Michael Krüger la Book Corner

lansare-krueger

Advertisements

Trei traduceri noi în pregătire la Editura Paladin

Cum nu cu mult timp înainte îmi dădeam cu părerea despre copertele bune şi mai puţin bune din zona editorială a SF-ului şi Fantasy-ului românesc (aici), iată că mă bucur să pun pe blog 3 coperte de la viitoarele apariţii ale editurii Paladin. Apărută în 2012, pe finalul anului, editura Paladin reprezintă, alături de colecţia de sf iniţiată de Mihai-Dan Pavelescu la editura Trei cele mai bune veşti pentru fanii acestui gen. Millennium Books tipăreşte autori români, Tritonic reeditează autori români şi din când în când scoate şi câte un volum nou, dar tot de autori români, Nemira a început să publice şi ea autori români, în tandem cu mult prea lenta traducere a seriilor începute şi veci neterminate. Însă aici e o altă poveste.

Cert e faptul că era nevoie de o concurenţă în zona traducerilor şi iată că ea vine de la Paladin şi de la Trei. Faptul că piaţa de sf şi fantasy românească e dominată în ultima vreme de apariţii româneşti e simplu de explicat: traducerile costă, copyright-ul costă şi vânzările sunt greu de anticipat. Aşa că e mult mai uşor pentru o editură să editeze şi să promoveze un autor român. Şi aşa cum spunea şi editorul Bogdan Hrib la o lansare în Cluj, condiţiile mai sus enumerate fac, inevitabil, ca editurile de profil să se orienteze spre români. Să sperăm că vom avea multe căţi sf şi fantasy româneşti de unde, trecând prin sită în anii viitori, să avem ce alege şi ce exporta.

Până atunci copertele, că despre asta e vorba:

paladin 1

paladin 2

paladin 3

Proza scurtă a Hertei Müller

Ţinuturile joase, Herta Müller. Humanitas fiction, 2012. 25 de lei.

A trecut ceva timp de la ultima carte citită din Herta Müller. Aşa că volumul de povestiri recent publicat la Humanitas mi-a redeschis pofta pentru proza nemţoaicei peste tot prezentă. Încep prin a lăuda designul şi concepţia grafică a seriei de autor: foarte bune coperte şi slavă domnului! că Humanitasul, după multe rateuri la nivelul acesta, mai dă şi siguranţă în ceea ce face.

Tinuturile joase.cdr

Cert e că nu o să spun foarte multe despre acest volum. Devine unitar prin obsesia prezenţei satului şi a personajelor sale în mai toate prozele. Câteva texte experimentale sar din cuprinsul unitar, de altfel acele texte în majoritatea lor sunt şi cele cenzurate în prima ediţie. Herta Müller scrie pe pasaje restrânse, poetic, obsedată de cuvinte şi de frazare. Cadenţa frazelor şi lumea închisă pe detalii, centrată pe mici gesturi, mici nuanţe, câteva dialoguri e o lume propice prozei scurte. Şi de aceea foarte multe texte sunt mici manuale de scriere a unei proze poetice, deosebit de expresive.

Reţin aici proza Baia şvăbească, de citit neapărat în paralel cu un poem de-al lui Ioan Es. Pop, dacă nu mă înşală memoria, poem despre migraţia familiei dintr-un pat în altul, până la cel din colţul întunecat al camerei.

Spuneam că Herta Müller scrie, aşa cum cred că ştiu deja toţi cititorii ei, o proză poetică dusă până la extremă uneori. Redau mai jos câteva rânduri pentru a vedea că uneori e uşor să citeşti paragrafele ca simple poeme, probabail că o altă aşezare grafică le-ar transforma definitiv în poeme:

                        “Oraşu-i îmbibat de pustiu.

                         O maşină îmi trece peste ochi cu farurile.

                         Şoferul înjură fiindcă nu mă vede în beznă.

                         Măturătorii sunt de serviciu.

