Search

Bun de tipar

Category

de dimineaţă

Un Lee Child de uitat

Rating Goodreads ⭐ ⭐ și jumătate

Mărturisesc că mi-a plăcut mult „Killing Floor”, primul roman cu fostul ofițer din poliția militară – Jack Reacher. La noi a apărut sub numele de „Capcana Margrave”, mai întâi la Humanitas, într-o colecție grozavă, apoi la editura Trei, editură care a preluat autorul și are un ritm bun de publicare. Eu am citit romanul în engleză și am de gând să fac la fel și cu restul cărților lui Lee Child. Spun că mi-a plăcut mult pentru că descoperisem un personaj inteligent, un soi de James Bond, care are doza necesară de mușchi, dar și creier și inteligență cât să te facă invidios. O scriitură bună, fraze scurte, detalii multe, intrigă ingenioasă. Așa că a intrat repede pe lista scurtă de autori de citit.

Al doilea roman din serie, „Die Trying”, mi s-a părut previzibil de la jumătate încolo și lungit. Mult prea lung pentru intriga oferită. Jack e răpit alături de o tipă, agent FBI, de o grupare paramilitară care-și dorește independența etc. Un soi de cult religios-politic care transformă o tabără militară într-o mini dictatură. Crime odioase, violență psihologică și un Jack Reacher nevoit să se salveze pe sine și pe femeia de lângă el, o femeie fermecătoare și dură, așa cum îi stă bine unui agent FBI dintr-un thriller hollywoodian. L-am citit, însă nu m-a mulțumit decât pe jumătate.

Însă cum romanele cu Jack Reacher au devenit un soi de romane de citit când nu ai chef de citit, și funcționează destul de bine, mi-am cumpărat și al treilea volum din serie și l-am citit toamna aceasta când eram prea obosit să mă concentrez pe cărțile începute și neterminate. Așa că un nou roman cu vânjosul și priceputul la mai toate Jack Reacher. Apropo, tipul din romane nu seamănă deloc, dar chiar deloc cu actorul din filme.

Ei bine, în primul roman Jack e arestat pentru o crimă într-un mic oraș în care abia poposise cât să bea o cafea. Evident că nu avea nicio legătură cu crimele, însă prilej numai bun de a pune pe butuci mafia locală. În al doilea roman, așa cum v-am spus, e răpit, la fel, din greșeală, alături de un agent FBI. Nimerește la fix în tabăra cu psihopați, prilej, iarăși, să rezolve și aici treburile în locul celor care ar fi trebuit deja să o facă.

În romanul de față lucrează ziua la săpat de piscine într-un orășel irelevant, iar noapte pe post de bodyguard într-un club oarecare. Într-una din zile e căutat de un detectiv particular ca nu după mult timp să fie căutat de doi indivizi cu mutre suspecte. Detectivul e găsit ucis iar cei doi indivizi dispar repede din oraș. Pornit să afle de ce a devenit dintr-o dată o persoană căutată, pășește într-o poveste destul de ciudată și pe alocuri, dacă mă credeți, plictisitoare. Se reîntâlnește cu fiica unuia dintre ofițerii care l-au ajutat enorm în carieră, de fapt o găsește chiar la înmormântarea acestuia, fiică de care se reîndrăgostește, și preia o anchetă a generalului Leon Garber, mentorul său și omul de la care Reacher a învățat multe dintre șmecheriile care îl ajută să iasă cu bine din situațiile nasoale în care intră fără să vrea mai tot timpul. Și această anchetă ține de intriga întregului roman. E o anchetă privind dispariția în războiul din Vietnam a unui pilot și speranța părinților că după 30 de ani acesta poate că încă mai trăiește, închis într-un lagăr secret în jungla vietnamezilor.

Evident, ancheta e dificilă și ține de o serie de hârțogării ale armatei și ale arhivei militare. Pe de altă parte, cealaltă jumătate de intrigă are legătură cu cei doi dubioși care au venit după Reacher și l-au ucis pe detectivul care îl căuta, la rândul său, din motive oarecum diferite. E vorba de o companie dubioasă care oferă managerilor disperați împrumuturi riscante, de ultim moment, în schimbul cărora pretinde fie acțiuni, fie procente din afacere. Această firmă, nu foarte diferită de băieții deștepți care împrumută bani prin București și ajung celebri apoi la Știrile de la ora 5, știe să recupereze banii chiar și atunci când cei împrumutați nu au cum să îi dea înapoi. Crime, torturi, șantaj, orice e potrivit în funcție de situație.

