subsol-13-prima-editie1

Advertisements

Un roman de Un cristian

Morţii Mă-tii, un cristian. Casa de pariuri literare, 2012. 25 de lei.

un cristian (Cristian Cosma) a devenit cu siguranţă, aşa cum îşi manifesta intenţiile în interviuri şi postări pe bloguri, un personaj. Nu ştiu dacă un “personaj literar auxiliar”, după formula deja celebră, însă un personaj viu despre care nu trece o zi fără să auzi ceva: fie de bine, fie de rău. Editor, redactor, moderator, meritele lui un cristian în promovarea unei generaţii de după momentul MM (anii 2000) sunt de necontestat, la fel cum e de necontestat şi munca de reeditare şi promovare a poeziei din perioada anilor ’90. Promovând undergroundul literar (splendidă ideea carneţelelor no name de acum câţiva ani, mici carneţele cât să intre câteva poeme şi să popularizeze gratis poezia noilor generaţii!), însă mai cinstit şi mai pe faţă decât un personaj la fel de viu şi, paradoxal, asemănător cu un cristian – e vorba de editorul şi poetul Tzone, patronul editurii Vinea, un cristian a reuşit ca în câţiva ani să devină unul dintre puţinii manageri culturali din Bucureşti. În permanentă concurenţă cu alte personalităţi literare bucureştene şi nu numai, dar şi în permanent conflict, un cristian este astăzi mai puţin personaj auxiliar, cât personaj central al culturii şi literaturii române: personaj imprevizibil, vulcanic şi conflictual, cu creşteri şi căderi pe măsură de cotă şi prestigiu.

un-cristian-mortii-ma-tii_coperta.indd

Astăzi însă e vorba despre Morţii Mă-tii, romanul de debut al lui un cristian. Roman cu care tot ameninţa cititorii, mult amânat, cenzurat de către edituri din pricini de titlu, în fine, un  roman din care citisem un fragment pe blog ca, după o bună bucată de vreme, să îl pot citit integral. Romanul arată bine ca produs tipografic, deşi titlul – Morţii Mă-tii, adică înjurătura ce ţine loc de generaţia MM (mai pe româneşte, generaţia 2000) – pare un soi de frondă destul de puerilă în contextul dat. La fel de puerilă cum e şi recomandarea autorului de pe coperta 4: “Dacă nu înţelegi, citeşte(‘n) Morţii Mă-tii“. Sincer, pe mine mă plictisesc puţoismele, aşa că să fiu scutit cu trimiteri de genu’. Dacă vreau citesc, dacă nu, nu. Mă îndoiesc că înjurătura cu pricina face mai multă reclamă pozitivă romanului, ba din contră…

Romanul îşi joacă de la un capăt la celălalt pactul cu autoficţiunea: un soi de roman autobiografic, cu inserţii de jurnal, amintiri şi trimiteri către persoane reale. Pornind de aici, un cristian brodează mici fragmente, când descriptive, când narative, în jurul copilăriei, adolescenţei şi tinereţii personajului Cristian. Copil bine-crescut, dar cu ochelari, frustrări de adolescent şi multe probleme de adaptare. Copilăria comunistă cu cei 2, 3 prieteni, poantele, înjurăturile şi întâmplările de la şcoală, apoi anii de la bloc, familia, anturajul. Cealaltă jumătate a volumului cuprinde fragmente din adolescenţa personajului, anii de facultate şi munca la o firmă-editură ce vinde manuale şi auxiliare şcolare. Dacă însă credeţi că aveţi în faţă un bildungsroman, vă înşelaţi. Personajele – majoritatea episodice – sunt vag construite şi fără evoluţie. Naraţiunea sare din fragment în fragment, aşa că impresia lăsată la final e de album foto cu vechi întâmplări, nicidecum de construcţie bine structurată. Fără personaje în evoluţie, fără o structură bine trasată şi cu mize foarte mici, greu de apreciat cât de roman e acest roman.

