Search

Bun de tipar

Category

de citit

recomandări ptr cartepedia 29.07.19

Din când în când recomand cărți pe cartepedia. Iată ultimele patru recomandări:

Roald Dahl – Unchiul Oswald. Editura Art.

Păstrând umorul negru, cinismul și ideile năstrușnice, literatura pentru adulți a lui Roald Dahl e totuși foarte diferită de cea pentru copii. De pildă romanul de față, „Unchiul Oswald”, o relatare despre un unchi celebru, extrem de bogat și de afemeiat, e un volum pe care nu l-aș recomanda în niciun caz copiilor, oricât de precoce sau de maturi sunt ei.

Citește continuarea aici.

Dorthe Nors – Lovitura de carate. Editura RAO.

Pentru că îmi place proza scurtă, caut tot timpul prin librărie noi traduceri. Cartea aceasta mi-a atras atenția de când a apărut, dar nu am reușit decât acum să o citesc. Și îmi pare rău, pentru că e un volum bun de proză, cu o tematică deosebit de variată. Titlul te păcălește puțin, eu unul am crezut că e un volum cu texte cu final brusc, care schimbă total cursul acțiunii de până atunci, așa cum e volumul lui Florin Iaru – Povestiri cu final schimbat.

Citește continuarea aici.

Cinzia Arruzza, Tithi Bhattacharya, Nancy Fraser – Feminismul celor 99%. Manifest. Editura Fractalia.

Simt cumva că m-a păcălit titlul acesta. Da, e un manifest feminist dedicat majorității. Minoritatea în acest volum e reprezentată de către femeile de succes și de modelul „lean in” – acest feminism corporatist, cum e etichetat cu reproș de autoare. Însă marele inamic al feminismului și al situației actuale în care se află femeile din lumea noastră e întruchipat de capitalism și de stadiul actual al capitalismului – neoliberalismul. Corporațiile, fuga după bani, muncă ieftină și exploatarea celor săraci sunt punctele nevralgice identificate de către feminismul celor 99%. Și cu siguranță că într-o bună măsură reproșul autoarelor e adevărat.

Citește continuarea aici.

 

 

Stephen Hawking – Găurile negre. Prelegerile Reith, BBC. Editura Humanitas.

De dimensiunile unei cărți pe care să o citești preț de o cafea-două, dimineața, noua traducere de la editura Humanitas e o bună și concisă introducere în povestea găurilor negre. Are la bază două conferințe ținute de celebrul Stephen Hawking, conferințe pe care să le poată urmări publicul larg. Termenii, explicațiile sunt ușor de înțeles. Așa că cititorii pot afla de unde a pornit povestea găurilor negre, de ce francezii au considerat nepotrivt numele, de ce pentru publicul larg existența lor e ceva înfricoșător, iar pentru cercetători o provocare.

Citește continuarea aici.

 

Advertisements

Ce citesc acum #1

Domenico Starnone a fost una dintre surprizele plăcute din toamna anului trecut. Mărturisesc că nu-l știam pe autorul italian, și nici bârfele din jurul său. Cum că e soțul Elenei Ferrante. Noduri, romanul tradus anul trecut, despre carte am scris puțin pe Cartepedia (aici) e un roman bun, tensionat, despre relații de familie, copii, traume. Cu perspective multiple, cu nevroze și un soi de zgomot de fond care anunță cumva gestul violent, explozia, răbufnirea din final. Tensiunea creată de autor amintește de aceeași stare întâlnită în câteva dintre romanele celebrei Ferrante, însă e doar o asemănare.

La Bookfest s-a anunțat Păcăleala, un nou roman de Starnone, în excelenta traducere a Ceraselei Barbone. Romanul a apărut recent, din păcate în colecția CPT a editurii Litera. Însă cu o copertă bună. Zic din păcate, pentru că deși are un preț bun, e totuși o colecție de ziar. Aș fi vrut ca prima ediție să fie normală, de librărie, și nu de chioșcuri.