Treptat cele două fire narative se unesc, destul de previzibil. Dispărutul în Vietnam, eroul de război pe care Armata Americană nu are curajul să-l declare mort, pare să fie unul dintre șefii „firmei” care se ocupă cu împrumuturile. Multe alte coincidențe, mai firești sau mai forțate, aduc personajele împreună. Iar finalul, cu mici surprize, ține de firescul romanelor cu Jack Reacher: finaluri violente, dramatice, dar în cele din urmă optimiste.

Romanul are vreo 550 de pagini, cu măcar 200 sau mai bine în plus decât ar trebui dat fiind că intriga e destul de subțire. Ce-i drept, descrierile dese, extrem de amănunțite și atunci când e cazul, și atunci când nu e, cresc grosimea cărții suficient cât să te plictisești deseori. Mai bine spus, începutul și sfârșitul sunt ok. Mijlocul cărții e potrivit pentru adormit. Noroc cu frazele scurte. Însă nici asta nu salvează impresia finală. Și aceea e că am citit un roman cu o idee rezonabilă, însă lungită ca o supă la cantina primăriei.

Asta e. Voi cumpăra următorul roman și sper să fie mai bun decât ultimele două. Ce să faci, nu te poți împotrivi pasiunilor ascunse. Până una-alta, văd că tocmai iese „Blue Moon”, romanul 24 din serie 🙂 Deci mai am ce citi în următorii ani!

PS.

Nu sunt sigur, dar cred că nu e tradus la noi acest al treilea roman din serie. Preferințele editorilor și logica după care traduc la noi unele edituri seriile polițiste sau SF îmi scapă complet așa că mai bine beau o bere decât să găsesc explicații.

Mila 23. Un volum slab de proză românească de la Nemira

Una dintre cele mai recente serii de proză românească de pe piață e cea scoasă de Editura Nemira – N’autor, colecție care a debutat în aprilie 2018 cu trei volume, două noi – Anotimpuri care nu se repetă de Ion Pleșa și Matriarhat de Cristina Andrei și o reeditare, într-o formă revizuită – Territoria de Oleg Garaz. După un an și jumătate avem deja 14 volume de proză, ceea ce nu e deloc puțin. Evident, calitatea prozelor diferă de la carte la carte, însă colecția a fost bine primită de critică și a reușit să intre pe lista scurtă de premii, și chiar să câștige câteva premii deloc neglijabile. Ceea ce confirmă faptul că e o inițiativă bună, deși venită pe o piață a autorilor români, deloc vandabilă în librării.

Despre unul dintre romanele publicate în N’autor – Noaptea dintre lumi de Irina Georgescu Groza, am scris pe Cartepedia aici. Mai jos, câteva notițe despre debutul lui Dan Ivan. Urmează, probabil, să scriu și despre alte două, trei cărți de proză scurtă din această colecție. Dar, despre asta mai târziu.

Dan Ivan – Mila 23

Notă Goodreads ⭐ ⭐

O colecție de fragmente de proză, gândite ca un volum de memorii. Deși pe manșeta cărții scrie proză, volumul având ca sursă de inspirație biografia autorului, medic în Deltă după 1984, modul în care e construită cartea, trimiterile către momente istorice, bancuri sau întâmplări din memoria colectivă a acelor ani duce raportul ficțiune-memorie într-o zonă de echilibru, granița fiind greu de stabilit cu precizie.

Poveștile curg ușor, mici întâmplări amuzante ce țin de lipsa de experiență a orășeanului trezit în Deltă, la capătul lumii, într-o cumunitate destul de închisă, întâmplări frustrante sau chiar tragice. Accidente, înecuri, lipsa medicamentelor, a ustensilelor, indiferența autorităților, birocrația kafkiană. Problema majoră a textelor e absența personajelor secundare. Avem un personaj-narator, ce-l care își amintește din prezentul post-revoluționar anii tinereții, și mici figuri ale sătenilor, autorităților, prieteni sau cunoștințe de la oraș venite în vizită. Ca într-un volum de memorii, accentul e pus pe amintire, reconstituire și nu pe construcția de personaj sau de narațiune coerentă. Prin urmare construcția are deficiențe mari, pe care le poți trece cu vederea dacă citești textul pentru a păși doar în anii ’80 din România socialistă. Un cititor profesionist așteaptă însă mai mult de la carte, dincolo de unele detalii sau informații neștiute din acei ani.