Prima parte – cea cu copilăria în comunism, temă destul de multe exploatată şi de alţi prozatori români, rezistă prin câteva personaje. Aşa cum şi ultima parte, cea în care naratorul, prozator în devenire, absolvent de facultate şi purtător de ochelari – detaliu marcant pentru frustrările masculine – este nevoit să intre în reţeaua de distribuţie a auxiliarelor şcolare, e suficient conturată cât să aibă coerenţă şi cât să promită. Câteva personaje brutale, genul de mafiot proaspăt îmbogăţit, mici lingăi de serviciu şi profesoare dezabuzate din şcolile de provincie – un mediu care putea fi dezvoltat şi care merita o mai mare atenţie din partea autorului. Perioada ocupată de facultate şi de realizările intelectuale mai mult sau mai puţin strălucite devine haotică în construcţie, cu multe fragmente naive, patetice sau eseistic-critice. Romanul lui Adrian Schiop – pe bune/ pe invers – excelează la acelaşi capitol. Reţin o imagine amuzantă prin naivitatea construcţiei: tânărul Cristian îi mărturiseşte iubitei cum va deveni celebru în următorii ani, cum va cunoaşte întreaga enciclopedie a autorilor în viaţă, le va lua interviuri şi va face cu aceste interviuri cea mai mare şi mai nouă bibliotecă. Asemeni celebrului tratat de devenire biografică (Zbor în bătaia săgeţii) şi aici autorul apelează la mici inserţii care să dea un sens global traseului biografic – un sens, mai precis, eroic, de succes progresiv. Mai pe limbajul din roman: las’ că vă arăt eu când voi fi mare.

Literatura, în general, nu e vulgară. Literatura adevărată nu poate fi vulgară pentru că limbajul licenţios ţine de naturaleţea personajelor sale. Însă, aşa cum un film în care sexul e redat în timp real e pornografie (Eco), aşa şi înjurăturile de dragul înjurăturilor – enervant de multe şi de dese – devin vulgare prin gratuitatea plasării lor în text. De la mici copii până la bătrâni, de la şcoală până la scara de bloc, toată lumea înjură. Fie că trebuie – vezi concursul de înjurături din spatele blocului, fie că nu. Gratuitatea şi lejeritatea cu care imaginea unor personaje se susţine în text doar prin limbajul brutal denotă inspiraţie puţină şi viziune redusă asupra construirii unui personaj. Pornind de la titlu şi până la frecvenţa obositoare din volum, înjurătura devine un laimotiv în scriitura cărţii lui un cristian, un soi de răzbunare frustră asupra cititorului. De altfel, deseori, ai impresia că întreaga carte e o răzbunare împotriva cuiva. Sau un pariu… pierdut.

Dacă volumul era publicat în anii 2000, în perioada desantului generaţiei Polirom, probabil că ar fi fost unul de referinţă pentru 2000. Cu toate erorile de construcţie, exagerările de stil, defectele de naraţiune sau de calculare a timpurilor narative. Ar fi devenit un roman legendă precum 69 lui Chiva sau pe bune/ pe invers. Spun asta pentru că Morţii Mă-tii suferă de toate defectele prozei acelor timpuri, dar şi de toate excesele pozitive. De parcă autorul ar fi amânat la nesfârşit publicarea lui sau ar fi fost obligat să îl publice ca urmare a unui pariu, a unei promisiuni neonorate.

Nu-mi dau seama cât de prozator e un cristian, postura de personaj literar auxiliar e una defensivă şi uşor de apărat. Clar că romanul acesta, publicat în 2012, nu aduce nimic nou şi nici nu îi face vreun serviciu de imagine scriitorului. Însă unele detalii stilistice, unele personaje desprinse parcă din filmele lui Caranfil par să sugereze că autorul s-ar putea descurca onorabil ca prozator. Însă fără strustrări, fără construcţii egocentrice, fără poză defensivă. Simplu, doar ca scriitor.

