Search

Bun de tipar

Category

câteva filme

Infernul lui Purcărete

Am văzut acum ceva vreme debutul lui Purcărete în cinema: Undeva la Palilula. Şi, sincer, merită. Adică merită efortul de a merge la cinema, banii şi trecerea înspre ecran. Purcărete e un geniu al regiei, actorii lui se mişcă, gesticulează, ţipă isterici şi râd în hohote ca-ntr-un carnaval medieval. Purcărete ştie să scoată la suprafaţă animalitatea, instinctul, ştie să forţeze până când din personajele de pe scenă sau din film nu rămân decât sentimente şi senzaţii pure.

Advertisements

Kafka lui Piotr Dumała.

Piotr Dumała e deja o celebritate în animaţia poloneză. Mai jos, datorită sfântului youtube, filmul Kafka, construit după jurnalul scriitorului. Şi încă două filme: Crimă şi pedeapsă şi Lycantropia, animaţia de debut.

Pentru curioşi, profilul de pe imdb aici.

Franz Kafka – 1992

Crimă şi pedeapsă – 2000

Lykantropia – 1981

Câteva filme de văzut/ aşteptat

Filmul de debut al regizorului Paddy Considine, deja premiat la Sundance:

Bazat pe romanul lui Lionel Shriver, tradus la Vellant, un film care promite mult. Mai jos coperta cărţii şi trailerul:

Ultimul Lars von Trier, ce pare să continue direcţia din Antichrist – un film bogat în imagine, însă destul de tâmp în construcţie şi scenariu. Însă vorba lui Matei, dacă e Trier, trebuie văzut:

Nothing Personal, filmul de debut al regizorului Urszula Antoniak, probabil cel mai bun film despre singurătate din ultima vreme:

Metaforele lui Bahman Ghobadi

A Time for Drunken Horses, Bahman Ghobadi. (2000)

Bahman Ghobadi e unul dintre regizorii iranieni cunoscuţi bine la ora actuală în cinematografie. Iranul, locul de origine al unui val bun de cineaşti ce cucerise pentru o decadă scena marilor festivaluri de film, filme gândite ieftin, cu decoruri naturale, personaje impovizate, minimaliste în cadre, a surprins, în ciuda dictaturii şi cenzurii puternice, prin calitatea regizorilor şi diversitatea filmelor. A surprins, însă a devenit şi un soi de refren în acordarea de premii, lucru pe care îl reproşa cu ceva vreme în urmă Alex Leo Şerban, enervat probabil de avalanşa de filme iraniene şi de premiile luate ca din oficiu. Bănuiesc că nu are sens să amintesc de analogia cu valul românesc care a substituit între timp rândul întâi deţinut de iranieni, manifestându-se, şi acesta, ca un soi de refren de la sine înţeles.

Dacă vreţi părerea mea, cinema-ul românesc, în ciuda poate a unor bugete mai mari, e binişor în spatele improvizatului şi mult cenzuratului cinema iranian, lipsit de poveşti credibile şi de cineaşti capabili să le filmeze decent. Aşa-numitul nou val românesc a devenit sigur şi repede o manieră de copiere a 2, 3 filme bune, nemeritând banii şi nici promovarea făcută. Dovadă, ultimele filme româneşti, care nu conving nici prin aceleaşi unghiuri de filmare, nici prin stereotipiile de limbaj şi situaţie. Filme ce se vor de artă, fără intrigă, fără personaje credibile, deturnând şi accentuând fals tehnica câtorva, puţine, de la începutul noului val.

 

Însă să revin la cinematografia iraniană şi la A Time for Drunken Horses. A luat Fipresci şi Golden Camera la Cannes în 2000 şi multe alte premii. Se pot consulta pe imdb. O dramă situată la graniţa dintre Iran şi Irak, suprapusă peste realitatea istorică. Locuitorii satelor, trâind în sărăcie, sunt nevoiţi să lucreze în comerţul clandestin: transportul de materiale, în special anvelope, peste graniţă. Meserie riscantă, deseori de scurtă durată. Minele şi grănicierii ucid o bună parte din cei care îşi riscă astfel viaţa.