În mare parte poveștile au farmecul amintirilor tinereții, a vârstei fericite în ciuda situației economice și politice dificile. Autorul pomenește de indiferența autorităților, de tratarea superficială a epidemiilor sau de mimarea reacției în cazul Cernobîl, însă nu veți găsi acel realism autentic, așa cum scrie cineva pe coperta patru a cărții. Fie pentru că naratorul acelor ani nu știa despre regim mai mult decât oamenii obișnuiți, fie că nu e implicat în nimic palpitant, interzis, cenzurat, cele mai tensionate și dramatice întâmplări din carte sunt departe de orice oroare a regimului pe care o întâlnești în volumele de memorii sau de istorie. E un comunism cu față totuși umană, un soi de regim care lasă oamenii să se descurce cum pot și, dacă citești cartea până la final, vedem că oamenii se descurcă. Deci reușesc să fenteze regimul, chiar dacă cu complicitatea autorităților locale.

Pitoresc, dulceag în rememorare, cu defecte în scriitură (însă e debut, deci există o scuză), volumul merită citit pentru diafilmul pe care îl oferă celor care nu au prins acei ani. Ca literatură, volumul nu oferă mari satisfacții.

pe repede înainte #8

Nu mă omor eu după Premiile Goodreads (un soi de premii Popcorn de popularitate), însă tot m-a mirat să văd că nu am am citit mai nimic dintre volumele nominalizate anul acesta.

La SF urmează să citesc „Furia de Fier” de Pierce Brown (volumul 4 al seriei), însă aici e nominalizat volumul 5 deja, pe care îl voi citi anul viitor în cel mai bun caz. Tot la categoria asta voi citi luna acesta „Mașinării ca mine” de Ian McEwan, roman nominalizat. Probabil că până la finalul anului citesc și „Persepolis Rising (The Expanse #7), însă în nominalizări e volumul 8. Și cam atât pe aici.

La literatură mainstream e posibil să citesc „Oameni normali” de Sally Rooney, apărut recent la editura Curtea Veche și, când se vor traduce, „Olive, Again” de Elizabeth Strout (primul roman mi-a plăcut foarte mult) și „The Testaments” al lui Atwood (deși nu prea mă trage sufletul). Despre celelalte romane nu știu mai nimic. Poate însă mai scotocesc și comand ceva de pe bookdepository.

La Fantasy e șui tare lista de nominalizări. Prostii, young adulturi, porcării și tot așa. Dacă am timp, m-aș risca cu „Black Leopard, Dark Wolf” al lui Marlon James. I-am citit o bucată din Scurtă istorie… și e demențial gagiul. Să termin însă romanul acela. Mai e romanul nou al lui  Erin Morgenstern (nu i-am citit însă nici celebrul roman tradus și la noi de două ori), mai e volumul doi dintr-o serie de R.F. Kuang, scriitoare din China despre care aud lucruri de bine și cam atât. La noi mai sunt traduse sau urmează niște younguri și un GRR Martin reciclat, nu am timp însă ptr ele.

La Debut și Mystery m-aș risca cu câteva cărți, însă mai toate ar intra pe lista aceea suplimentară de citit când am timp. Și cum nu prea am timp niciodată, probabil că nu le voi citi, așa că nu le mai pomenesc. Mai ales că nu sunt mare cititor de polițiste, iar la debut e o harababură de nominalizări.

Una peste-alta, nici nominalizările nu sunt grozave, dar nici eu nu stau foarte ok cu noutățile. Cum s-ar zice, un 2019 slăbuț.

Pe repede înainte #6

Azi e despre Ian McEwan și Stephen King.