Un album şi o nouă carte de Alexandru Vlad

Pentru că tot ascult de ceva vreme albumul dau mai jos două linkuri către youtube. The Something Rain – ultimul album scos de cei de la Tindersticks merită câteva dimineţi cu cafea şi muzică pusă pe repeat.

Dar şi

Şi acum cartea:  Măsline aproape gratis, Alexandru Vlad. Eikon, 2012.

coperta Masline aproape gratis

Alexandru Vlad e unul dintre cei mai cunoscuţi optzecişti clujeni. Destul de retras, greu de scos la o bere şi-o poveste, mai tot timpul pe străzi cu pipa şi pălăria prea bine cunoscute, prozatorul a scos la Charmides în 2011 un roman bine primit de public şi de presa de specialitate: Ploile amare. Şi, probabil, că nici nu se putea altfel. Un pic mai devreme, editase un volum de povestiri, texte de presă, memorii, un amestec discret din fiecare în spiritul unui Julien Green american, la editura Dacia XXI. Editură cu destin ciudat şi apariţie editorială cu destin asemeni editurii. Volumul avea un tiraj minuscul, greşeli de tipar cât să laşi cartea de zeci ori din mână la fiecare pagină şi să drăcuieşti redactorul inexistent, ce mai atâta poveste! Un volum ratat.

Apariţia la Gaudeamusul din toamna anului trecut a unei noi ediţii face nu doar o favoare cărţii, însă repară tot ceea ce trebuia reparat în varianta precedentă, văzută de o mână de oameni. Aşa că firesc, ediţia de faţă nu e doar o ediţie corectată şi revăzută, ci şi un substitut al primei, preluând cumva rolul prim. Lucru vizibil şi în carte, unde nu e specificată ediţia.

Volumul reuneşte, aşa cum am precizat mai sus, texte de factură diferită. Autorul le spune “proze asortate”. Publicate o bună parte în reviste (Vatra, Observator cultural, Familia), povestirile au farmecul gazetăresc britanic şi vocea naratorială a unui american. Fie că e vorba de-o proză scurtă, un fragment biografic, fie că e o întâmplare sau doar o reacţie la vreun eveniment media, discursul şi vocea autorului păstrează constant jocul între proză şi stil jurnalistic. Cinic, deseori ironic, moralist în detalii, nu în concluzii, deschis ca pelicula fotografică către fiecare scenă descrisă, Alexandru Vlad devine un soi de cronicar al micilor întâmplări clujene. Volumul reia ideea construcţiei narative din spatele unei cărţi precedente – Curcubeul dublu (Polirom, 2008), amestec de proză şi confesiune, îmbinate natural şi parcă de nedespărţit.

S-a scris mult despre eleganţa stilului prozelor lui Sandu Vlad. Despre fraza minuţios elaborată, portretele bine conturate, asemeni unui Groşan nepus pe şotii, despre naturaleţea şi deseori directeţea scrisului. Alexandru Vlad e genul de scriitor care nu lasă nimic la întâmplare, iar eşafodajul textului e greu de întrezărit şi de scos în faţă. Subtil mânuitor de personaje şi-ntâmplări, proza scurtă îi permite să se joace după propriile mofturi. Aşa că cei care au citit recentul Ploile amare trebuie să aibă alte aşteptări: întâmplări din timpul revoluţiei, mici certuri scriitoriceşti, ciudatele şi eternele poveşti din satul ireal al naratorului (spaţiu exploatat din plin în Curcubeul dublu), mici notaţii sau improvizaţii narative plecând de la un simplu detaliu fac din acest volum un soi de manual de scriere creatoare. Există un gest, o amntire sau o simplă întâlnire cu un prieten care declanşează firul narativ în fiecare povestire. Însă, citind până la capăt volumul, senzaţia cea mai persistentă e cea de lejeritate, de comoditate în sensul liniştit al cuvântului: Alexandru Vlad te lasă să crezi că ar putea scrie proză oricând şi oricum. Frazele curg, se leagă între ele, aproape nimic nu e strident.

