Search

Bun de tipar

Tag

curtea veche

Cărţi în regim de viteză

Gabriel Brebenar, Jurnalul unui cititor. Humanitas, 2011.24 lei

Se cam simţea lipsa pe la noi în ultima vreme a unor jurnale de lectură. Eu unul, cititor de Radu Petrescu și Livius Ciocârlie, ca să dau doar 2 exemple banale plin stereotipia pe care deja o acoperă în această zonă, chiar resimțeam lipsa jurnalelor de lectură. Există în ultimul timp undeva la 5, 6 bloguri despre cărți, în care autorii lor scriu mai bine sau mai prost, însă scriu constant și efervescent. Ceea ce e bine. Există o Dilemateca, slăbuță, subțirică în conținut și analiză de carte, însă cu marele atuu de a fi color și singura pe piață în  această zonă. Așa că un jurnal nou despre lecturi e numai potrivit. Gabriel Brebenar a terminat filosofia, are 32 de ani și e un necunoscut din punct de vedere publicistic.  Trăiește retras, undeva la țară din ce am reținut, citește filosofia și literatura la grămadă, deși își ordonează tot timpul viitoarele lecturi, e mare fan axa Noia/Cioran/Pleșu/Patapievici și scrie regulat, așa cum se scrie un jurnal. E un pic naiv, citește de dragul universalității și a cunoașterii de tip renascentist și marele său scop e cunoașterea de dragul cunoașterii. Sunt pagini bune, însă și multe plictisitoare, cu judecăți general valabile, fără nimic personal. Axa citată de mine apare reprezentată aproape în fiecare pagină așa că publicarea volumului de către Humanitas e un pic jenantă, dar logică. Nu oricine îl pomenește pe Liiceanu ca maestru din 3 în 3 pagini.

Omul nostru scrie mult, drept dovadă volumul publicat și premiat cu noul Premiu Kundera (voi reveni cândva la poveste) cuprinde doar o selecție din jurnalele tânărului filosof, respectiv caietele 27-38. Probabil, ultimele caiete, mai mature. Cei care se așteaptă la un jurnal veridic, trebuie să renunțe. Sunt note de lectură, ici-colo localizate, eventual, mai rar, personalizate cu câte o trimitere la un personaj sau altul din realitatea autorului. Nimic din farmecul diaristic al marilor autori de jurnale, foarte puțin din ceea ce dă viață și persistență unui jurnal. Doar note de lectură și apologii făcute filosofilor din România (îi știm care).

Merită răsfoit, prețul e decent (24 lei). Însă cam atât. Eventual, merită de luat ca exemplu. Nu ar strica ca mai multă lume să scrie jurnal de lectură. Ca să nu zic că nu ar strica ca să citească unii în stilul lui Gabriel Brebenar.

Adolfo Bioy Casares, Jurnal din anul porcului. Curtea Veche, 2009.

Nu m-am omorât cu Adolfo Bioy Casares prea mult. I-am citit mai multe povestiri și nu dădea semne de mare fantezie. Așa că l-am așezat mental într-un raft doi, mult în spatele unui Borges, Cortázar sau Márquez. Și l-am lăsat acolo, așa cum faci de obicei cu un scriitor în privința căruia ți se pare că te-ai lămurit. Nici nu îți place foarte mult, nici nu scrie nemaipomenit, în fine. Un scriitor despre care știi cum scrie și poți discuta oricând despre el la un pahar de bere. Însă nu resimți nevoia să-l recitești.

Uite că romanul acesta l-a scos din amorțire pe Casares, cel puțin în mintea mea. Scris alert, cu umor, ironie și mult, mult absurd, Jurnal din Războiul porcului e o parabola a nașterii violenței din nimic și fără alt scop decât cel al violenței pentru și de dragul violenței. O stare agiatată, o nervozitate excesivă în aer transformă orașul în care bătrânul narator își duce veacul într-un adevărat câmp de război: tineretul decide spontan că bătrânii îngreunează evoluția țării și trebuie eliminați radical și rapid. Războiul se petrece în special noaptea, bătrânii sunt uciși pe capete, frica și spaima îi fac pe mulți să îmbătrânească și pe mulți alții să-și recapete tinerețea și vigoarea de altă dată. Cu siguranță un roman sud-american, și încă unul de primă mână.

