Un roman de Un cristian

Morţii Mă-tii, un cristian. Casa de pariuri literare, 2012. 25 de lei.

un cristian (Cristian Cosma) a devenit cu siguranţă, aşa cum îşi manifesta intenţiile în interviuri şi postări pe bloguri, un personaj. Nu ştiu dacă un “personaj literar auxiliar”, după formula deja celebră, însă un personaj viu despre care nu trece o zi fără să auzi ceva: fie de bine, fie de rău. Editor, redactor, moderator, meritele lui un cristian în promovarea unei generaţii de după momentul MM (anii 2000) sunt de necontestat, la fel cum e de necontestat şi munca de reeditare şi promovare a poeziei din perioada anilor ’90. Promovând undergroundul literar (splendidă ideea carneţelelor no name de acum câţiva ani, mici carneţele cât să intre câteva poeme şi să popularizeze gratis poezia noilor generaţii!), însă mai cinstit şi mai pe faţă decât un personaj la fel de viu şi, paradoxal, asemănător cu un cristian – e vorba de editorul şi poetul Tzone, patronul editurii Vinea, un cristian a reuşit ca în câţiva ani să devină unul dintre puţinii manageri culturali din Bucureşti. În permanentă concurenţă cu alte personalităţi literare bucureştene şi nu numai, dar şi în permanent conflict, un cristian este astăzi mai puţin personaj auxiliar, cât personaj central al culturii şi literaturii române: personaj imprevizibil, vulcanic şi conflictual, cu creşteri şi căderi pe măsură de cotă şi prestigiu.

un-cristian-mortii-ma-tii_coperta.indd

Astăzi însă e vorba despre Morţii Mă-tii, romanul de debut al lui un cristian. Roman cu care tot ameninţa cititorii, mult amânat, cenzurat de către edituri din pricini de titlu, în fine, un  roman din care citisem un fragment pe blog ca, după o bună bucată de vreme, să îl pot citit integral. Romanul arată bine ca produs tipografic, deşi titlul – Morţii Mă-tii, adică înjurătura ce ţine loc de generaţia MM (mai pe româneşte, generaţia 2000) – pare un soi de frondă destul de puerilă în contextul dat. La fel de puerilă cum e şi recomandarea autorului de pe coperta 4: “Dacă nu înţelegi, citeşte(‘n) Morţii Mă-tii“. Sincer, pe mine mă plictisesc puţoismele, aşa că să fiu scutit cu trimiteri de genu’. Dacă vreau citesc, dacă nu, nu. Mă îndoiesc că înjurătura cu pricina face mai multă reclamă pozitivă romanului, ba din contră…

Romanul îşi joacă de la un capăt la celălalt pactul cu autoficţiunea: un soi de roman autobiografic, cu inserţii de jurnal, amintiri şi trimiteri către persoane reale. Pornind de aici, un cristian brodează mici fragmente, când descriptive, când narative, în jurul copilăriei, adolescenţei şi tinereţii personajului Cristian. Copil bine-crescut, dar cu ochelari, frustrări de adolescent şi multe probleme de adaptare. Copilăria comunistă cu cei 2, 3 prieteni, poantele, înjurăturile şi întâmplările de la şcoală, apoi anii de la bloc, familia, anturajul. Cealaltă jumătate a volumului cuprinde fragmente din adolescenţa personajului, anii de facultate şi munca la o firmă-editură ce vinde manuale şi auxiliare şcolare. Dacă însă credeţi că aveţi în faţă un bildungsroman, vă înşelaţi. Personajele – majoritatea episodice – sunt vag construite şi fără evoluţie. Naraţiunea sare din fragment în fragment, aşa că impresia lăsată la final e de album foto cu vechi întâmplări, nicidecum de construcţie bine structurată. Fără personaje în evoluţie, fără o structură bine trasată şi cu mize foarte mici, greu de apreciat cât de roman e acest roman.