De remarcat, pe final, personajul central mânuit cu mare desăvârşire: prozatorul Alexandru Vlad. Autorul îşi joacă deseori propria imagine în texte sau, mai bine spus, se joacă cu propria imagine – cea de prozator ciudăţenie pentru sătenii tihniţi cu ale lor, de prozatot cu pălărie şi pipă plimbându-şi amintirile şi ideile prin urbea clujeană. Sunt câteva scene memorabile, aşa cum şi câteva povestiri ies în faţă, meritând să fie incluse în antologii. Una peste alta, un volum foarte bun, de citit pe îndelete, aşa între două romane. Pentru relaxare, pentru întâmplări şi pentru farmecul prozei lui Alexandru Vlad.

Un text despre situația revistei Tribuna.

Nu sunt un colaborator constant al revistei, cred că în ultima vreme am publicat cel mult un text-două pe an. Însă Tribuna e revista pe care o citesc constant, e revista la care publicam la fel de constant în facultate, la care mi-am făcut debutul de maturitate în cronică literară. Și, nu mai puțin important, la Tribuna lucrează prieteni apropiați, prieteni ce țin de etape din formarea mea cultural-literară, dar și de ore întregi de discuții, proiecte, club de lectură, lansări de carte, bârfe literare și cărți rare împrumutate. Cumva, o bună parte din viața culturală clujeană se leagă de revista Tribuna.

Argumente suficiente ca să scriu acest text.

Spre sfârșitul anului 2012 am aflat de celebrul concurs pentru ocuparea postului de redactor-șef la Tribuna. Două, trei luni am încercat, zadarnic, să conving măcar pe unul dintre redactori să-și depună un dosar de candidatură. Nu am reușit. Așa că la concurs s-au prezentat doi candidați din afara redacției: Ovidiu Pecican, colaborator constant al revistei, și Mircea Arman, pentru mine un necunoscut, însă nicio problemă, probabil e vina mea că nu îl cunoșteam. Evident, juriul a avut o misiune ușoară: fără vreun candidat din partea redacției, se putea alege cu lejeritate dosarul convenabil.

Ce-i drept, dosarul de candidatură cerea un proiect de management serios, cu multe detalii financiare, dar și cu experiență în domeniu. Lucru care a pus în dificultate și redacția, însă nu era un impediment major. Acuma, de ce era nevoie și de o experiență economică, mi-e greu să înțeleg. Revista e finanțată de Consiliul Județean, fonduri sunt câte sunt, iar ca distribuție și situație financiară e în top 5 reviste culturale din țară. Că salariile sunt mici e altă poveste. Însă situația financiară era stabilă. Nu poate fi comparată cu Steaua sau Apostrof, reviste ce depind de un USR din ce în ce mai haotic.

Postul vizat e cel de redactor-șef, nu de manager, așa cum văd că tot se recomandă prin presă dl. Arman. Că manager cultural – un ideal pentru funcția respectivă  – e un lucru rar la noi în țară. Probabil câțiva coordonatori de librării sau de ONG-uri și asociații culturale pot candida cu succes pe acest post. Însă, acest fapt nu presupune că au și experiență redacțională. Au experiență în ceea ce înseamnă să atragi fonduri, să gândeşti și să duci la bun sfârșit un proiect. Normal era ca redactorul-șef să fi ocupat minim 2 ani funcția de redactor la o revistă de profil.

În această chestiune apare, pe lângă vina de a nu fi candidat vreunul dintre redactorii actuali, și problema fostului redactor-șef:  Maxim Danciu. Îmi vine greu să cred că poți ieși liniștit la pensie fără să-ţi pese de ce se întâmplă cu revista după ce ai plecat de acolo. A avut ani suficienți la dispoziție ca să formeze un viitor redactor-șef, ca să nu mai spun că în toată această perioadă se putea numi un redactor-șef adjunct. Nu s-a întâmplat acest lucru. La fel de bine, te retragi din funcție nu când ieși la pensie, ci când poți lăsa pe cineva ok în locul tău. Asta dacă te gândești la revistă, dacă nu… Retragerea din funcție într-un moment de schimbări politice, peste tot, numai benefică nu poate fi. Clar, Maxim Danciu e, în parte, vinovat pentru situația actuală.

