. Şi uite că citesc repede, într-o seară şi o dimineaţă, acest splendid volum scos de Polirom şi mă distrez de minune. Cei care vor să-l vadă pe Orwell la masa de produs cronici sau în spatele tejghelei cu teancuri de cărţi roase de molie, au acum ocazia perfectă. Cărţi sau ţigări, antologie construită din câteva texte confesive şi câteva articole, e o carte lejeră, recomandată librarilor şi celor care sunt încă încântaţi de aventurile lui Oliver Twist, de romanele lui Dickens sau de literatura engleză  de secol 18-19. Nu o să povestesc ceea ce povesteşte Orwell: experienţa din spitalele parisiene în timpul războiului, copilăria şi timpul petrecut la o şcoală privată, năzbâtiile şi spaimele acelor ani dau pagini întregi de literatură de calitate.

O să citez mai jos câteva fragmente care cu siguranţă sună familiar unor prieteni:

“De regulă, o librărie e groaznic de friguroasă iarna, pentru că dacă e cald, vitrinele se aburesc, iar un librar trăieşte de pe urma vitrinelor. Apoi cărţile emană mai mult praf şi de un soi mai neplăcut decât orice altă categorie de obiecte inventată până acum, iar partea de sus a cărţii e locul preferat de muşte ca să moară.”

“Un librar trebuie să spună minciuni despre cărţi, ceea ce îi provoacă un anume dezgust faţă de ele. Încă şi mai rău e faptul că mereu le şterge de praf şi le cară dintr-un loc în altul. A existat o vreme în care iubeam cu adevărat cărţile – adică iubeam aspectul, mirosul şi textura lor, cel puţin dacă erau mai vechi de cinzeci de ani. […] Dar imediat ce am început să lucrez în anticariat, am încetat să mai cumpăr cărţi. Văzute în cantităţi mari, cinci sau zece mii odată, cărţile erau plictisitoare şi chiar dezgustătoare. Acum cumpăr când şi când  câte una, dar numai dacă e o carte pe care vreau s-o citesc şi nu o pot împrumuta. Şi nu cumpăr niciodată vechituri. Mirosul dulce al hârtiei descompuse nu mă mai atrage. E prea strâns legat în mintea mea de clienţi paranoici şi muşte moarte.”

Antibiografia lui Wojciech Kuczok

Mizeria, Wojciech Kuczok. Polirom, 2008. Preţ de libărie 10 lei (promoţie)

Despre Wojciech Kuczok nu ştiam mai nimic până sa citesc cartea. Exceptând faptul că e polonez. E născut în 1972, prin urmare generaţia tânără de scriitori polonezi. Scrie proză, dar şi poezie şi critică de film. Mizeria e primul său roman, pentru care a primit premiul Nike (unul dintre cele mai mari premii pentru literatură din Polonia, bănuiesc că echivalentul românesc ar trebui să fie premiile României literare). Pe baza acestui roman, Wojciech Kuczok scrie şi scenariul unui film (Urmele de bici), premiat la festivaluri locale.

Bun. De multă vreme, aveam de gând să citesc cartea, coperta e mai mult decât atractivă, ca şi varianta poloneză, de altfel. Iar când am văzut că intră în valul de reduceri de la Polirom, a fost prima dintre multe altele care a poposit pe biroul meu. Ce-i cu acest roman subintitulat “antibiografie”? În primul rând, e un roman biografic, bazat pe experienţele mai mult sau mai puţin plăcute din copilăria autorului. Romanul, pesimist, sumbru, tragic aproape, redă o copilărie dificilă, dominată de violenţa şi autoritatea incisivă a tatălui şi de mediul ostil din oraşele poloneze în plin comunism. Însă stilul anecdotic, ironia de suprafaţă, tuşele suprarealiste fac din romanul lui Wojciech Kuczok o lectură plăcută şi de foarte bună calitate.

Nu o să povestesc romanul. Cartea merită citită, se găseşte în librării şi are un preţ mai mult decât rezonabil. Dacă o biografie, mai ales una a perioadei de trecere dinspre războiul mondial spre comunism are părţi bune şi părţi rele, copilăria colorând nuanţele doar în culori puternice, nu acelaşi lucru se întâmplă şi în acest roman. Personajele sunt inadaptate la prezent, de fiecare dată, pline de stereotipii şi defecte de gândire. Copilul narator îşi priveşte familia cu ochii unui puşcăriaş ce trăieşte pe propria piele “corecţiile” zilnice. Tatăl, bătrânul K. (uşor de făcut analogia) e un dictator de dormitor care trăieşte din amintirile tatălui său şi ale generaţiei sale. Modelul său de educaţie se face doar călind pielea spatelui sub loviturile de bici şi înăbuşind lacrimile şi fragilitatea copilăriei în lecţii morale şi dure. Doar aşa se poate supravieţui în viaţa dură care oricând te poate răpi de pe treptele condiţiei sociale.