Wells Tower: un debut foarte bun

Wells Tower, Să distrugi şi să arzi tot. Editura Curtea Veche, 2011. 22 lei

 

Probabil că prima dată te întrebi ce fel de nume e ăsta: Wells Tower? Uite că există. Canadian prin naştere, american prin adopţie, Wells Tower publică primul său volum de proză scurtă în 2009 şi încasează o mulţime de premii pentru asta. Scrie bine, dovadă că 2 dintre povestirile volumului au apărut în The Paris Review şi au fost premiate. Curtea Veche îi scoate ediţia în română anul acesta în traducerea Ştefaniei Mihalache. Traducerea e bună, cartea costă puţin, semnul de carte arată foarte bine, chiar mai bine decât coperta, singurul reproş fiind încadrarea textului în pagină. Aici, cei de la Curtea Veche, fie din motive financiare, fie din reprezeală, au cam umplut pagina cu text, ca să nu mai spun că ultima pagină a cărţii e cuprinsul – genul de lucrare întâlnită de obicei la ediţiile apărute cu ziarele de larg consum. Însă cartea merită investiţia, aşa că să nu mai fiu gică-contra.

Tower scrie firesc, simplu, fără prea multă maşinărie stilistică. Sunt proze de circa 10-25 de pagini, despre relaţii de familie şi schimbări în viaţă. Genul de proză minimalistă încercată într-o vreme de generaţia optzeci, minus ornamentul formal, şi continuată la noi de o serie de prozatori din zona anilor 2000. Însă nimic fals în textele americanului, nimic care să-ţi dea senzaţia de fabricare, de oboseală sau de scremere în a construi personajele.

Deprimante, ratate, pline de eşecuri şi boacăne, personajele lui Wells Tower sunt un soi de pleavă a societăţii americane, indivizi care oricât s-ar strădui nu prind mai nimic din visul de succes al reclamelor. Fiecare decizie luată duce către dezastru, fiecare întâmplare cu siguranţă că e negativă, fiecare pas în faţă e urmat de un pluton de şuturi în fund. Relaţiile se destramă de la sine, proprietaţile se pierd, prietenii sunt apatici, rudele egoiste, refugiul e doar o cale pentru a mai răni un vecin. Autoironici, maniacali în firescul eşecului, indivizii conturaţi de Tower se lasă purtaţi de curentul zilei, fie că sunt duşi spre faliment, fie că scapă dintr-o belea pentru a da într-una mai mare. Am sentimentul că citesc o proză care pune accentul pe predestinare mai mult ca oricând.

Nu are sensul să vă povestesc prozele, fiecare dintre ele prinde câteva secvenţe din viaţa unui personaj banal, tehnică asemănătoare cumva serialelor americane. Cert e că am citit trei sferturi din carte şi încă nu am găsit vreo proză care să mi se pară slabă, plasată de umplutură – tehnică des întâlnită în volumele româneşti de proză scurtă. Sunt stăpânite foarte bine zonele de trecere dinspre descriere, contextualizare, către dialog, narativitatea pură. Dacă urmăreşti proză cu proză, observi că între replici şi desfăşurarea evenimenţială, tot timpul apar fragmente de contextualizare care să dea culoare, sens unor decizii sau unor personaje alese. La o privire rapidă, Wells Tower pare genul de autor care iubeşte mai mult spaţiul în care se mişcă personajele şi modul lor de adaptare decât personajele în sine.

Straniu, mi se pare citatul dat din The New York Times Book Review, de pe coperta 4, în care se vorbeşte despre suprarealism. Probabil că pentru criticul şi cititorul american doar aşa poate avea logică universul sucit şi găunos al lui Weels. Însă departe de Tower suprarealismul, mai degrabă un realism brut, necosmetizat şi fără menajamente.

Cu siguranţă, recomandarea săptămânii. Felicitările merg spre Curtea Veche, mi-aş dori mai multe volume de proză scurtă pe piaţa românească. Ce să mai zic de premii!!

 

Blog at WordPress.com.

Up ↑