În fine, aștept și traducerea romanului pentru care a luat Starnone premiul Strega. Până atunci, vă spun că e un roman bine scris, cu un personaj principal, masculin, în vârstă, ilustrator pentru cărți, obligat să stea cu nepotul său de câțiva ani, cât lipsesc părinții. O voce masculină excelentă, fragilă, tensionată, deseori ușor iritabilă, dar cu un bun simț al observației. Și ca să vă dau un exemplu, las fragmentul de mai jos. Nu e un roman lung, așa că probabil îl termin zilele acestea:

„Când ieșeam de la școală și nu aveam chef să mă întorc acasă pentru că eram furios pe colegii care erau zbiri, pe profesorii sadici, turbarea era cea care îmi invada pieptul, ochii, capul. Și, ca să mă liniștesc, făceam ocolul mare, mă duceam până la Porta Nolana, uneori o luam pe strada San Cosmo, alteori, cu sângele care clocotea încă, mă duceam prin Lavinaio, o luam prin Carmine, umblam neîmblânzit prin locuri aflate în ruine și ajungeam în port. Și vai de cel care mă prindea în starea asta pe drum și mă lovea, fie și în joacă. Blestemam sfinți și madone, eram turbat, nu înfuriat, și rădeam batjocoritor, apoi scuipam, trăgeam ciomege sperând să încasez și eu.”

Jason Reynolds – Un drum lung până jos. Epica. 2018.

Notă Goodreads: ⭐ ⭐ ⭐ ⭐

Imediat după ce am văzut cartea aceasta pe masa de noutăți din librărie, mi-am propus să o citesc. Însă, așa cum se întâmplă de multe ori, drumul de la librărie până în lista scurtă de cărți pe care le citesc simultan durează multe săptămâni, uneori ani. Asta e, tentațiile sunt multe, iar timpul prea puțin.

Însă de ce mi-am dorit să o citesc? În fond e o carte YA, categorie după care nu mă omor, cu mici excepții. Însă e un roman atipic chiar și pentru cei care citesc young adult. E un roman în versuri, a cărui acțiune durează câteva minute, cam cât îți ia să te trezești dimineața, să te îmbraci și să cobori cu liftul la parter. Will are 15 ani și asistă la uciderea fratelui său, Shawn, mai mare cu câțiva ani. Shawn este împușcat și moare așa cum mor toți prietenii și rudele lui Will din cartier. Din motive tâmpite, deseori răzbunări ale unor alte crime comise aiurea. Tatăl, prieteni mai mari, rude îndepărtate, cunoscuți. O mulțime de oameni care au ucis și au fost uciși la rândul lor în acest lanț sinistru de gesturi onorabile care atrag moartea și armele de foc.

Romanul lui Jason Reynolds e un roman patetic, sentimental, expresiv, deși relativ simplu în construcție. Un roman despre suferință, durere, frică și ură. Despre dorința de răzbunare și acest lanț care prinde victimele și călăii, legându-i mai repede de moarte.

„TRISTEȚEA

e foarte greu

de explicat.

 

Închipuie-ți că te trezești

și cineva,

un necunoscut,

 

te leagă,

își vâră un clește

în gură,

apucă de o măsea

 

de undeva din spate,

una din alea mari

și importante,

 

și ți-o smulge.

 

Închipuie-ți durerea

din capul tău,

presiunea care pulsează

prin urechile tale,

sângele care curge șuvoi.

 

Dar cel mai rău,

categoric cel mai rău,

 

e că-ți lunecă într-una

limba

în noul spațiu gol,

 

unde știi

 

c-ar trebui să fie un dinte,

 

da’ nu mai e.”