Discrepanţele dintre structurile sociale, anihilate de comunişti, experienţele tânărului la şcoală, pornind de la drumul prin cartierul proletar rău-famat şi continuând cu “educaţia flegmei” de pe culoarul către sala de curs, micile biografii ale fiecărui personaj, toate decalate de la timpul prezent, de la norma cotidiană, moarala uzuală sau inteligenţa medie fac din “biografia” naratorului o poveste a unui Holden Caulfield central-european, trecut prin universul lui Kafka şi domolit de păţăniile lui Hrabal. Wojciech Kuczok scrie lejer, deşi lumea construită e încâlcită şi plină de umori. Frazele curg uşor, stilul ludic-cinic dublează fiecare situaţie dificilă prin care trece fiul bătrânului K. Cititorii de tratate de psihanaliză vor avea ce să analizeze în carte. Un plus mare pentru traducerea lui Constantin Geambaşu, o traducere firească şi deloc poticnită.

Mai sunt multe de spus despre romanul lui Wojciech Kuczok. Ritmul frazelor, refrenul loviturilor date de bătrânul K., explozia în plin suprarealism a finalului, care nu şterge deloc  impresia central-europeană a prozei de până atunci, dimpotrivă, o accelerează şi îi dă tuşa de culoare finală. Apoi portretele fiecărui personaj, construcţia temporală a cărţii etc. Cred că nu am citit până acum niciunde atâtea pagini despre bici, loviturile de bici şi corecţiile părinteşti. Romanul acesta are un ritm asemeni fiecărei lovituri date de bătrânul K. Capitolele sunt marcate de refrenul loviturilor, conştiinţa zilelor e înroşită de bătaia promisă şi încă neonorată. Un soi de tratat despre educaţia spartană şi absurdul ei, însă un tratat amuzant, hilar, care stârneşte râsul, asemeni biografiei lui Hrabal.

Însă textul acesta nu e neapărat o analiză, cât o invitaţie la citit. Să aveţi poftă!

Romane care bântuie dimineţile

Rar mi se întâmplă să citesc un prozator a cărui frazare să mă lovească tare şi repetat, suficient cât să reiau pagina de câteva ori. Şi nu vorbesc de Proust, Marquez sau ştie ce prozator clasic cu fraza lungă, încâlcită, anume construită pentru a-ţi muta minţile. Frazarea, dincolo de subiectul romanului, ţine de prima linie în proză. Cu cât mai bine strunită, cu atât mai rezonant ritmul şi, inevitabil, muzica ascunsă a fiecărei proze.

Ceea ce deranjează, de pildă, la prozatorii români nu e atât subiectul cărţilor sau inconsistenţa personajelor, cât ritmul şi frazarea prozelor. Tinerii noştri prozatori au subiecte, mai încâlcite sau mai ego-biografice, însă ele există; au chiar şi personaje. Însă au şi o lipsă acută de ureche muzicală care dă frazelor un sunet strident şi găunos, de prea multe ori asemănător gazetăriei sau rezumatelor din şedinţele de redacţie.

Nici o privire, Polirom, 2009. 24.95 lei

Iată că am ajuns la Peixoto. Scriitor portughez premiat, tradus la Polirom cu două romane. Un scriitor care înspăimântă, farmecă şi te pune pe gânduri cu modul său de a construi proza. O experienţă de lectură cu adevărat puternică. Frazele lungi, poetice, cu multe repetiţii, reluări, încărcate stilistic ar sugera mai degrabă o fază incipientă în scriitura unui autor, deloc recomandabilă. Departe de eşec însă, frazarea lui Peixoto, reluând ceva din ritmul şi cadenţa textului biblic, dă greutate şi obsedează. Imaginile ţi se întipăresc în minte nu prin impactul vizual, ci prin umbrele pe care le lasă în discurs şi cadenţa de refren în care sunt aranjate.

De altfel, obsedat de construcţia frazelor, Peixoto reduce subiectul şi personajele romanului la minim: un ţinut arid, dominat de un munte cu o rezonanţă uşor de recunoscut: muntele măslinilor şi dealurile pline de măslini din jur. Un sat mic, cu locuitori puţini şi atemporali. Întreaga poveste ţine preţ de două generaţii, însă exceptând câteva personaje matusalemice, oamenii trăiesc destul de puţin, suferă mult şi mor violent.