Ayoub are 12 ani, 5 fraţi, printre care un frate handicapat ce necesită o operaţie urgentă, şi un tată proaspăt ucis într-una dintre “călătoriile” peste graniţă. E nevoit să se angajeze pentru a-şi întreţine familia, însă lipsa unui animal pentru transport, a pilelor şi posibila moarte a fratelui handicapat, în cazul amânării operaţiei, fac din viaţa de zi cu zi un test de rezistenţă sortit victoriei la limită. Căratul ilegal al mărfii e suprauman în efort şi riscuri. Hrana şi medicamentele costă bani pe care nu îi câştigi decât punând în balanţă singurul avut pe care îl are fiecare: viaţa mediocră şi săracă. Contrabanda îşi are legile ei şi stabileşte propria ierarhie, dincolo de relaţiile de rudenie sau etnie.

Bahman Ghobadi îşi construieşte povestea linear, cu detalii şi culori ce nu necesită tăieri şi montaje postmoderne. Povestea are toate condimentele necesare pentru a ţine spectatorul în faţa ecranului. Camera se mişcă firesc, când liniştită şi la locul ei, urmărind dialogurile de interior, când precipitată, implicată din plin în fuga contrabandiştilor din calea grănicierilor. Personajele sunt naturale, regizorul nu îngroaşă tuşele, dimpotrivă, deseori lasă spaţii neglijente, spaţii de trecere între scene care nu aduc nimic nou poveştii, dar o liniştesc.

Titlul filmului e o metaforă care acoperă bine realitatea: animalele sunt îmbătate pentru a suporta efortul şi pentru a fi mai bine controlate. Însă realitatea şi întâmplarea nu pot fi îmbătate şi nici controlate. Sora lui Ayoub se va căsători, mai precis se va vinde, pentru a facilita operaţia fratelui cu handicap. Şansele de supravieţuire într-un asemenea mediu ţin de o loterie în care instinctul primează, instinctul, soarta şi probabil inspiraţia.

Aşadar un film iranian bun, premiat şi recomandabil la orice oră.

Tulpan

Sergei Dvortsevoy, Tulpan. 2008.

Aveam de ceva timp filmul pe calculator, însă doar aseară am reuşit să-l vad. O comedie ce se confundă deseori cu o dramă, fără însă a te deprima sau a te plictisi. Tulpan este primul film de lung metraj al regizorului Sergei Dvortsevoy, film care a încasat o mulţime de premii la vremea lui, inclusiv Un Certain Regard la Cannes.

În stepa pustie, creşterea oilor asigură venitul minim familiei. O familie cu 3 copii locuieşte cu fratele soţiei – Asa, într-o iurtă, un cort mare, cât să poţi locui în el decent. În jur pustiu, doar furtuni de nisip, stepă şi, din când în când, câteva smocuri de iarbă. Viaţa, filmată de aproape, casnic şi fără prea multe menajamente, se învârte în jurul oilor. Asa vrea să-şi formeze propria familie şi pentru asta trebuie să-şi găsească o soţie, apoi să primească în grijă propria turmă. Însă e greu să-ţi găseşti nevastă, când singura tânără disponibilă pe zeci de kilometri pătraţi nu te place pentru că ai urechile prea mari.

Dvortsevoy îşi construieşte filmul la limita documentariului. Viaţa de zi cu zi, negocierea miresei, bolile oilor, fătarea puilor, jocul puştiului şi frica de muşcătura cămilei învăluie o naraţiune dirijată fără prea mult efort. Din când în când personajele dispar, vocile intră în off şi nisipul se ridică la cer în tornade repezi şi fascinante. Răbdătoare, camera urmăreşte peisajul, apoi cântecul mamei şi al fiicei, pentru a poposi sub pături, în nopţile reci şi îngrămădite.

Sunt multe detalii care dau farmec, multe secvenţe filmate foarte bine, bancuri şi mici drame ce populează o zi în pustietate. Cu un decor minim, câteva personaje şi ceva mai multe animale, regizorul din Kazahstan face un film strălucit, poetic şi deloc fals. O lecţie minimalistă de mijloace tehnice şi de expresie care ar trebui să pună pe gânduri realismul fals, insipid, din filmele româneşti.

The Milk of Sorrow sau cum poţi cânta la nesfârşit propria durere.

În 2010 Claudia Llosa a intrat pe lista scurtă a Oscarurilor pentru film străin cu The Milk of Sorrow (în original La teta asustada), candidând pentru Peru. Un film sec, dur pe alocuri, despre moarte şi tortură psihică. Copiii crescuţi şi alăptaţi în timpul terorii suferă de boala numită milk of sorrow, un soi de teamă soră cu panica care li se calcifică în oase, distrugând viaţa de zi cu zi. Fausta e una dintre acei copii bolnavi de teroare, crescută cu amintirile, laptele şi cântecele morbide despre violul mamei în anii cumpliţi ai copilăriei.