Prima parte – cea cu copilăria în comunism, temă destul de multe exploatată şi de alţi prozatori români, rezistă prin câteva personaje. Aşa cum şi ultima parte, cea în care naratorul, prozator în devenire, absolvent de facultate şi purtător de ochelari – detaliu marcant pentru frustrările masculine – este nevoit să intre în reţeaua de distribuţie a auxiliarelor şcolare, e suficient conturată cât să aibă coerenţă şi cât să promită. Câteva personaje brutale, genul de mafiot proaspăt îmbogăţit, mici lingăi de serviciu şi profesoare dezabuzate din şcolile de provincie – un mediu care putea fi dezvoltat şi care merita o mai mare atenţie din partea autorului. Perioada ocupată de facultate şi de realizările intelectuale mai mult sau mai puţin strălucite devine haotică în construcţie, cu multe fragmente naive, patetice sau eseistic-critice. Romanul lui Adrian Schiop – pe bune/ pe invers – excelează la acelaşi capitol. Reţin o imagine amuzantă prin naivitatea construcţiei: tânărul Cristian îi mărturiseşte iubitei cum va deveni celebru în următorii ani, cum va cunoaşte întreaga enciclopedie a autorilor în viaţă, le va lua interviuri şi va face cu aceste interviuri cea mai mare şi mai nouă bibliotecă. Asemeni celebrului tratat de devenire biografică (Zbor în bătaia săgeţii) şi aici autorul apelează la mici inserţii care să dea un sens global traseului biografic – un sens, mai precis, eroic, de succes progresiv. Mai pe limbajul din roman: las’ că vă arăt eu când voi fi mare.

Literatura, în general, nu e vulgară. Literatura adevărată nu poate fi vulgară pentru că limbajul licenţios ţine de naturaleţea personajelor sale. Însă, aşa cum un film în care sexul e redat în timp real e pornografie (Eco), aşa şi înjurăturile de dragul înjurăturilor – enervant de multe şi de dese – devin vulgare prin gratuitatea plasării lor în text. De la mici copii până la bătrâni, de la şcoală până la scara de bloc, toată lumea înjură. Fie că trebuie – vezi concursul de înjurături din spatele blocului, fie că nu. Gratuitatea şi lejeritatea cu care imaginea unor personaje se susţine în text doar prin limbajul brutal denotă inspiraţie puţină şi viziune redusă asupra construirii unui personaj. Pornind de la titlu şi până la frecvenţa obositoare din volum, înjurătura devine un laimotiv în scriitura cărţii lui un cristian, un soi de răzbunare frustră asupra cititorului. De altfel, deseori, ai impresia că întreaga carte e o răzbunare împotriva cuiva. Sau un pariu… pierdut.

Dacă volumul era publicat în anii 2000, în perioada desantului generaţiei Polirom, probabil că ar fi fost unul de referinţă pentru 2000. Cu toate erorile de construcţie, exagerările de stil, defectele de naraţiune sau de calculare a timpurilor narative. Ar fi devenit un roman legendă precum 69 lui Chiva sau pe bune/ pe invers. Spun asta pentru că Morţii Mă-tii suferă de toate defectele prozei acelor timpuri, dar şi de toate excesele pozitive. De parcă autorul ar fi amânat la nesfârşit publicarea lui sau ar fi fost obligat să îl publice ca urmare a unui pariu, a unei promisiuni neonorate.

Nu-mi dau seama cât de prozator e un cristian, postura de personaj literar auxiliar e una defensivă şi uşor de apărat. Clar că romanul acesta, publicat în 2012, nu aduce nimic nou şi nici nu îi face vreun serviciu de imagine scriitorului. Însă unele detalii stilistice, unele personaje desprinse parcă din filmele lui Caranfil par să sugereze că autorul s-ar putea descurca onorabil ca prozator. Însă fără strustrări, fără construcţii egocentrice, fără poză defensivă. Simplu, doar ca scriitor.

Advertisements

Alex Văsieş lansează volumul “lovitura de cap” la Book Corner

Începem toamna în regim de viteză, mai ales că o mulţime de volume bune de poezie au apărut anul acesta pe piaţă şi merită lansate în librării şi plimbate prin cluburi de lectură. Aşa că astăzi Alex Văsieş, debutantul care vine dinspre Bistriţa, deşi zona de influenţă poetică e mai aproape de Cluj – undeva între Vlad Moldovan şi Doboş.  O primă lansare şi recomandare bună la librăria unde lucrez. Urmează săptămâna viitoare încă 2 poeţi obligatoriu de inclus în orice discuţie despre generaţiile recente în literatura română: Vlad Moldovan şi Radu Vancu.

Însă toate la timpul lor.