Să terminăm prin a vorbi și despre actualul redactor-șef sau manager, așa cum îi place să-și spună. Revista Tribuna a avut numere foarte bune și numere mai puțin bune, a publicat valori incontestabile, dar și nulități – membri sau nu USR. Ca mai toate revistele din țară în care publică medici, ingineri etc., persoane  care nu se simt bine dacă nu sunt măcar un pic de scriitori și ei. Însă, calculând o valoare medie a numerelor, Tribuna  se  găseşte lejer într-un top al revistelor literare din țară. Mircea Arman, proaspăt numit, e o ironie în sintagmă, începe prin a amenința în-stânga-și-n-dreapta cu viitoarele modificări. De la paginare, machetă, tiraj și culori, până la orientare ideologică, colaboratori, materiale publicate. Ca toate să fie după chipul și asemănarea domniei sale. De ce acest lucru, mi-e greu să înțeleg. Dacă nu e mulțumit deloc de actuala revistă și de salariul care, oricum nu ajunge decât pentru două faruri, așa cum declara într-un interviu recent, de ce a mai candidat la postul cu pricina? De ce domnia sa nu și-a făcut propria revistă, cu propria ideologie și profil socio-uman, mai ușor de modelat după gusturile personale decât o revistă deja cu tradiție și cu o redacție gata formată. Ah, că fiind redactor-șef la Tribuna îți legitimează activitatea și imaginea, asta e o cu totul altă poveste. Că e ușor să aduci colaboratori, să publici editoriale cu nuanțe vag dictatoriale când știi că vei avea deja un public deja format de alții și de munca altora…

Să începi să înjuri colaboratori ai revistei care au dat o identitate Clujului cultural, așa cum a făcut-o Ion Pop, unul dintre cei mai buni profesori pe care i-am avut la Facultatea de Litere și, incontestabil, unul dintre primii critici de poezie din țară, ține de o atitudine cel puțin eronată și frustrantă. Și e o direcție pe care am observat-o deja la noua conducere a ICR-ului. Nu încerci să faci ceva mai bun decât precedenții, pentru ca munca ta să te recomande, ci arunci cu lături în ceilalți, că tu ești diferit. Da, ești diferit, dar nu neapărat în sensul bun.

Detest editorialele domnului Mircea Arman și maniera sa de lucru cu redacția și colaboratorii revistei. Ceva îmi spune că, în curând, o să detest și cuprinsul revistei. Și spun acest lucru cu părere de rău pentru prietenii din redacție. Însă, aceşti prieteni, dacă vor să schimbe starea actuală în care se află revista, trebuie să reacționeze. Altfel, supuși funcției pe care domnul Mircea Arman o are, vor garanta prin propriile semnături modificările și atitudinea redactorului-șef, dar și direcția în care merge revista. Când nu ești de acord cu ceva, îți dai demisia sau încerci să schimbi lucrurile. Altfel, taci din gură și mergi mai departe.

De ce este România altfel?

Cei care au cumpărat cartea istoricului Lucian Boia şi au şi citit câteva pagini – că la cum s-a vândut volumul acesta tind să cred că a devenit o modă să-l ai în casă – nu prea au găsit răspunsuri la această întrebare. Probabil că mai multe răspunsuri au oferit ziarele şi televiziunile, în pofta lor mare să despice firul patriotismului în patru, luând clar şi limpede poziţii contra sau pro în chestiunea Boia. Nu importă că majoritatea ziariştilor nu au citit decât, probabil, ultimul capitol al cărţii, cu toţii au idee despre ce înseamnă să fii român şi cât de special e acest lucru.

Lucian Boia, De ce este România altfel? Humanitas, 2012. 22 de lei.