                         Mătură becurile afară din dulii, mătură străzile afară din oraş, mătură locuitul afară din case, îmi mătură gândurile afară din cap, mă mătură de pe-un picior pe altul, îmi mătură paşii afară din mers. Măturătorii-şi trimit măturile după mine – măturile lor săltăreţe, costelive. Pantofii mi se scutură din tălpi, clămpănind.” (Măturătorii)

Accentul e pus clar pe detaliul naraţiei, pe frază cu frază. De multe ori, acentul substantivelor, forme prescurtate, multe cuvinte găsite doar pentru numărul de silabe (splendidă traducere!) mă duc cu gândul tocmai la crearea unui poem. Personajele sunt bine aruncate prin texte, de cele mai multe ori migrând în jurul vocii feminine. Proza centrală – Ţinuturile joase – de dimensiunile unui micro-roman, îşi joacă întreaga sa desfăşurare pe coordonatele unui sat şvăbesc, cu personaje multe şi o voce centrală – a fetiţei locuind cu părinţii şi deseori cu rudele sale. Asemănarea cu Aglaja Veteranyi, deşi facilă, nu e de aruncat. Vocea lirică, visătoare, atentă la jocuri de cuvinte şi la metaforele lumii satului, duce textul într-o permanentă meditaţie despre ce înseamă tradiţii locale şi gesturi casnice. Proza curge de la sine, însă fiind construită asemenea unui poem, cu mici strofe narative de câte un pragraf, sau chiar 2-3 pagini, senzaţia de lăbărţare a textului,  de neglijenţă în construcţie persistă până la finalul textului. Fiind însă un volum cu mai multe direcţii narative şi mai multe căi de construcţie tehnică, obsesia asupra limbajului, cu toate metaforele şi umbrele sale, dă coerenţă volumului, contrabalansând indeciziile sau, poate, variantele diferite de a te înrădăcina în lumea satului şvăbesc.

Fără discuţie, un volum de citit şi de recitit pe fragmente. Există fraze în care limba pare să trezească memoria cititorului mai bine decât ar reuşi un film situat în aceleaşi coordonate! Cu siguranţă marea reuşită a acestor proze!

Tracy K. Smith – Pulitzer 2012 pentru poezie.

Poeta Tracy K. Smith e la al treilea volum de poezie (The Body’s Question – 2003, Duende – 2007) şi volumul recent premiat Life on Mars – 2011. Cum s-ar spune e “douămiistă” de-a noastră. Ieşită din programe de creative writing (Columbia University şi Stanford University) ajunge să predea la rândul ei cursuri de acest gen.

Mai jos cateva poeme din volum (se găsesc pe siteul editurii – http://www.graywolfpress.org) şi o scurtă lectură.

from Life on Mars

DON’T YOU WONDER, SOMETIMES?

1.

After dark, stars glisten like ice, and the distance they span

Hides something elemental. Not God, exactly. More like

Some thin-hipped glittering Bowie-being—a Starman

Or cosmic ace hovering, swaying, aching to make us see.

And what would we do, you and I, if we could know for sure

 

That someone was there squinting through the dust,

Saying nothing is lost, that everything lives on waiting only

To be wanted back badly enough? Would you go then,

Even for a few nights, into that other life where you

And that first she loved, blind to the future once, and happy?

 

Would I put on my coat and return to the kitchen where my

Mother and father sit waiting, dinner keeping warm on the stove?

Bowie will never die. Nothing will come for him in his sleep

Or charging through his veins. And he’ll never grow old,

Just like the woman you lost, who will always be dark-haired

 

And flush-faced, running toward an electronic screen

That clocks the minutes, the miles left to go. Just like the life

In which I’m forever a child looking out my window at night

Thinking one day I’ll touch the world with bare hands

Even if it burns.

 

2.

 

He leaves no tracks. Slips past, quick as a cat. That’s Bowie

For you: the Pope of Pop, coy as Christ. Like a play

Within a play, he’s trademarked twice. The hours

 

Plink past like water from a window A/C. We sweat it out,

Teach ourselves to wait. Silently, lazily, collapse happens.

But not for Bowie. He cocks his head, grins that wicked grin.

