Print

Un album şi o nouă carte de Alexandru Vlad

Pentru că tot ascult de ceva vreme albumul dau mai jos două linkuri către youtube. The Something Rain – ultimul album scos de cei de la Tindersticks merită câteva dimineţi cu cafea şi muzică pusă pe repeat.

Dar şi

Şi acum cartea:  Măsline aproape gratis, Alexandru Vlad. Eikon, 2012.

coperta Masline aproape gratis

Alexandru Vlad e unul dintre cei mai cunoscuţi optzecişti clujeni. Destul de retras, greu de scos la o bere şi-o poveste, mai tot timpul pe străzi cu pipa şi pălăria prea bine cunoscute, prozatorul a scos la Charmides în 2011 un roman bine primit de public şi de presa de specialitate: Ploile amare. Şi, probabil, că nici nu se putea altfel. Un pic mai devreme, editase un volum de povestiri, texte de presă, memorii, un amestec discret din fiecare în spiritul unui Julien Green american, la editura Dacia XXI. Editură cu destin ciudat şi apariţie editorială cu destin asemeni editurii. Volumul avea un tiraj minuscul, greşeli de tipar cât să laşi cartea de zeci ori din mână la fiecare pagină şi să drăcuieşti redactorul inexistent, ce mai atâta poveste! Un volum ratat.

Apariţia la Gaudeamusul din toamna anului trecut a unei noi ediţii face nu doar o favoare cărţii, însă repară tot ceea ce trebuia reparat în varianta precedentă, văzută de o mână de oameni. Aşa că firesc, ediţia de faţă nu e doar o ediţie corectată şi revăzută, ci şi un substitut al primei, preluând cumva rolul prim. Lucru vizibil şi în carte, unde nu e specificată ediţia.

Volumul reuneşte, aşa cum am precizat mai sus, texte de factură diferită. Autorul le spune “proze asortate”. Publicate o bună parte în reviste (Vatra, Observator cultural, Familia), povestirile au farmecul gazetăresc britanic şi vocea naratorială a unui american. Fie că e vorba de-o proză scurtă, un fragment biografic, fie că e o întâmplare sau doar o reacţie la vreun eveniment media, discursul şi vocea autorului păstrează constant jocul între proză şi stil jurnalistic. Cinic, deseori ironic, moralist în detalii, nu în concluzii, deschis ca pelicula fotografică către fiecare scenă descrisă, Alexandru Vlad devine un soi de cronicar al micilor întâmplări clujene. Volumul reia ideea construcţiei narative din spatele unei cărţi precedente – Curcubeul dublu (Polirom, 2008), amestec de proză şi confesiune, îmbinate natural şi parcă de nedespărţit.

S-a scris mult despre eleganţa stilului prozelor lui Sandu Vlad. Despre fraza minuţios elaborată, portretele bine conturate, asemeni unui Groşan nepus pe şotii, despre naturaleţea şi deseori directeţea scrisului. Alexandru Vlad e genul de scriitor care nu lasă nimic la întâmplare, iar eşafodajul textului e greu de întrezărit şi de scos în faţă. Subtil mânuitor de personaje şi-ntâmplări, proza scurtă îi permite să se joace după propriile mofturi. Aşa că cei care au citit recentul Ploile amare trebuie să aibă alte aşteptări: întâmplări din timpul revoluţiei, mici certuri scriitoriceşti, ciudatele şi eternele poveşti din satul ireal al naratorului (spaţiu exploatat din plin în Curcubeul dublu), mici notaţii sau improvizaţii narative plecând de la un simplu detaliu fac din acest volum un soi de manual de scriere creatoare. Există un gest, o amntire sau o simplă întâlnire cu un prieten care declanşează firul narativ în fiecare povestire. Însă, citind până la capăt volumul, senzaţia cea mai persistentă e cea de lejeritate, de comoditate în sensul liniştit al cuvântului: Alexandru Vlad te lasă să crezi că ar putea scrie proză oricând şi oricum. Frazele curg, se leagă între ele, aproape nimic nu e strident.

De remarcat, pe final, personajul central mânuit cu mare desăvârşire: prozatorul Alexandru Vlad. Autorul îşi joacă deseori propria imagine în texte sau, mai bine spus, se joacă cu propria imagine – cea de prozator ciudăţenie pentru sătenii tihniţi cu ale lor, de prozatot cu pălărie şi pipă plimbându-şi amintirile şi ideile prin urbea clujeană. Sunt câteva scene memorabile, aşa cum şi câteva povestiri ies în faţă, meritând să fie incluse în antologii. Una peste alta, un volum foarte bun, de citit pe îndelete, aşa între două romane. Pentru relaxare, pentru întâmplări şi pentru farmecul prozei lui Alexandru Vlad.

Un text despre situația revistei Tribuna.