(traducere Shauki Al-Gareeb)

Will își conduce existența după câteva legi nescrise, repere morale învățate de la fratele său. Însă sunt repere ce țin de viața în cartier/ghetou/pe străzi. Să nu plângi, să nu torni și să îi răzbuni pe cei morți. Legi nescrise, știute însă de toată lumea și respectate îndeaproape, de aceea și abundența de morți și cadavre pe străzile cartierului. Prin urmare, Will ia arma ascunsă a fratelui său, ia liftul de la etajul 8 și se pregătește să ucidă pentru a răzbuna moartea din familie. Însă drumul până jos e lung, pentru că în cabina liftului își fac apariția morții dragi. Morții de care a uitat sau pe care îi respecta în copilăria sa. Și de aici încolo începe un proces în care locuitorii cabinei de lift pun în balanță răul și binele, decizia de a ucide sau a ierta. Un soi de teatru absurd asemănător cu ce poți întâlni în romanul lui Saunders –„Lincoln în Bardo”, premiat cu Booker în 2017. Romanul se citește foarte repede, versurile sunt scurte, deloc complicate. Fără foarte multe broderii stilistice, drama din spatele poveștii, realismul ciudat al vocii personajului principal dau senzația unui soi de videoclip care rulează în viteză. Ideea de a-l scrie în versuri mi se pare excelentă. Pentru că versurile dozează mult mai bine patetismul, așa că tușele groase nu deranjează.

Romanul a primit câteva premii, multe nominalizări (finalist National Book Award, Newbery Honor Book) și a stârnit suficientă vâlvă pe internet cât să îi aducă celebritate autorului. Despre Jason Reynolds nu știu foarte multe, însă o căutare pe google oferă câteva informații. Plus câteva videoclipuri despre carte, interviuri, lecturi din volum. Las mai jos un link despre carte:

Mie mi-a plăcut experimentul, mi-aș dori și la noi așa ceva. Există potențial imens în a duce un roman înspre versificare. Însă e nevoie de un subiect bun. Dacă nu mă înșel, romanul „Euromorphotikon al lui Caius Dobrescu e un roman în versuri. L-am avut în mână, dar nu l-am citit. La fel, tot în librărie, am văzut un roman în versuri, un soi de epopee, scris de unul dintre scriitorii experimentali cu adevărat valoroși, Gonçalo M. Tavares, roman numit „O călătorie în India. Melancolie contemporană (un itinerariu)”, apărut la Editura Univers. Roman aflat și el pe lista de lecturi. Pe Tavares l-am văzut în Cluj, la Festivalul Transilvania. Un autor extrem de inteligent și de fermecător. Revenind la Reynolds, nu îmi dau seama cât de mult a ajutat cartea publicarea ei la Epica. E o editură bună pentru zona cărților YA, însă nu cred că tinerii fac coadă pentru a citi un roman în versuri. O colecție de literatură mainstream mi se părea mai potrivită. Însă mă bucur că e în librării și vi-l recomand.

Cumpără cartea de pe cartepedia.ro sau din librăriile Book Corner sau Librarium Universității, dacă ești prin Cluj. Ocazie cu care putem să stăm și de vorbă, preț de câteva minute.

recomandări ptr cartepedia 19.06.19

Din când în când recomand cărți pe cartepedia. Iată ultimele patru recomandări:

Alberto Manguel – Sfârșitul bibliotecii mele. Nemira.

„Alberto Manguel e un împătimit al cărților, un eseist de primă mână cu o scriitură cuceritoare, dublată de o cultură generală înfricoșătoare. Cine a citit măcar o carte scrisă de Manguel știe foarte bine despre ce vorbesc. Autorul nostru e îndrăgostit de lumea cărților, referințele sale, „notele de subsol”, trimiterile sunt cu adevărat geniale. Un autor care trăiește prin cărțile pe care le-a citit, colecționat, și despre care a scris de-a lungul anilor.”

Citește continuarea aici.

alberto-manguel---sfarsitul-bibliotecii-mele---c1

Sandrone Dazieri – Îngerul. Crime Scene Press.

„Colomba Caselli, polițista pusă rău la încercare de cazurile anchetate, multe dintre ele sfârșind cât se poate de prost, revine în prim-plan în noul roman al lui Dazieri. Un atentat violent produs într-un tren din Italia pune pe jar autoritățile și faptul că ISIS revendică acest atentat atrage întreaga atenție a presei și pune presiune pe cei care anchetează cazul pentru a găsi cât mai repede vinovații și a-i oferi presei și publicului. Amestecul serviciilor secrete nu ușurează ancheta, iar Colomba are deja o imagine cât se poate de proastă.”

Citește continuarea aici.