 

Time never stops, but does it end? And how many lives

Before take-off, before we find ourselves

Beyond ourselves, all glam-glow, all twinkle and gold?

 

The future isn’t what it used to be. Even Bowie thirsts

For something good and cold. Jets blink across the sky

Like migratory birds.

 

3.

 

Bowie is among us. Right here

In New York City. In a baseball cap

And expensive jeans. Ducking into

A deli. Flashing all those teeth

At the doorman on his way back up.

Or he’s hailing a taxi on Lafayette

As the sky clouds over at dusk.

He’s in no rush. Doesn’t feel

The way you’d think he feels.

Doesn’t strut or gloat. Tells jokes.

 

I’ve lived here all these years

And never seen him. Like knowing

A comet from a shooting star.

But I’ll bet he burns bright,

Dragging a  tail of white-hot matter

The way some of us track tissue

Back from the toile stall. He’s got

The whole world under his foot,

And we are small alongside,

Though there are occasions

When a man his size can meet

Your eyes for just a blip of time

And send a thought like SHINE

SHINE SHINE SHINE SHINE

Straight to your mind. Bowie,

I want to believe you. Want to feel

Your will like the wind before rain.

The kind everything simply obeys,

Swept up in that hypnotic dance

As if something with the power to do so

Had looked its way and said:

Go ahead.

 
EVERYTHING THAT EVER WAS

 

Like a wide wake, rippling

Infinitely into the distance, everything

 

That ever was still is, somewhere,

Floating near the surface, nursing

Its hunger for you and me

 

And the now we’ve named

And made a place of.

 

Like groundswell sometimes

It surges up, claiming a little piece

Of where we stand.

 

Like the wind the rains ride in on,

It sweeps across the leaves,

 

Pushing in past the windows

We didn’t slam quickly enough.

Dark water it will take days to drain.

 

It surprised us last night in my sleep.

Brought food, a gift. Stood squarely

 

There between us, while your eyes

Danced toward mine, and my hands

Sat working a thread in my lap.

 

Up close, it was so thin. And when finally

You reached for me, it backed away,

 

Bereft, but not vanquished. Today,

Whatever it was seems slight, a trail

Of cloud rising up like smoke.

 

And the trees that watch as I write

Sway in the breeze, as if all that stirs

 

Under the soil is a little tickle of knowledge

The great blind roots will tease through

And push eventually past.

 

 

 

THE MUSEUM OF OBSOLESCENCE

 

So much we once coveted. So much

That would have saved us, but lived,

 

Instead, its own quick span, returning

To uselessness with the mute acquiescence

 

Of shed skin. It watches us watch it:

Our faulty eyes, our telltale heat, hearts

 

Ticking through our shirts. We’re here

To titter at gimcracks, the naïve tools,

 

The replicas of replicas stacked like bricks.

There’s green money, and oil in drums.

 

Pots of honey pilfered from a tomb. Books

Recounting the wars, maps of fizzled stars.

 

In the south wing, there’s a small room

Where a living man sits on display. Ask,

 

And he’ll describe the old beliefs. If you

Laugh, he’ll lower his head to his hands

 

And sigh. When he dies, they’ll replace him

With a video looping on ad infinitum.

 

Special installations come and go. “Love”

Was up for a season, followed by “Illness,”

 

Concepts difficult to grasp. The last thing you see

(After a mirror—someone’s idea of a joke?)

 

Is an image of an old planet taken from space.

Outside, vendors hawk t-shirts, three for eight.

Un poem de Charles Simic

Poemul a apărut în The New York Review of Books, numărul din august, anul acesta.

Trouble Coming

One saw signs of it in certain families. The future was like an unfriendly
waiter

Standing ready to take their dinner order
From a menu they could not read.

To look without understanding was their lot
While a salesman in the TV store
Kept changing channels too quickly
For them to retain a single image.

The little flags freshly posted in a cemetery Said nothing as they hung listlessly
In the early summer breeze,
Not that anybody particularly noticed.

The sunset over the approaching city Was like a banquet in a madhouse
The inmates were happily setting on fire
Just as our train ducked into a tunnel.