Nu sunt un colaborator constant al revistei, cred că în ultima vreme am publicat cel mult un text-două pe an. Însă Tribuna e revista pe care o citesc constant, e revista la care publicam la fel de constant în facultate, la care mi-am făcut debutul de maturitate în cronică literară. Și, nu mai puțin important, la Tribuna lucrează prieteni apropiați, prieteni ce țin de etape din formarea mea cultural-literară, dar și de ore întregi de discuții, proiecte, club de lectură, lansări de carte, bârfe literare și cărți rare împrumutate. Cumva, o bună parte din viața culturală clujeană se leagă de revista Tribuna.

Argumente suficiente ca să scriu acest text.

Spre sfârșitul anului 2012 am aflat de celebrul concurs pentru ocuparea postului de redactor-șef la Tribuna. Două, trei luni am încercat, zadarnic, să conving măcar pe unul dintre redactori să-și depună un dosar de candidatură. Nu am reușit. Așa că la concurs s-au prezentat doi candidați din afara redacției: Ovidiu Pecican, colaborator constant al revistei, și Mircea Arman, pentru mine un necunoscut, însă nicio problemă, probabil e vina mea că nu îl cunoșteam. Evident, juriul a avut o misiune ușoară: fără vreun candidat din partea redacției, se putea alege cu lejeritate dosarul convenabil.

Ce-i drept, dosarul de candidatură cerea un proiect de management serios, cu multe detalii financiare, dar și cu experiență în domeniu. Lucru care a pus în dificultate și redacția, însă nu era un impediment major. Acuma, de ce era nevoie și de o experiență economică, mi-e greu să înțeleg. Revista e finanțată de Consiliul Județean, fonduri sunt câte sunt, iar ca distribuție și situație financiară e în top 5 reviste culturale din țară. Că salariile sunt mici e altă poveste. Însă situația financiară era stabilă. Nu poate fi comparată cu Steaua sau Apostrof, reviste ce depind de un USR din ce în ce mai haotic.

Postul vizat e cel de redactor-șef, nu de manager, așa cum văd că tot se recomandă prin presă dl. Arman. Că manager cultural – un ideal pentru funcția respectivă  – e un lucru rar la noi în țară. Probabil câțiva coordonatori de librării sau de ONG-uri și asociații culturale pot candida cu succes pe acest post. Însă, acest fapt nu presupune că au și experiență redacțională. Au experiență în ceea ce înseamnă să atragi fonduri, să gândeşti și să duci la bun sfârșit un proiect. Normal era ca redactorul-șef să fi ocupat minim 2 ani funcția de redactor la o revistă de profil.

În această chestiune apare, pe lângă vina de a nu fi candidat vreunul dintre redactorii actuali, și problema fostului redactor-șef:  Maxim Danciu. Îmi vine greu să cred că poți ieși liniștit la pensie fără să-ţi pese de ce se întâmplă cu revista după ce ai plecat de acolo. A avut ani suficienți la dispoziție ca să formeze un viitor redactor-șef, ca să nu mai spun că în toată această perioadă se putea numi un redactor-șef adjunct. Nu s-a întâmplat acest lucru. La fel de bine, te retragi din funcție nu când ieși la pensie, ci când poți lăsa pe cineva ok în locul tău. Asta dacă te gândești la revistă, dacă nu… Retragerea din funcție într-un moment de schimbări politice, peste tot, numai benefică nu poate fi. Clar, Maxim Danciu e, în parte, vinovat pentru situația actuală.

Să terminăm prin a vorbi și despre actualul redactor-șef sau manager, așa cum îi place să-și spună. Revista Tribuna a avut numere foarte bune și numere mai puțin bune, a publicat valori incontestabile, dar și nulități – membri sau nu USR. Ca mai toate revistele din țară în care publică medici, ingineri etc., persoane  care nu se simt bine dacă nu sunt măcar un pic de scriitori și ei. Însă, calculând o valoare medie a numerelor, Tribuna  se  găseşte lejer într-un top al revistelor literare din țară. Mircea Arman, proaspăt numit, e o ironie în sintagmă, începe prin a amenința în-stânga-și-n-dreapta cu viitoarele modificări. De la paginare, machetă, tiraj și culori, până la orientare ideologică, colaboratori, materiale publicate. Ca toate să fie după chipul și asemănarea domniei sale. De ce acest lucru, mi-e greu să înțeleg. Dacă nu e mulțumit deloc de actuala revistă și de salariul care, oricum nu ajunge decât pentru două faruri, așa cum declara într-un interviu recent, de ce a mai candidat la postul cu pricina? De ce domnia sa nu și-a făcut propria revistă, cu propria ideologie și profil socio-uman, mai ușor de modelat după gusturile personale decât o revistă deja cu tradiție și cu o redacție gata formată. Ah, că fiind redactor-șef la Tribuna îți legitimează activitatea și imaginea, asta e o cu totul altă poveste. Că e ușor să aduci colaboratori, să publici editoriale cu nuanțe vag dictatoriale când știi că vei avea deja un public deja format de alții și de munca altora…

Să începi să înjuri colaboratori ai revistei care au dat o identitate Clujului cultural, așa cum a făcut-o Ion Pop, unul dintre cei mai buni profesori pe care i-am avut la Facultatea de Litere și, incontestabil, unul dintre primii critici de poezie din țară, ține de o atitudine cel puțin eronată și frustrantă. Și e o direcție pe care am observat-o deja la noua conducere a ICR-ului. Nu încerci să faci ceva mai bun decât precedenții, pentru ca munca ta să te recomande, ci arunci cu lături în ceilalți, că tu ești diferit. Da, ești diferit, dar nu neapărat în sensul bun.