Ingerul-3D

Denis Johnson – Fiul lui Iisus. Black Button Books.

„Denis Johnson, autorul romanului „Arborele de fum”, câștigător al National Book Award for Fiction, revine pe mesele de noutăți cu volumul de povestiri „Fiul lui Iisus”, un volum dedicat lumii celor prinși în spirala adicției. Fie că vorbim de droguri, de alcool sau diverse pastile, lumea lui Johnson e o lume pestriță, închisă între pereții barurilor de noapte și saloanele spitalelor de recuperare. O lume în care mici fapte banale capătă consistența și coloritul unor miracole, evenimente speciale bune de povestit în anii care vin.”

Citește continuarea aici.

Fiul lui Iisus.png

Dan Pleșa – Povești de dragoste și neputință. Vellant.

„Povești de dragoste și neputință” e un volum de debut, de proză scurtă, cu texte de diverse dimensiuni, inegale valoric, ca orice volum de debut, de altfel. Tema principală e cea a relațiilor de cuplu. Puncte moarte, despărțiri, drame despre dragoste sau lipsa ei, sex și gesturi casnice analizabile, practic un întreg univers ficțional dedicat mai degrabă ratării, destrămării relațiilor.

Citește continuarea aici.

povesti.jpeg

Așa se începe un roman #1

„Nu ne-ar fi trecut prin cap că trebuia să plecăm din Chicago ca să vedem un mort. Creșteam pe-atunci în zilele urâte ale lui Al Capone și Bugs Moran. Chiar în iarna dinainte se petrecuse masacrul de Sfântul Valentin de pe strada North Clark. Orașul avea o reputație atât de proastă, încât lumea cunoștea pistolul-mitralieră Thompson mai degrabă sub numele de „mașina de scris din Chicago.”

Dar eu împlinisem nouă ani, iar sora mea Mary Alice șapte, și încă nu văzuserăm un cadavru. Bănuiam că cele mai multe dintre ele erau în locuri unde nu le mai puteam vedea, pe fundul lacului Michigan, cu cizme de beton.” (p. 9)

traducere: Iulia Arsintescu

lansare-krueger

Trei traduceri noi în pregătire la Editura Paladin

Cum nu cu mult timp înainte îmi dădeam cu părerea despre copertele bune şi mai puţin bune din zona editorială a SF-ului şi Fantasy-ului românesc (aici), iată că mă bucur să pun pe blog 3 coperte de la viitoarele apariţii ale editurii Paladin. Apărută în 2012, pe finalul anului, editura Paladin reprezintă, alături de colecţia de sf iniţiată de Mihai-Dan Pavelescu la editura Trei cele mai bune veşti pentru fanii acestui gen. Millennium Books tipăreşte autori români, Tritonic reeditează autori români şi din când în când scoate şi câte un volum nou, dar tot de autori români, Nemira a început să publice şi ea autori români, în tandem cu mult prea lenta traducere a seriilor începute şi veci neterminate. Însă aici e o altă poveste.

Cert e faptul că era nevoie de o concurenţă în zona traducerilor şi iată că ea vine de la Paladin şi de la Trei. Faptul că piaţa de sf şi fantasy românească e dominată în ultima vreme de apariţii româneşti e simplu de explicat: traducerile costă, copyright-ul costă şi vânzările sunt greu de anticipat. Aşa că e mult mai uşor pentru o editură să editeze şi să promoveze un autor român. Şi aşa cum spunea şi editorul Bogdan Hrib la o lansare în Cluj, condiţiile mai sus enumerate fac, inevitabil, ca editurile de profil să se orienteze spre români. Să sperăm că vom avea multe căţi sf şi fantasy româneşti de unde, trecând prin sită în anii viitori, să avem ce alege şi ce exporta.

Până atunci copertele, că despre asta e vorba:

paladin 1

paladin 2

paladin 3

Proza scurtă a Hertei Müller

Ţinuturile joase, Herta Müller. Humanitas fiction, 2012. 25 de lei.