Bun. Să începem cu sfârşitul cărţii, cu acel capitol pe care cred că l-au citit în special cei care nu au citit cartea. Spune Boia, încercând câteva concluzii: “ÎN CE MĂ PRIVEŞTE, n-am nici o soluţie şi nu ştiu dacă există vreuna, în afară de aşezarea lucrurilor în timp. Multe depind de mersul omenirii în ansamblu. N-avem nici cea mai mică idee încotro merge Europa, încotro merge lumea.”

Aşa că acesta e răspunsul pe scurt la întrebarea din titlu. Aşa cum şi cartea este o istorie, mai scurtă decât cea a lui Djuvara şi mai personal judecată, însă o istorie a României, trasată prin prisma situaţiilor contradictorii din istoria naţională. Ce face, concret, Boia? Reia o serie de evenimente, multe dintre ele deja celebre prin falsificare şi exagerare de dragul miturilor fondatoare, creatoare de imagine identitară. Le reia şi le judecă cinic, cât de cât la rece, mai bine spus le prezintă pur şi simplu, fără să judece. Judecăţile, atâtea câte sunt, ţin de subteranele textului, de modul în care a fost construit eseul şi de ultima sa parte – cea cu istoria recentă. Celelalte judecăţi sunt puse pe seama istoricilor din trecut, fie pozitive sau negative.

Din punctul acesta de vedere, un cititor familiarizat cu cărţile lui Boia sau, cel puţin, unul pasionat de istorie, absolvent de studii superiare, adicătelea unul cu capul pe umeri, cât de cât, nu află prea multe lucruri noi. Boia scrie lejer, trasează câteva ipoteze de argumentare, sare din episod în episod, culegând contradicţii, controverse, mici bârfe sau necunoscute din subteranele istoriei. E cel mai uşor mod de a arăta echilibrul instabil al poporului român, indeciziile, politicul, laşitatea – atâta cât a fost, eschiva sau violenţa. Dar şi lucrurile bune. Însă fără a înclina balanţa în vreun fel. Această linie de echilibru, pe care Lucian Boia se străduieşte din greu să o respecte de-a lungul textului, în vizibilă opoziţie cu dezordinea şi dezechilibrul deciziilor istorice luate de către poporul român, face ca întreg textul să sufere de o eschivă cărturărească. Politicoasă, academică, dar tot eschivă… Mai puţin ultimele capitole, în care Boia îşi permite să critice deschis societatea coontemporană, atât pentru compromisurile din perioada comunistă, cât şi pentru dezastrul politic de după 90 şi decăderea clasei politice.

Prezentat ca un popor mic, nesigur pe el, oportunist, contradictoriu, poporul român nu oferă însă răspunsul scontat la întrebarea “de ce este România altfel”? Şi nici Boia. Cu atât mai puţin cu cât Boia nu trasează o ipoteză de lucru: ce înseamnă “altfel” şi “altfel” în comparaţie cu cine?! Sau cu ce!? Bănuiesc că se poate scrie lejer o istorie plină de contradicţii a popoarelor mici din Europa: Belgia, Olanda, Bulgaria, Serbia, Ungaria, ţările nordice sau baltice, la fel cum şi statele mari prezintă contradicţii peste contradicţii de-a lungul istoriei personale. Aşa că altfelul acesta pare un altfel deloc special şi deloc excepţional. Citind cartea cu atenţie, tind să cred că realitatea e alta. Titlul, extrem de vandabil şi bine conturat către tiraje de zeci de mii de exemplare, nu îi aparţine lui Boia, ci redactorilor sau directorilor de marketing din Humanitas. E un titlu foarte bun şi extrem de vandabil, însă rezumă cumva de departe cartea scrisă de Boia. Şi o rezumă dintr-o perspectivă pe care Boia nu o explicitează direct niciunde în text.

Rămâne însă scandalul, dezbaterea – aşa cum e numit orice scandal media în România – şi regretul personal că toţi tâmpiţii care o să-şi dea cu părerea vor crede pe vecie în excepţionalul românesc. Excepţionalul care face diferenţa şi care urcă până la infarct patriotismul din “babe”. Însă nu poţi scrie despre România fără efecte colaterale, aşa că asta e.