Detest editorialele domnului Mircea Arman și maniera sa de lucru cu redacția și colaboratorii revistei. Ceva îmi spune că, în curând, o să detest și cuprinsul revistei. Și spun acest lucru cu părere de rău pentru prietenii din redacție. Însă, aceşti prieteni, dacă vor să schimbe starea actuală în care se află revista, trebuie să reacționeze. Altfel, supuși funcției pe care domnul Mircea Arman o are, vor garanta prin propriile semnături modificările și atitudinea redactorului-șef, dar și direcția în care merge revista. Când nu ești de acord cu ceva, îți dai demisia sau încerci să schimbi lucrurile. Altfel, taci din gură și mergi mai departe.

Combinaţia lui Dan Sociu

Dan Sociu, combinaţia.  Editura Casa de Pariuri literare. 2012. 15 lei.

Dan Sociu vine dintr-o perioadă de underground a douămiismului, o perioadă cu volume foarte bune de poezie, cu tiraje de 100-200 de exemplare şi cărţi scoase la edituri fantomă sau de birou de primărie. E începutul dur, naiv şi cumva sentimental al unui moment de explozie editorială ce a dus la tipărirea masivă a volumelor tinerilor scriitori români. La grămadă, cu bune şi rele.

Aşa că Dan Sociu, inevitabil, ţine de această perioadă a poezie româneşti. Volumul mai mult decât invizibil de debut din 2002, editat de Junimea, Premiul Mihai Eminescu, disponibil în Cluj, de pildă, doar la Biblioteca Universitară, urmat de cel de la Vinea din 2004  – fratele păduche – întregeşte portretul scriitorului de astăzi cu aura magică a anilor 2000.

Primele 2 romane, Urbancolia şi Nevoi speciale, scoase de Polirom, trasau fără probleme direcţiile unui prozator pulp, deştept, pus pe scris pentru succesul maselor, un soi de proză voit realistă, plină de scenarii fanteziste şi ideologii de toate neamurile, ce mai, un scriitor care scrie să devină celebru şi să facă bani. Fără prea multă tehnică, cu aţele la vedere, prozele lui Dan Sociu te cucereau prin aerul minimalist, de scenă de-abia sugerată, portrete discret sugerate. Însă, mai ales prin arta dialogului, naturaleţea sa, capitol la care Dan Sociu excelează. Că după ce ai citit romanele, nu rămâi decât cu senzaţii, eventual o stare anume, o cu totul altă altă poveste. Am citit romanele sale cu sentimentul unui proiect de PR foarte bun în spate, fie ele realiste, parţial biografice etc. Şi sentimentul acesta nu m-a părăsit nici după ce le-am terminat. Nu sunt romane decisive, nu sunt ştechete, sunt romane comerciale, scrise uneori foarte bine.

dan-sociu-combinatia_coperta.indd

Anul acesta a apărut la Casa de pariuri literare romanul combinaţia. Cu un preţ de volum de poezie şi număr de pagini asemenea. Cu o copertă care nu ştiu cât ajută cartea, oricum, nu atât cât ajutau titlurile foarte bune ale celor 2 romane precedente, combinaţia este o proză încadrabilă la genul micro-roman sau nuvelă, cu câteva personaje trasate şi un singur fir narativ ce curge cursiv spre final. Tematica, obsesiile pentru realitatea imediată, violenţa de situaţie şi de vocabular revin şi aici, ca şi în romanele mai sus pomenite. Sociu caută personaje de periferie, excentricităţi ale extremelor sociale sau religioase şi le portretizează destul de bine. E zona în care proza lui se mişcă familiar şi deseori cu lejeritate. Aşa că textul se parcurge repede, fără prea mari bătăi de cap. Însă şi fără prea multe amintiri rămase după. E un text cursiv, din care nu prea poţi reţine vârfuri sau reuşite tehnice. Ici-colo, câte un plus stilistic. La fel, îmi menţin părerea că dialogul e bine scris. Insă nu e suficient pentru o carte.

Cred că volumul combinaţia e mai degrabă o schiţă spre un roman nescris.  Unul dintre firele narative posibil de urmat. Probabil nu va avea succes la critica românească, însă cred că nici publicul nu se va înghesui să cumpere volumul. Luat aşa cum a fost publicat, poate intra într-un omnibus, însă ar mai trebui 2, 3 texte de dimensiuni asemănătoare. Dacă îl gândesc aşa, textul face sens. Altfel, prea puţin pentru o lectură dintr-o proză de Dan Sociu.

Blog at WordPress.com.

Up ↑