Cu siguranţă nimic vesel în filmul ăsta. Nici măcar ceva care să dea speranţă. Fausta îşi îndeasă în vagin un cartof pentru a fi protejată împotriva violurilor, cartof care încolţeşte în carne, sângerând zi de zi. Mama moartă nu poate fi înmormântată în satul natal pentru că nimeni nu are bani pentru transport. Cântecele mamei, cântate la nesfârşit de Fausta se dovedesc piese bune pentru concertele altora, iar bărbatul salvator, capabil de a iubi şi de a şterge imaginea violatorului e un grădinar specialist în flori şi nu în cartofi. Claudia Llosa construieşte un film care nu te “prinde” neapărat şi nici nu te obsedează noaptea. Însă construieşte un fim care arată o lume cu măruntaiele ei murdare şi credinţele ei vechi şi timide, lucru rar şi demn de cinematografia mare.

În concluzie, un film bun pentru vin roşu. Pentru cântecele Faustei şi frica de spiritele ce te răpesc imediat ce te-ai depărtat de ziduri.

Un documentar de văzut, eu l-am planificat pentru seara asta

Filme care-mi plac

 

Nu prea mă mai omor cu filmele româneşti. După boomul de premii pe la festivaluri tind să cred că acum suntem în plină undă de şoc şi cam tot ce e românesc primeşte o aură de valoare, minimalism, parfum de premiere. Aşa că anul trecut la TIFF am evitat filmele autohtone, iar acolo unde am vrut să merg nu am prins bilet (că deh, metehnele TIFFului sper să se rezolve treptat). Între timp am pus mână, vorba vine, pe Marţi după Crăciun sperând să fie ceva bun. Radu Munteanu promitea cu Hârtia va fi albastră, Boogie încă nu l-am văzut. Apoi mai era şi Răzvan Rădulescu implicat pe la capitolul scriere şi totul începea bine. Filmul însă e slăbuţ, filmat monoton, fără aer alert, fără secvenţe care fac cinemaul să fie cinema. Singurul plus e naturaleţea dialogurilor. Aşa că dacă vreţi aşa ceva, uitaţi-vă la el. Altfel, nu pierdeţi nimic.

Nu m-am liniştit şi-i spun Teodorei într-o seară hai să vedem şi filmul ăsta premiat la Berlin. Experienţele mele cu Berlinul sunt enervante şi am ajuns să-mi fac propriul clişeu despre festival: toate dramele pline de crime, violenţă domestică şi probleme etnico-religioase iau automat premiu la Berlin. Posibil să nu am dreptate, dar cine cine vrea să mă convingă, trebuie să îmi demonstreze întâi că Orange prize e şi pentru romanele bune, nu doar ptr gagicile care scriu poveşti siropoase. Of, sigur că iar greşesc, dar clişeul e clişeu…

Bun, Eu când vreau să fluier, fluier e foarte ok. Un film bun, filmat aşa cum se face la mama lor, adică la cineaştii care nu caută minimalismul cu lupa, cu actori naturali şi replici potrivite. Lumina bună, decorul firesc şi înjurăturile noastre, nu-mi vine să recunosc, nu deranjează deloc, ba pică la momentul prielnic. O poveste în care nimic nu pare artificial şi o desfăşurare a ei dusă bine până la capăt aşa că laud filmul, îl trec în lista mea de filme bune pentru o seară bună şi spun, fără menajamente, că Florin Şerban face o treabă bună şi îi aştept filmul următor, fie şi la TIFF unde nu o să prind bilet, mai mult ca sigur.

Aşadar, Eu când vreau să fluier, fluier pentru poveste şi pentru o întâlnire la cafea.

Filme ce-mi plac…

Le ballon rouge (1956)

Îmi plac filmele care ştiu să povestească. Însă îmi plac şi mai mult filmele care ştiu să deseneze. Să picteze. Şi filmul acesta de vreo jumătate de oră nu face altceva de cât să deseneze şi să povestească. Pentru fanii romanului şi al filmului Împăratul muştelor, filmul le va produce anumite apropieri. Şi acesta e despre copii, despre frică, răutate şi misterul zilelor copilăriei. Însă are şi ceva din fantasticul infantil când poţi să te plimbi şi să vorbeşti toată ziua c-un balon roşu. O poveste simplă, însă care face să merite fiecare dintre cele 30 de minute.

Pe scurt: străzile Parisului dimineaţă, roşul balonului plimbăreţ şi jocul de-a v-aţi ascunselea.

Blog at WordPress.com.

Up ↑