Deși, tematic, romanele din ultima vreme ale lui Ian McEwan îmi sunt mult mai pe plac, nu știu cum s-a întâmplat că am citit mai mult Julian Barnes în ultimii ani. Sper să recuperez anul acesta pentru că scriitura și nervul prozei lui McEwan îmi plăceau mult în anii facultății. Iar dacă mă uit peste ce s-a tradus recent din opera britanicului (Mașinării ca mine în 2019 – un roman despre inteligență artificială, istorie alternativă, Alan Turing; Coajă de nucă în 2016 – thriller având în centru un fetus care pune la cale propria salvare din burta mamei sale; Legea copiilor în 2015 – roman extrem de actual pentru contextul românesc despre un puști care refuză tratamentul medical din motive religioase sau Operațiunea Sweet Tooth în 2014 – roman despre servicii secrete, Războiul Rece și propagandă politică), clar că e un scriitor pe gustul meu. Și unul dintre cei mai buni din literatura britanică actuală.

Iar recent tocmai s-a anunțat un nou roman care intră în mod obligatoriu pe această listă scurtă de autor: The Cockroach. Un roman despre un personaj obișnuit care se trezește într-o dimineață și află că a devenit prim-ministrul Marii Britanii. Trimiterile evidente către Kafka și Brexit nici nu mai trebuie menționate. Așa că îl trec în lista de viitoare lecturi, devenită din ce în ce mai lungă.

Am citit destul de puține cărți scrise de Stephen King, deși le cumpăr cu gândul că o să le vină rândul cândva. Pe lânga celebra serie Turnul întunecat de care m-am apucat anul trecut, mai e o serie care îmi face cu ochiul și despre care am auzit doar lucruri bune. Seria Bill Hodges, tradusă la Nemira, pusă în umbră cumva de editură prin schimbarea brandului Nautilus în Armada și publicarea unui alt roman.

Însă Stephen King e un scriitor extrem de prolific, cu romane publicate aproape anual, și uneori chiar câte două pe an. Iar noul roman – The Institute – pare o carte pe măsura fanilor săi. O carte care amintește de Stranger Things, Miss Peregrine etc. Și una care îmi place din ce am citit până acum din prezentări:

Deep in the woods of Maine, there is a dark state facility where kids, abducted from across the United States, are incarcerated. In the Institute they are subjected to a series of tests and procedures meant to combine their exceptional gifts – telepathy, telekinesis – for concentrated effect.

Mihai-Dan Pavelescu – premiul pentru cel mai bun traducător la The European Science Fiction Society (ESFS) Awards 2019

Și coperta de astăzi din Observator Cultural:

Astăzi redactor-șef al editurii Paladin, fost coordonator al scurtei și excelentei colecții de SF și Fantasy de la editura TREI și unul dintre creatorii colecției Nautilus de la editura Nemira, cel mai celebru brand din piața noastră editorială, dacă vorbim despre aceste genuri literare.

În același timp, un excelent traducător, astfel că multe dintre rafturile bibliotecii mele sunt burdușite cu titluri traduse de MDP. Cum, sper să tot adun și viitoare titluri. Aștept Artemis de Andy Weir (poate anul acesta la Paladin), așa cum aștept noile Reynolds la Nemira (pe care mai mult ca sigur le voi citi totuși în engleză).

Pe repede înainte #5

Astăzi despre Atwood, CIA, super-eroi negativi, iarăși Sanderson (am făcut o fixație?!)

Cum tocmai a apărut în engleză Testamentul de Margaret Atwood, continuarea romanului Povestea slujitoarei (ultima ediție la noi la editura Paladin), roman publicat în 1985, deci cu 34 de ani în urmă, am găsit o listă de continuări la romane celebre care e destul de interesantă, așa că o las aici. Zic interesantă și pentru că nu am citit o bună parte dintre titlurile din listă. Nici romanele inițiale, nici continuările. Însă e bună pentru notat cărți viitoare. Ah, și din ce am găsit pe net, traducerea în română va apărea la editura Paladin sau la editura ART la Bookfest, în mai 2020.

