În Cartea cu fleacuri (Paralela 45, 2010, 19 lei), găsesc un nou fragment pentru care Livius Ciocârlie ar merita citit de mai multă lume:

“Uneori te cunoşti mai bine în alţii decât în tine însuţi. Nu mă interesează cititorii acestor pagini, scrie Gheorghe Crăciun. Am scris fraze asemănătoare. Acum, mă crispez şi îmi dau seama: nu merge; nu merge deloc. Nu merge, după ce le-ai scris, să porneşti către editor.”

Surprinzător de puţini scriitori ştiu lucrul acesta. Deseori, la un pahard e bere şi-o discuţie despre literatură, aud câte o cunoştinţă spunând că scrie fără să-i pese de cei care-l citesc, că valoarea e valoare şi cititorul nu contează. Ba, chiar şi la Nepotu’ lui Thoreau am mai auzit pe câte unul spunând lejer că el scrie fără a se interesa de public, cine vrea să-l citească, să-l citească; cine nu, nu. Şi repet şi eu: nu merge. Dacă vrei să scrii fără să-ţi pese de cititor nu e nici o problemă. Te aşezi la masă sau la calculator şi-i dai drumul. Apoi ştergi (aşa ca la pescuitul sportiv) sau pui la sertar. Şi le laşi acolo, cel mult le arăţi altui prieten venit la o bere. Dar nu te chinui să apari în reviste, nu tânjeşti după vreo bursă şi nu încerci să fii publictat. Că nu e nevoie. Dacă e valoros şi ţie îţi plac le poţi pune la tine în vitrină. Printezi textul pe foi lucioase, eventual le mai şi dai cu fixativ, ca să pară puţin artistice şi gata. Nu duci la tipar nimic pentru că, nu-i aşa, nu-ţi pasă de cititor.

Reticenţa asta la cititor (că e de masă, că e incult, că nu ştie, că sunt înaintea timpului) e o tâmpenie, cel mult o figură de stil care mergea la Cioran. În rest, un soi de ipocrizie afişată în public, culmea! tot la întâlniri literare.  Şi-nlocuită acasă, în intimitatea caldă a luminii monitorului, de căutari febrile pe google a numelui propriu. Aşa că dragii mei, nu merge. Ba chiar deloc.

Advertisements

Blog at WordPress.com.

Up ↑