Blogstory – Nora Iuga

Volum apărut la Casa de pariuri literare în 2011. Preţ de librărie 1,50 lei şi nu e o glumă.

Sunt unul dintre cititorii cărora le place Nora Iuga. I-am citit câteva volume de poezie, câteva volume de proză. Dacă nu mă înşel i-am şi recenzat reeditarea romanului Săpunul lui Leopold Bloom în Tribuna. E genul de scriitoare cochetă, nobilă, cu farmec şi cultură, feminină în draci, dar cu nerv şi mofturi bine alese. Aud pe la urechi că traducerile ei din Celan nu ar suna foarte bine faţă de original, dar cum nu mă pot pronunţa decât prin a puna asta în text, nu dau o sentinţă. Cunoscătorii să spună ce şi cum. Mie mi-au plăcut traducerile din Aglaja Veteranyi, Herta Müller sau Rolf Bossert, ca să dau câteva exemple.

Aşadar sunt într-o zonă în care volumele cu Nora Iuga îmi sunt familiare. Într-un timp a ajuns să mă obosească Un Cristian prin frecvenţa cu care o scotea în faţă şi o angrena în mai toate manifestările literare din capitală. Ştiut bine e faptul că a aglomera imaginea şi prezenţa unui scriitor nu duce matematic şi la o creştere a cotei de piaţă sau a volumelor vândute. Doar oboseşte şi, paradoxal, epuizează imaginea respectivului. Aşa că mărturisesc că mi s-a părut prea peste tot Nora Iuga. Deşi, în notele de blog ale autoarei, Nora Iuga deplânge slaba vizibilitate din ţară, mai ales cea a textelor critice referitoare la opera sa. Am fost anul trecut la aniversarea Editurii CDPL şi undeva pe scena improvizată din Club A era, în lumina reflectoarelor şi a noastră, Nora Iuga. Aşezată pe tron ca un soi de rege bătrân venit să aprobe banchetul celor tineri. Şi iarăşi m-am întrebat ce caută acolo printre toţi tinereii ăştia mai mult sau mai puţin premiaţi. Apoi am auzit-o vorbind şi se pare că îi făcea plăcere. Se simţea la locul ei. În volum, singură recunoaşte rolul decorativ pe care îl primeşte deseori şi cu umor şi multă auto-ironie îl acceptă. La fel cum recunoaşte că îi face plăcere compania celor tineri. Cei care vor citi Blogstory vor vedea că aproape fiecare pagină pomeneşte nume de tineri poeţi. Un soi de dicţionar afectiv al noilor generaţii de poeţi, la fel cum, din când în cand, Nora Iuga scrie scrisori afective către marii scriitori şi critici, prieteni sau maeştri din biografia personală.

Dar să vedem ce-i cu volumul acesta. E un soi de pariu personal al lui Un Cristian şi al autoarei, evident, de a face un blog pentru cel mai “vârstnic scriitor român cu blog”. Şi de a scrie în el, regulat, timp de un an de zile. Volumul conţine însemnări pentru o perioadă de un an şi ceva, de unde rezultă că s-au ţinut de promisiune. Sunt însemnări de călătorie, cu notaţie rapidă şi deseori evenimenţială, amintiri despre poeţi şi scriitori, scrisori afective către cei care nu mai pot răspunde, fragmente de jurnal cu rememorări de lecturi, lansări şi turnee, cu micile reproşuri, veselii. E un volum unitar prin tonul vocii şi prin nervul frazelor, în ciuda amestecului de texte şi genuri.

Probabil că nu ar strica să fie citit în paralel cu volumul de la Cartea Românească – Berlinul meu e un monolog, lucru pe care nu l-am făcut încă, însă o voi face în săptămânile următoare. Nu e un volum deosebit. Şi nici nu e unul de referinţă pentru Nora Iuga. În fond, sunt texte de blog – aşadar un soi de jurnal de salon, cu texte bune, scrise însă la focul discuţiilor şi la zgomotul paharelor ciocnite. Un volum care merită de citit pe tren sau troleu, un soi de trecere între două volume de autor. Iar la preţul ăsta, face cu siguranţă toţi banii. Sfatul meu e ca cititorii de Nora Iuga să-l cumpere, ceilalţi, care nu ştiu cu ce se mânăncă, să înceapă cu o altă carte a autoarei.

Blog at WordPress.com.

Up ↑