Pe Hotnews o știre amuzantă despre un fost agent CIA care candidează la Congres. Clipul de prezentare al candidaturii seamănă cu trailerul unui film. însă nici povestea lui Valerie Plame nu e de ici, e colo. Mai multe aici, iar videoclipul mai jos. Mă gândeam că și noi am fi putut avea o astfel de candidată, cu prezentare pe măsura cv-ului 🙂

Dacă vă uitați la seriale cu supereroi, înseamnă că ați dat și peste recentul The Boys, care are la bază o serie de benzi desenate. Povestea e similară poveștilor DC Comics sau Marvel, doar că în oglindă. Majoritatea supereroilor sunt negativi, iar toate clișeele din filmele celebre sunt ironizate și duse spre extremă prin multă violență, cinism și umor negru. Am văzut primul episod, probabil voi mai încerca câteva:

Ce vreau să zic e că există și o serie de romane, ce-i drept young adult, cu eroi negativi. E scrisă de Sanderson, iar la noi a apărut doar primul volum și există speranțe pentru al doilea în curând. E o serie bine scrisă, un soi de x-men negativ, antrenant-colorată și deloc plictisitoare. Evident, dacă nu ai pretenții pentru altceva. Însă e un Sanderson cinstit care mi-a plăcut. Mai jos coperta:

The Expanse revine cu sezonul 4 în decembrie

Unul dintre cele mai bune seriale SF disponibile momentan e seria Expanse, acum în curtea Amazon. După toată nebunia de la finalul celui de-al treilea sezon, când s-a anunțat că serialul este anulat, ceea ce ar fi confirmat încă o dată că industria serialelor TV e o industrie destul de stupidă care analizează audiențele americane și cam atât, iată că Amazon a intrat în joc și probababil că asta e una dintre veștile excelente. Ieri au apărut primele imagini din nou sezon, las și eu mai jos:

Trebuie spus că serialul are la bază seria Expanse scrisă de James S.A. Corey, una dintre seriile space opera excelente, care nu te plictisește în niciun moment. Mi-am luat toate cărțile apărute, cu cititul sunt pe la volumul 7. Mai jos edițiile mele, volumele 7 și 8 sunt pe lista de lecturi pentru iulie-august-septembrie. Cu țârâita, că e mai bine așa.

Ultimul volum, cel de-al nouălea, e anunțat pentru 2020. Cum volumul opt a apărut cu ceva întârziere, e posibil ca și ultimul să treacă printr-o serie de amânări, decizii de marketing, moment oportun etc.

La noi, editura Paladin a tradus primele două volume, urmând din ce am văzut să publice cel de-al treilea roman anul acesta. Coperte mai puțin inspirate (preluate după o ediție germană), ritm mai greoi de apariție și probabil reticența multora în a se apuca să citească o serie atât de lungă sunt câteva dintre problemele care stau în calea succesului seriei în limba română.

Cei care nu au citit încă (și vă recomand să o faceți dacă sunteți amatori de SF space opera, de bătălii în spațiu, intrigi rapide și mult suspans) trebuie să știe că primele 3 romane din serie alcătuiesc o trilogie unitară. Cumva, povestea are început și are un soi de sfârșit intermediar. Serialul preluat acum de Amazon a ajuns la volumul 4 pe care probabil îl vom vedea ecranizat din decembrie, anul acesta. Sezonul 3 a fost însă unul grăbit (probabil pentru că producătorii credeau că nu vor mai avea șansa de a-l continua și au vrut să-l ducă până la capătul cărții 3). Romanul mi s-a părut mult mai bun, deși îmi sunt dragi personajele și atunci când citesc am în minte imaginea lor din serial.

Așa că merită de citit romanele, eu tot sper să prindă la publicul larg și să devină o serie de referință și la noi. Lucru care ar duce măcar la cumpărarea drepturilor pentru următoarele cărți. Al patrulea volum continuă povestea, însă e un roman de trecere înspre o a doua etapă din serie. Aflăm câteva lucruri despre creatorii protomoleculei, politica sistemului solar o ia razna, apar colonii peste tot și fiecare colonie vrea să devină independentă, în ciuda opoziției corporațiilor. Deschiderea accesului către ale sisteme solare înseamnă o nouă goană după aur, Marte riscă să rămână pustie și de visurile ei de terraformare se poate alege praful, iar OPA și the belters devin inutili. Într-o lume în care există mii de posibilități de a locui pe planete noi, interzise din cauza presiunii atmosferice celor născuți pe centurile de asteroizi, viitorul OPA e sumbru și pare destinat dispariției lor în următoarele decenii. Prin urmare un nou conflict mocnește și răbufnirea lui e mai periculoasă ca niciodată pentru Marte și Pământ.