A trecut ceva timp de la ultima carte citită din Herta Müller. Aşa că volumul de povestiri recent publicat la Humanitas mi-a redeschis pofta pentru proza nemţoaicei peste tot prezentă. Încep prin a lăuda designul şi concepţia grafică a seriei de autor: foarte bune coperte şi slavă domnului! că Humanitasul, după multe rateuri la nivelul acesta, mai dă şi siguranţă în ceea ce face.

Tinuturile joase.cdr

Cert e că nu o să spun foarte multe despre acest volum. Devine unitar prin obsesia prezenţei satului şi a personajelor sale în mai toate prozele. Câteva texte experimentale sar din cuprinsul unitar, de altfel acele texte în majoritatea lor sunt şi cele cenzurate în prima ediţie. Herta Müller scrie pe pasaje restrânse, poetic, obsedată de cuvinte şi de frazare. Cadenţa frazelor şi lumea închisă pe detalii, centrată pe mici gesturi, mici nuanţe, câteva dialoguri e o lume propice prozei scurte. Şi de aceea foarte multe texte sunt mici manuale de scriere a unei proze poetice, deosebit de expresive.

Reţin aici proza Baia şvăbească, de citit neapărat în paralel cu un poem de-al lui Ioan Es. Pop, dacă nu mă înşală memoria, poem despre migraţia familiei dintr-un pat în altul, până la cel din colţul întunecat al camerei.

Spuneam că Herta Müller scrie, aşa cum cred că ştiu deja toţi cititorii ei, o proză poetică dusă până la extremă uneori. Redau mai jos câteva rânduri pentru a vedea că uneori e uşor să citeşti paragrafele ca simple poeme, probabail că o altă aşezare grafică le-ar transforma definitiv în poeme:

                        “Oraşu-i îmbibat de pustiu.

                         O maşină îmi trece peste ochi cu farurile.

                         Şoferul înjură fiindcă nu mă vede în beznă.

                         Măturătorii sunt de serviciu.

                         Mătură becurile afară din dulii, mătură străzile afară din oraş, mătură locuitul afară din case, îmi mătură gândurile afară din cap, mă mătură de pe-un picior pe altul, îmi mătură paşii afară din mers. Măturătorii-şi trimit măturile după mine – măturile lor săltăreţe, costelive. Pantofii mi se scutură din tălpi, clămpănind.” (Măturătorii)

Accentul e pus clar pe detaliul naraţiei, pe frază cu frază. De multe ori, acentul substantivelor, forme prescurtate, multe cuvinte găsite doar pentru numărul de silabe (splendidă traducere!) mă duc cu gândul tocmai la crearea unui poem. Personajele sunt bine aruncate prin texte, de cele mai multe ori migrând în jurul vocii feminine. Proza centrală – Ţinuturile joase – de dimensiunile unui micro-roman, îşi joacă întreaga sa desfăşurare pe coordonatele unui sat şvăbesc, cu personaje multe şi o voce centrală – a fetiţei locuind cu părinţii şi deseori cu rudele sale. Asemănarea cu Aglaja Veteranyi, deşi facilă, nu e de aruncat. Vocea lirică, visătoare, atentă la jocuri de cuvinte şi la metaforele lumii satului, duce textul într-o permanentă meditaţie despre ce înseamă tradiţii locale şi gesturi casnice. Proza curge de la sine, însă fiind construită asemenea unui poem, cu mici strofe narative de câte un pragraf, sau chiar 2-3 pagini, senzaţia de lăbărţare a textului,  de neglijenţă în construcţie persistă până la finalul textului. Fiind însă un volum cu mai multe direcţii narative şi mai multe căi de construcţie tehnică, obsesia asupra limbajului, cu toate metaforele şi umbrele sale, dă coerenţă volumului, contrabalansând indeciziile sau, poate, variantele diferite de a te înrădăcina în lumea satului şvăbesc.

Fără discuţie, un volum de citit şi de recitit pe fragmente. Există fraze în care limba pare să trezească memoria cititorului mai bine decât ar reuşi un film situat în aceleaşi coordonate! Cu siguranţă marea reuşită a acestor proze!

afis lansare

Create a free website or blog at WordPress.com.

Up ↑