Ce-am mai citit în ultima vreme

Cum se scrie un roman? Editura Cartea Românească, 2012. Volum nedistribuit în librării.

cum se scrie un roman

Rezultatul “Colocviului romanului românesc”, desfăşurat la Călimăneşti-Alba Iulia în 2012, volumul reuneşte câteva mici eseuri şi intervenţii ale participanţilor, scrise la îndemnul lui Nicolae Manolescu. De altfel, Nicolae Manolescu e şi primul care oferă un soi de răspuns-introductiv la problema scrierii romanului. Dar şi o concluzie care cred că multora le era clară de mult timp.  Scriitorii români nu au cultura teoriei, prea puţine texte despre cum se scrie un roman, despre laborator, meşteşug, artă. Câteva sondaje prin revistele gen Dilemateca în care unii răspund, însă pe teme ce ţin mai degrabă de tabiet decât de artă.

Acest lucru se va observa şi în prezentul volum. În facultatea de litere e celebră antologia despre criza romanului, însă nu-mi vin în minte antologii despre arta romanului. Pornind pe urmele lui Manolescu, nu ştiu câţi dintre scriitorii români de astăzi şi de-aiurea au citit eseurile unor Nabokov, Eco, Forster, ori mai recentele volume traduse şi la noi, aparţinând unui Kundera sau Pamuk. Asta ca să dăm câteva exemple devenite clasice prin citare. Nu ştiu şi poate nici nu mai contează. Ştiu cu siguranţă că exceptând un Radu Petrescu sau Gheorghe Crăciun, eseurile prozatorilor români despre arta romanului lipsesc alarmant.

Poate că e o lipsă a tradiţiei la noi în a scrie şi teorie, însă eu o pun mai degrabă pe seama lipsei culturii. Romanul iese cum iese, ce mai contează teoria!? Revin şi o să vă rog să citiţi volumul de faţă pentru a observa lejer incapacitatea de a teoretiza, de a povesti, de a descoase arta scrierii. Scriitorii care răspund, şi nu sunt puţini şi nu seamănă între ei, scriu de la o pagină, gen decalog – vezi Marta Petreu, destul de aplicat, până la aiureli cu tentă de picanterie a istoriei literare – gen D.R. Popescu. Când nu sunt frustrări şi detalii absolut puerile, vezi pentru a câta oară !? paginile lui un cristian, care din păcate confundă textele de blog şi de răspuns pe blog cu eseul pe temă dată, autorii scriu uneori şcolăreşte, alteori în parabolă: Nichita Danilov. Radu Pavel Gheo are şi note de subsol, ceea ce dă farmec textului. Sunt şi răspunsuri oneste, în zona creionării timide a unui răspuns. Însă texte care să rămână şi să fie folositoare istoriei şi teoriei literaturii lipsesc în mod constant. Cu o excepţie notabilă: Alexandru Vlad cu textul “Didactica romanului”, un mini-eseu de reluat şi de citit.

Concluzia e tristă. Romancierii români nu ştiu să scrie meta-texte. După un optzecism crunt, care sfărşea prin a distruge în masă romanul adevărat, cel de secol 19-20, confundând arta romanului cu arta meta-textului şi intriga cu micile ţevăraine textualiste, pe urmele unui nou-roman francez care a coborât literatura franceză în timp cu un secol, iată că romancierii nu mai ştiu să vorbească despre meseria de zi cu zi. Sau nu ştiu cum. De citit, citesc şi ei eseurile traduse, dovadă fiind faptul că autorii daţi exemplu de mine la începutul textului se plimbă şi prin textele lor. Însă atât, rezumând textele la 2,3 notaţii biografice, amestecate cu câteva trimiteri la cărţi devenite deja celebre.

Păcat.

Create a free website or blog at WordPress.com.

Up ↑