Andrea Camilleri (6 sept 1925 – 17 iul 2019)

Probabil unul dintre cei mai cunoscuți scriitori din Italia și unul dintre cei mai celebri autori de romane polițiste care l-au făcut celebru pe comisarul Montalbano. La noi, editura Nemira a tradus 7 romane, așa cred. Mai jos o poză cu edițiile pe care le am eu. Am citit unul sau două dintre ele, traduse excelent de Emanuel Botezatu. Am tot promis că mai citesc, sunt grozave, spumoase în limbaj și oralitate. Aflând ieri că a murit Camilleri, măcar atât pot face și eu. Să îi citesc cărțile.

Cum nu citesc în italiană, am de gând să citesc restul traducerilor apărute la noi, și probabil, când voi avea timp, voi mai cumpăra câteva în engleză. E un autor foarte bun care din păcate nu a prins la noi. Lucrez într-o librărie, știu ce spun. Nu îmi dau seama de ce. Prima ediție nu avea coperte grozave, însă nu cred că acesta e motivul. Știu târguri de carte în care un volum costă câțiva lei (2, 3 parcă), și tot nu le lua lumea. Păcat. Sper să reușesc să conving măcar câțiva cititori să încerce un roman de Camilleri. Garantez că nu-l vor lăsa din mână. Și, poate, cine știe, într-un viitor mai depărtat să revină pe mesele de noutăți din librării.

Așa că voi reveni cu câteva scurte recenzii.

Ce citesc acum #1

Domenico Starnone a fost una dintre surprizele plăcute din toamna anului trecut. Mărturisesc că nu-l știam pe autorul italian, și nici bârfele din jurul său. Cum că e soțul Elenei Ferrante. Noduri, romanul tradus anul trecut, despre carte am scris puțin pe Cartepedia (aici) e un roman bun, tensionat, despre relații de familie, copii, traume. Cu perspective multiple, cu nevroze și un soi de zgomot de fond care anunță cumva gestul violent, explozia, răbufnirea din final. Tensiunea creată de autor amintește de aceeași stare întâlnită în câteva dintre romanele celebrei Ferrante, însă e doar o asemănare.

La Bookfest s-a anunțat Păcăleala, un nou roman de Starnone, în excelenta traducere a Ceraselei Barbone. Romanul a apărut recent, din păcate în colecția CPT a editurii Litera. Însă cu o copertă bună. Zic din păcate, pentru că deși are un preț bun, e totuși o colecție de ziar. Aș fi vrut ca prima ediție să fie normală, de librărie, și nu de chioșcuri.

În fine, aștept și traducerea romanului pentru care a luat Starnone premiul Strega. Până atunci, vă spun că e un roman bine scris, cu un personaj principal, masculin, în vârstă, ilustrator pentru cărți, obligat să stea cu nepotul său de câțiva ani, cât lipsesc părinții. O voce masculină excelentă, fragilă, tensionată, deseori ușor iritabilă, dar cu un bun simț al observației. Și ca să vă dau un exemplu, las fragmentul de mai jos. Nu e un roman lung, așa că probabil îl termin zilele acestea:

„Când ieșeam de la școală și nu aveam chef să mă întorc acasă pentru că eram furios pe colegii care erau zbiri, pe profesorii sadici, turbarea era cea care îmi invada pieptul, ochii, capul. Și, ca să mă liniștesc, făceam ocolul mare, mă duceam până la Porta Nolana, uneori o luam pe strada San Cosmo, alteori, cu sângele care clocotea încă, mă duceam prin Lavinaio, o luam prin Carmine, umblam neîmblânzit prin locuri aflate în ruine și ajungeam în port. Și vai de cel care mă prindea în starea asta pe drum și mă lovea, fie și în joacă. Blestemam sfinți și madone, eram turbat, nu înfuriat, și rădeam batjocoritor, apoi scuipam, trăgeam ciomege sperând să încasez și eu.”

Create a free website or blog at WordPress.com.

Up ↑