Personajele şi locurile au nume împrumutate din Biblie: taverna lui Iuda, loc în care deguşti plăcerile alcoolului, dar în care bârfa circulă repede şi Diavolul, personaj central, care te ştie şi nu te iartă. Muntele măslinilor e locul pentru reculegere, pentru a privi viaţa cu adevărat în ochi şi a te sinucide. Peixoto pune accentul pe câteva personaje, portrete bine realizate, pe care le mişcă ca pe o tablă de şah unde nu mutarea greşită se pedepseşte, ci mai degrabă păcatul făcut sau suportat.

Cartea are două părţi mari asemeni celor doi gemeni bătrâni, uniţi printr-un deget, al căror destin e să urmărească presa de ulei negru. Fiecare parte corespunde unei generaţii. Martori rămân bucătăreasa misterioasă, un soi de Dumnezeu al mâncărurilor, putând să reproducă orice secvenţă din viaţă de zi cu zi pe platoul servit la cină, căsătorită cu unul dintre fraţii uniţi, însă căsătorită prin defectul anatomic cu amândoi, părtaşă a morţii lor şi nebună pentru tot restul cărţii, bătrânul Gabriel, a cărui vârstă nimenu nu o mai ştie, însă toată lumea îi aude zgomotul peniţei când scrie evanghelia ţinutului şi Diavolul, personaj ce ţine locul lui Dumnezeu şi al Satanei, cu bârfa ucide şi cu mâna cunună.

Romanul se mişcă greu, Peixoto reluând vocile personajelor şi amestecându-le cu o voce a povestitorului, însă fără grija pierderii timpului. Cum durerea, suferinţa, boală şi moartea sunt principalele ingrediente ale vieţii personajelor, nimeni nu se grăbeşte, gesturile sunt încete şi ascunse, iar memoria locurilor încărcată de mistere. Pentru cititorul grăbit, romanul e un coşmar. Nimeni nu îţi explică biografia personajelor şi sensul lor în carte, paginile citite nu aduc un soi de progresie evenimenţială, cum finalul cărţii nu îţi dă niciun soi de satisfacţie. Peixoto construieşte un soi de infern pământean, egal în iubire şi suferinţă, şi căruia îi găseşte, fals, după părerea mea, un soi de sfârşit.

Aşa că dacă mă întrebaţi, singurul lucru care m-a deranjat e finalul cărţii, finalul de după final. Cele câteva pagini, scrise în stilul şi “gândirea” lui Cărtărescu, de pildă, care nu servesc deloc întregii poveşti. Altfel, recomandare pe toate planurile, însă, mai ales, o recomandare de lectură obligatorie pentru prozatorii români.

Dacă tot am lăudat frazare şi cadenţa, iată un fragment din roman, se pot găsi nenumărate, acesta chiar de la începutul romanului:

“Iosif intră în taverna lui Iuda după lăsarea nopţii. Purta încă pe corp hainele decolorate de soare, pe piele lumina ocru a pământului, iar pe chip un zâmbet formal. Se ivi mai întâi bâta, groasă la un capăt, murdară. Îl urmă căţeaua lui, care fătase de curând, obosită, cu pielea de pe burtă aproape măturând pământul şi cu sfârcurile grele. La tejghea, îşi scoase traista pe care o purta atârnată cu o sfoară pe umăr, o puse jos şi se rezemă. Un pahar de vin roşu. Puţinii bărbaţi care îl salutară îngăimau silabe indescifrabile, muribunde. Ceilalţi, fără a se opri din vorbit sau din băut sau din jucat cărţi, ridicară privirea ca să îl vadă. Căţeaua îşi aşternu coastele pe jos, îşi curbă spinarea într-un arc de noduri care i se vedeau prin blană şi îşi lăsă pleoapele peste ochii căprui şi resemnaţi.

În momentul în care Iosif ridică paharul şi lăsă tot vinul să-i alunece dintr-odată pe gât, văzuţi din partea opusă a pieţei, văzuţi din noapte şi din linişte, bărbaţii din taverna lui Iuda erau cadrul unei uşi deschise; erau o cale firavă prin care lumina încerca să pătrundă în piaţa pustie şi în noaptea neagră, neagră; erau sălaşul de vorbe nedesluşie care încercau să pătrundă în piaţa pustie şi în liniştea neagră, neagră. Iosif puse paharul gol pe tejghea şi, chiar lângă pielea lui, sub lumină, sub larmă, se întrupă instantaneu surâsul vagabond al diavolului. Zâmbea.”

Merită de apreciat traducerea Clarisei Lima şi de învăţat portugheza pentru a citi cărţile în original. Şi tot în original, un interviu cu autorul: