Search

Bun de tipar

Category

cărţi, lecturi, fişe

Din nou, despre Jack Taylor

Ken Bruen – Martirele de la Magdalen. Crime Scene Press, 2015.

Rating Goodreads: ⭐ ⭐ ⭐

Mi-am dat seama că intriga unui roman din seria Jack Taylor contează foarte puțin, aproape deloc. E acolo cât să stârnească un fir narativ, cât să coaguleze un roman de 200 și ceva de pagini. Însă nu are un rol important decât ca pretext pentru a-l arunca pe Taylor în noi și noi întunecimi nedescoperite ale vieții sale. Și, odată ce ai înțeles lucrul acesta, nu mai ești frustrat din cauza faptului că povestea stagnează, că anchetele sunt mai degrabă mimate, că finalul romanului nu e palpitant și plin de mistere surprinzătoare. Nu, stai liniștit, citești și savurezi replicile și memoria plină de citate ale unuia dintre cei mai fascinanți foști polițiști din literatura de gen.

„Martirele de la Magdalen” (tradus excelent, din nou, de George Arion Jr.) e al treilea roman din serie. Deși, din ce văd, la noi a apărut în 2015, deci e primul tradus. Recomandarea mea e să le citiți în ordinea cronologică: Garda, Moarte în clan, apoi acesta. Până acum avem 3 romane traduse, sper ca anul acesta editura Crime Scene Press să mai traducă unul. Nu doar pentru că Ken Bruen e unul dintre cei mai buni autori irlandezi de romane polițiste, ci și pentru că seria acesta merită tradusă și sper să fie citită de cât mai mulți amatori de romane noir-depresive. Deși, dincolo de depresie, alcool și întunecimi, Ken Bruen scrie cu mult umor și ironie, rețetă care nu are cum să dea greș într-o astfel de combinație.

Romanul de față continuă povestea celui anterior. Jack Taylor a apelat la unul dintre interlopii locali și astfel a rămas dator. Acum e obligat să-și plătească datoria, descoperind adresa unei bătrâne care a lucrat într-unul din stabilimentele Magdalenelor, instituție caritabilă a Bisericii, aflată sub autoritatea unor ordine mănăstirești de măicuțe. Aziluri în care femeile sărace, prostituatele sau femeile care au născut copii în afara familiei erau închise și puse la muncă ca pedeapsă și penitență. În fapt, una dintre marile grozăvii din istoria Bisericii Catolice, dar și Protestante. Documentându-mă puțin, am descoperit povești de coșmar: gropi comune cu copii morți de boală sau uciși de foamete, femei ucise sau distruse psihic pentru tot restul vieții lor. Citiți, de pildă, aici articolul de pe wikipedia dacă vreți să aflați mai multe.

În fine, romanul e presărat cu momente din viața unor tinere închise într-o astfel de instituție din Galway, iar în prezent Jack Taylor se presupune că trebuie să dea de urma uneia dintre angajatele de acolo. Pe lângă cazul principal, e angajat să investigheze moartea unui bărbat căsătorit destul de recent cu o soție mai tânără, focoasă, și cam colecționară de bărbați. Cele două investigații merg în ritmul obișnuit al lui Taylor. Droguri, medicamente, alcool, internare în spital, amenințări cu moartea, așa că de cele mai multe ori meseria sa de detectiv privat e lăsată de izbeliște. Însă câteva confruntări violente îl aduc din nou pe drumul cel bun și reușește să dea de capăt fiecărui caz în parte. Evident, pierde din nou prieteni, e dus de nas în modul cel mai penibil cu putință, însă are grijă la final să rezolve totuși cazurile. În stilul său, adesea neortodox și destul de violent.

Fără îndoială, punctul forte al romanelor e vocea personajului principal. Poveștile fiecărui roman în parte sunt mai mult sau mai puțin interesante. Violente, întunecate, povești cu vieți distruse, vieți răpite din mizeria cea mai dureroasă a periferiilor irlandeze. Însă povești care-și derulează capitolele fără prea multă implicare din partea fostului polițist din Gardă. Jack Taylor e un personaj de care se lipesc toate aceste povești triste și printre picături încearcă cumva să le limpezească. Nu reușește complet, însă pare să fie totuși unul dintre puținele personaje pozitive din lumea Gărzii. Iar vocea lui te cucerește și cred că e una dintre vocile memorabile din literatura polițistă. La fel, construcția romanelor. Fragmentarea, sutele de citate și nume din literatură și muzică, toate aruncate peste cititor într-un mod pe care nu l-am mai văzut până acum și pe care, sincer, cred că e greu să-l reproduci. Aici se potrivește, aici e lumea fostului polițist distrus de alcool și mizerie care își mută cu el biblioteca cu romane polițiste și volume de poezie și care are de fiecare dată o carte într-un buzunar. Măcar pentru asta, merită să citiți romanele traduse la noi!

Romanul poate fi cumpărat din Librarium Universității sau Book Corner, de pe siteul Editurii Crime Scene Press sau de pe Cartepedia.

Un nou roman cu Jack Taylor pe care ar trebui să îl citești

Ken Bruen – Moarte în clan. Crime Scene Press, 2017.

Rating Goodreads 3 stele și ceva. Nu mă înțelegeți greșit, mi-a plăcut mult.

Dificil de scris despre acest roman. De altfel, dificil de scris despre scrisul lui Ken Bruen. Vocea personajului său – Jack Taylor – e una dintre cele mai neașteptate și mai reușite voci din romanele polițiste citite de mine până acum. Ironia, cinismul său, cultura generală și maldărul de citate și trimiteri te uimesc peste măsură. Însă pe cât de special și de neașteptat e personajul principal, pe atât de bezmetică e intriga. Și dacă în primul roman încă mai reușeai să deslușești o coerență și o poveste cap-coadă, în romanul acesta povestea se dizolvă în background precum mințile lui Taylor înecate în alcool și droguri.

Ken Bruen (credit foto: The Irish Times – Joe O’Shaughnessy)

Însă ar trebui să spun câteva cuvinte totuși despre intrigă. Taylor se reîntoarce în Galway, deși nu prea are pentru ce și pentru cine. Poliția îl urăște, multe baruri nu-l mai primesc, amintirile sale recente legate de oraș sunt mai degrabă coșmaruri. Cu toate acestea, se reîntoarce în oraș și zvonurile spun că e și un detectiv particular bun, nu doar un bețiv notoriu. Așa că nu durează mult până e angajat de cineva să rezolve un caz pe care poliția îl ignoră. Acel cineva, numit „Coșarul”, e un soi de șef al țiganilor din zonă. Mă rog, al unui clan de țigani. Câțiva dintre ei sunt uciși, iar Jack Taylor ar trebui să găsească criminalul. Primește bani, o casă drept reședință provizorie, ba chiar și o bibliotecă echipată special pentru el. Însă durerea, alcoolul și sentimentele de vinovăție distrug orice plan imediat de a rezolva ceva. Jack Taylor e un om ajuns la capătul limitelor sale, care își investește ultimele resurse vitale în a consuma și mai multe droguri și alcool. Stările de nebunie, de paralizie care însoțesc beția din care pare să nu mai iasă vreodată e tot ce îi trebuie în aceste momente.

Micile pauze de luciditate îl ajută să facă câțiva pași în anchetă, ba chiar rezolvă și un mister al orașului privind „criminalul nocturn” al lebedelor găsite ucise în parcuri. Însă impresia clară e faptul că Taylor urmărește doar să se prăbușească mai mult în propria depresie. Din când în când cinismul și ironia îl scot la suprafață și gura de aer îi permite să deslușească câte ceva în nebunia din jur. Prietenii cei mai buni au un viitor copil cu handicap, ceea ce le cam aruncă în aer căsnicia, e arestat și amenințat de poliție, bătut groaznic de necunoscuți, iar țiganii umblă în jurul lui cu grijă, ajutându-l, nu fără a-i aminti însă că e dator cu o explicație. Starea de halucinație continuă, problemele sale cu femeile, un aparent dezinteres față de tot ce ține de propria persoană și de propriul instinct de conservare dau un aer greoi cărții, îmbâcsit, uneori tragic și funebru. Însă personajul nostru iese cumva tot timpul la suprafață.

Rezistent, deși distrus, violent fizic, deși gura pare să îi fie tot timpul arma cea mai bună, idiot în unele decizii, dublat de un instinct de polițist care nici de-a naibii nu funcționează, Jack Taylor e genul de detectiv predestinat eșecului. Cazul îl va rezolva până la urmă, nu fără victime colaterale, noi remușcări și vinovății mai mult sau mai puțin reale. Cum se termină romanul? Cinic și întunecat, așa cum e și viața personajului principal.

Nu știu cât de bine știe să scrie o proză polițistă Ken Bruen (aș zice că nu excelent, de vreme ce intriga de aici e cam de o stea jumătate), însă personajul său merită toate laudele. Așa că eu unul mă declar fan absolut al lui Taylor, fie că o scoate la capăt sau continuă să se scufunde în noroiul de pe străzile irlandeze.

Puteți cumpăra cartea din Librarium Universității, Cartepedia sau de pe siteul editurii Crime Scene Press.

Fabian Risk, un polițist care te scoate din minți!

Stefan Ahnhem – Victimă fără chip. Litera, 2018.

Notă Goodreads: 3 stele jumate.

Citesc romane polițiste pentru că mă intrigă enigmele și modurile de rezolvare. Empatizez cu personajele inteligente și cu o cultură generală bogată, care reușesc să deducă o mulțime de lucruri din detalii care mie nu-mi spun mai nimic. Îmi plac provocările, intrigile pline de capcane și piste false, îmi place să nu ghicesc imediat finalul. Și mai ales îmi plac personajele colorate, poveștile cu personaje colorate, nu doar tipologiile clasice alb-negru, pozitiv-negativ. Citesc romane polițiste așa cum mă uit la seriale sau filme polițiste. Pentru distracție, pentru că timpul liber trece mai repede, pentru că uiți de datoriile din viața de zi cu zi.

Așa că după ce am terminat de citit „Victimă fără chip”, trebuie să recunosc că am fost puțin frustrat. Romanul are peste 600 de pagini, așa că mănâncă ceva timp și cu siguranță sunt capitole și scene care ar fi putut lipsi. Povestea nu e rea, desfășurarea intrigii, cu mici excepții, la fel. Însă personajul principal și finalul nu prea mă mulțumesc. Sincer. Citești atât amar de pagini pentru niște răspunsuri. Pe care le primești destul de vag și incomplete.

Însă, să le luăm pe rând. Avem un detectiv care părăsește Stockholm pentru că a eșuat în carieră. Și nu numai. Se pare că și în viața personală. Aflăm puține detalii despre greșelile făcute, însă știm că se mută cu familia în orașul natal pentru „o nouă viață” și mai ales pentru a rezolva problemele cu soția și cu fiul. Soția care se simte trădată, iar fiul, adolescent, aparent distant, violent și închis în sine, care asculta Marilyn Manson și se joacă pe calculator toată ziua. Concediul preconizat, mutarea și aranjarea unei noi case, toate planurile pentru noua viață devin repede planuri secundare pentru că poliția din orașul în care s-a reîntors, Helsingborg, îl implică repede într-o anchetă despre o serie de crime extrem de violente. Dincolo de violența crimelor, toate par să aibă ceva în comun: victimele sunt alese din aceeași clasă de școală pe care a urmat-o și Fabian Risk, inspectorul nostru proaspăt concediat-dat afară-pus pe liber-retrogradat!? din brigada de omucideri din Stockholm. Nu știu să vă spun răspunsul precis. Cert e că teoretic Fabian Risk e în concediu.

Cazul ia amploare, crimele par să urmărească un soi de răzbunare pentru comportamentul unor băieți în școală, iar posibilul criminal devine o țintă sigură a poliției. Risk face ceea ce probabil a făcut și în Stockholm. E inteligent, perspicace, dar are momentele sale de „tâmpenie” când decide să ia ancheta în propriile mâine și să rezolve cazul de unul singur. Genul de decizie proastă care are consecințe groaznice. Mor oameni, e implicată și poliția daneză care intră în competiție cu cea suedeză și refuză să colaboreze. Apar noi victime din clasa lui Risk, o mulțime de detalii din trecutul său și al colegilor săi și când totul pare să se îndrepte către un final, de fapt o ia razna. Criminalul pe care îl credeai nu e cel real, Risk mai mult încurcă decât să ajute și, deși știe că ceea ce face nu e ok, continuă să meargă pe drumul său riscând viața familiei, cariera, chiar și propria viață. Genul acesta de încăpățânare, ba chiar și lașitate uneori, mi-e greu să le înțeleg. La fel de greu precum inteligența sclipitoare dublată deseori de accese de prostie. Ca să nu mai spun că Risk nu e un personaj extrem de carismatic, așa că nu a durat mult până să mă scoată din sărite.

Se rezolvă cazul? Da, se rezolvă. Cu multe alte victime însă. Cu riscuri inutile, cu câteva potriviri ca în serialele americane și cu un personaj negativ extrem de meticulos și diabolic, cel puțin așa pare construit, însă care la rândul său face câteva greșeli. Motivația personajului negativ mă convinge extrem de puțin. Cert e că prinderea lui și rezolvarea cazului ține mai mult de întâmplare și de deciziile pe care acesta le ia decât de atitudinea profesionistă a poliției suedeze. Există câteva fire narative secundare ce lungesc inutil cartea: o polițistă daneză aflată în conflict cu șeful ei, multe scene care construiesc prima pistă falsă și care sunt legate de copilăria și de anii de școală ai lui Risk, povestea fiului adolescent, paginile de jurnal violente în descrierea lor. Însă una peste alta, e un roman de citit în timpul liber și cu siguranță voi citi și al doilea volum din serie. Măcar să înțeleg care e rolul lui Risk. Pentru că nu pare inspectorul profesionist, nici polițistul îngândurat și prins între latura pozitivă și cea negativă. Ci pare mai degrabă un polițist cu vechime în meseria sa, care mai degrabă tinde să o dea în bară decât să rezolve un caz așa cum trebuie. Și uneori să fie iertat pentru asta, deși ar merita o mamă bună de bătaie.

Puteți cumpăra romanul de pe siteul editurii Litera, de pe Cartepedia sau din librăriile Book Corner & Universității, dacă aveți drum prin Cluj.

Calea fulgerului de Rebecca Roanhorse: o încercare de badass feminin mai mult sau mai puțin reușită

Rebecca Roanhorse – Calea fulgerului. A șasea lume #1 Nemira, 2020.

Notă Goodreads: 3 stele

Mărturisesc că nu am știut că seria aceasta conține patru volume din care doar două au fost scrise, că nu mă apucam așa repede de ea. Însă deja citisem jumătate din acest volum când am verificat pe Goodreads să văd ce urmează. Tot pe Goodreads am văzut că am citit o proză scurtă scrisă de Rebecca Roanhorse care nu m-a impresionat, în ciuda premiului primit. Poveste oarecum identică cu romanul acesta: premiul Locus, nominalizări la Hugo și Nebula. Însă dacă mă întrebați pe mine ultimul deceniu în literatura SF și Fantasy nu e grozav din punct de vedere al premiilor. Criteriile de gen, diversitatea, etnia au devenit criterii esențiale care tind să „repare” anii dictaturii alb-masculine printr-o accentuare a diversității de dragul diversității. Și nu mă înțelegeți greșit: îmi plac lucrurile noi, perspectivele noi, mitologiile africane, asiatice, sud-americane etc. Cred că sunt scriitoare minunate și scriitoare mediocre. Însă uneori trebuie văzut și dincolo de diversitate, pentru că riscăm să livrăm publicului cărți de o calitate îndoielnică pe post de repere ale literaturii de gen. Și multe dintre titlurile premiate sunt pline de clișee, cu personaje și intrigi șablonare și psihologii Young Adult. Oricum, discuția e lungă și eu doar o pomenesc.

Cum e „Calea fulgerului”? E un roman destul de distractiv, un thriller urban fantasy distopic, amplasat într-un viitor apropiat, într-o lume distrusă de pe urma inundațiilor. Apocalipsa climatică distruge civilizația cunoscută de noi păstrând însă tehnologii și obiecte din zilele noastre, inundațiile ucid și o bună parte din populația globală. O regiune însă rămâne protejată datorită unui zid imens, un zid la care a muncit toată lumea, însă a fost necesară și un soi de magie pentru a face ca zidul să se înalțe și să protejeze cu adevărat comunitatea din interior, poporul navajo care acum formează comunitatea Dinétah.

Personajul central, o tânără pe nume Maggie, moștenește puterile ancestrale ale tribului său, ceea ce îi dă puteri sporite când vine vorba de violență fizică. Atunci când e bântuită de spiritele ancestrale, devine incredibil de rapidă și însetată de sânge, făcând-o vânătorul de monștri perfect. De ce vânător de monștri? Pentru că după potop, au apărut și monștrii pe pământ și odată cu ei o mulțime de vraci și de entități supra-umane, un soi de zeități indiene vechi, fiecare cu propriile puteri și propriile motivații. Maggie a fost crescută de Neizghání, o creatură misterioasă masculină, care a învățat-o tot ce știe astăzi despre luptă și despre gestul de a curma viața cuiva, apoi a părăsit-o subit. Jelindu-și singurătatea, e nevoită să-și câștige experiența ucigând monștri. Nu prea mulți, cel puțin primul volum e sărac în astfel de scene. Majoritatea conflictelor sunt cu diverse clanuri, unele de-a dreptul paramilitare. Maggie e singuratică, încăpățânată, dură și uneori răutăcioasă, însă extrem de fragilă în interior. Răutatea și violența fiind un soi de mască care să o protejeze de amintirea morții bunicii sale și de plecarea singurului bărbat de care se îndrăgostise cu adevărat.

Acesta e punctul de pornire al romanului. Întâmplarea face ca Maggie să se amestece alături de Kai, un soi de tămăduitor, nepot al unui bătrân care a avut grijă de ea de-a lungul timpului, într-un conflict între zeități. Pornită să ucidă niște monștri, pășește fără să vrea în capcanele întinse cu grijă de un zeu-joker, pe nume Coiotul. Războiul ei cu lumea din jur e doar un episod banal într-un conflict dintre zei care pentru moment ne este străin. Nu știm motivele și scopurile zeilor. Cert e însă că lumea nouă de după potop e doar una dintre multele lumi în care zeii își fac de cap iar oamenii suferă.

Intriga e rapidă, descrierile destul succinte, stilistica nu e grozavă. Psihologia personajelor e destul de fragilă, de multe ori ai senzația că asiști la un soi de piesă de teatru, ce-i drept, un soi de teatru copilăresc, dar violent. Aș spune că există o doză de young adult în cartea acesta, suficient cât să nu îmi placă. Dincolo de răzbunări și conflicte, există și o poveste de dragoste, există gelozii, trădări și un final al romanului care nu explică mai nimic din toată intriga. Știm că avem un personaj feminin pistolar, un soi de Clint Eastwood care luptă și cu cei buni și cu cei răi (deși tot romanul dovedește că e de fapt un personaj sentimental, romantic și pozitiv până în măduva oaselor), însă peisajul cadru ne cam scapă. Poate că vom afla mai multe detalii în celelalte volume, dacă ajungem să le citim.

Puncte pozitive: mitologia indiană, gesturi și expresii din tradiția lor care oferă cititorului un spațiu fantasy nou. Ideea de pe copertă, un personaj feminin badass care să lupte cu monștri ce sugerează o carte perfectă pentru un weekend.

Puncte negative: Ideea de pe copertă nu corespunde cu ceea ce propune scriitoarea. Lumea creată nu oferă cititorilor suficiente referințe. Zeii din mitologia indiană sunt singurii care apar pe pământ? Alte mitologii nu au același efect imediat. Vrăjitorii, vindecătorii sunt doar indieni? Ce s-a întâmplat cu restul lumii, pentru că întreaga acțiune a primului volum pare să fie o intrigă amplasată într-o lume închisă, ferită de exterior. Miza cărții e în cele din urmă neclară. Conflict din dragoste, moft al zeilor? Nu știm. Avem o intrigă amplasară într-o bulă și care e posibil să se deschidă treptat prin noi volume. Mai sus coperta volumului doi, deja apărut în engleză. Însă multe descrieri, multe episoade narative sunt destul de naive, școlărești. Superficiale. La nivelul unor romane Star Wars, de pildă. De altfel, autoarea a și scris un astfel de roman. Și nu că aș avea ceva împotrivă, doamne ferește! Însă e o distanță mare între romanul acesta și autorii buni de literatură fantasy, distanță care e micșorată forțat prin prisma premiilor și nominalizărilor primite. Altfel, „Calea fulgerului” ar fi fost un roman distractiv de luat în vacanță. Nimic mai mult.

Puteți cumpăra romanul de pe siteul editurii Nemira, de pe Cartepedia sau din librăriile Book Corner & Universității, dacă aveți drum prin Cluj.

Povestiri și nuvele din universul Powder Mage al lui Brian McClellan (partea întâi)

Una dintre frustrările mele ține de prozele scurte care fac parte dintr-o serie SF sau Fantasy și care rareori sunt adunate într-un volum. De cele mai multe ori trebuie să răscolești internetul după ele, găsindu-le prin antologii diverse, bloguri sau siteuri de autor, eventual ebook-uri pe Amazon la un preț între 1,5 și 4 dolari, mult prea mult pentru texte de 10-50 de pagini. Însă așa cum prozele din universul Expanse, de pildă, sau din universul Demon Cycle al lui Peter V. Brett completează atât de bine lacunele din romane sau îți oferă fragmente esențiale din trecutul personajelor, care ajută mult cititorul, așa și la McClellan sunt nenumărate proze amplasate temporal înainte de primul volum și care explică și descriu o mulțime de amănunte din povestea-cadru, amănunte esențiale. Proze despre soția lui Tamas, de pildă, care în primul roman e doar pomenită puțin, proze despre istoricul militar, despre personajele centrale din romane, despre originele conflictului care întreține atmosfera cărților. Sunt texte mai scurte sau mai lungi, însă bine scrie și e păcat că trebuie să alergi atât după ele.

Cum nu le-am citit chiar în ordinea recomandată de Goodreads (deși am preluat numărătoarea siteului), lasă câteva mici observații mai jos. Mai am câteva texte de citit (despre Adamat, Vlora etc.), așa că voi împărți în două postări aceste descrieri-observații. Încă nu știu dacă am făcut rost de toate textele, însă de o bună parte, da. Apoi trec la volumul doi, cu nerăbdare.

Siege of Tilpur #Powder Mage 0.0

Rating 2,5/5

Descrierea eroică a asediului orașului Tilpur, după luni bune în care armata adrană nu reușește să cucerească reduta Gurlișă. Tamas e un sergent curajos și respectat, care își dorește să urce în grad, indiferent cât de riscantă ar fi misiunea pe care o îndeplinește. Fără să fie extrem de palpitantă, povestirea descrie un asediu celebru în CV-ul personajului, pomenit și mai târziu. De altfel, e unul dintre primele episoade în care observăm antipatia lui Tamas pentru nobili și conflictul mocnit dintre clasele sociale.

Forsworn #Powder Mage 0.1

Rating 3/5 stele

Erika e o tânără nobilă care locuiește în imperiul Kez, însă familia ei are origini duale: Kez și Adran. E născută cu talentul celor numiți Powder Mage, însă în imperiu e interzis să practici o astfel de magie. Cei săraci sunt torturați și uciși pe loc, cei bogați sunt supravegheați îndeaproape și le e interzis accesul la armele de foc și praful de pușcă. O povestire despre viitoare soție a lui Tamas și despre lupta ei contra Cabalei regelui Kez în încercarea de a se proteja și a proteja copiii sărmani care s-au născut cu acest talent.

Servant of the Crown #Powder Mage 0.2

Rating 4/5 stele

În acestă proză Tamas e doar căpitan, ce-i drept extrem de medaliat și remarcat în timpul luptelor. Însă vine din clasele inferioare, așa că accesul lui la grade mai înalte e îngreunat de invidia ofițerilor nobili. Un duel contra unui astfel de ofițer îi blochează aproape cariera, însă întâmplarea îl aduce în fața regelui și e împins periculos într-un joc dintre rege și Cabala regală. Misiunea lui e de a servi regele, prin urmare va trebui să ucidă unul dintre membrii Cabalei, un vrăjitor cu puteri deosebite. Tot în acestă nuvelă o întâlnește pe Erika, o tânără nobilă din Kez, care dorește să fie antrenată ca powder mage, în ciuda interzicerii drastice în imperiul Kez a antrenării nobililor care se nasc powder mage.

Un text bun, în care aflăm originile conflictului dintre Tamas și nobili, rege sau Cabala regală, dar și câteva detalii despre soția lui.

The Face in the Window #Powder Mage 0.7

Rating 4/5 stele.

Proză despre Taniel și călătoria sa în Fatrasta, regiune care tocmai se împotrivește conducerii imperiului Kez. Taniel e implicat în război, o cunoaște pe Ka-poel, tânăra mută, sălbatică din regiunea Dynize, tânăra care îi va salva viața și cu ajutorul căreia reușește să ucidă primul vrăjitor kez. De asemenea un teritoriu mlăștinos, cu fauna și populația lui specifică, excelent redat și în care sper că autorul va reveni.

Despre „Constantin-ul” lui Iulian Bocai și bucuria de descoperi prozatori talentați

Iulian Bocai – Constantin. Polirom, 2019.

Notă Goodreads: ⭐ ⭐ ⭐ ⭐

La debutul din 2018 cu „Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu” Iulian Bocai părea unul dintre cei mai siguri pe ei scriitori nou apăruți în peisaj. O mână sigură, expresivă, personaje bine închegate, o narațiune de mici dimensiuni, însă atractivă pentru cititor și dusă fără greșeli până la capăt. Aici o foarte scurtă recenzie a acestui micro-roman, cu siguranță unul dintre cele mai bune debuturi în proză din ultimii 5 ani. De la povestea tragică și melodramatică a bietului Priță, ajungem acum la bătrânul Constantin, un bărbat care-și împacă boală și singurătatea cu vecinătatea puținilor chiriași pe care reușește să-i ademenească prin prețul extrem de scăzut al chiriei.

Intriga noului roman al lui Iulian Bocai e în fapt povestea acestui bătrân, aparent hapsân și mizerabil, însă cu o istorie de viață destul de misterioasă încât să prindă în capcana propriilor povești studenții mai tineri, destul de neștiutori și suficient de amabili. Așa cum e și cazul personajului nostru central, Mihai, tânăr student la studii clasice, venit în București fără prea mulți bani și experiență. Fără tată, cu o mamă plecată la muncă în Italia, Mihai acceptă compromisul de a locui pentru o sumă minusculă în casa lui Constantin. O dărăpănătură fără capăt, cu două băi nefuncționale, cu mobilă puțină, fără frigider sau mașină de spălat. Genul de casă potrivită pentru muncitori necalificați, prostituate sau studenți disperați. Mihai e destul de disperat, mai ales că banii de acasă nu sunt niciodată suficienți. Asta nu înlocuiește greața, senzația de sufocare sau de depresie care îl bântuie din când în când.

Treptat, poveștile lui Constantin sau ale colegilor de chirie colorează puțin viața de zi cu zi a tânărului nostru personaj. Însă facultatea pare să nu fie potrivită pentru el, condițiile se înăspresc iarna, iar unele crize ale bătrânului ce anunță o posibilă moarte par să amenințe viața boemă și plină de lipsuri la care Mihai a decis să adere. Suficient cât să decidă că trebuie să își găsească o garsonieră doar pentru el, indiferent de costuri sau sacrificii.

Povestea de mai sus rezumă întreg romanul lui Iulian Bocai. O intrigă subțire, fără prea multe dedesubturi, cu două personaje principale și încă câteva pasagere. O intrigă care nu te face să citești cu nerăbdare sau să aștepți curios finalul poveștii. Poți intui cât de cât ce ar putea să se întâmple cu bătrânul și cu studentul nostru. Mai sunt mici capcane în text despre un fiu-fantomă, despre o posibilă avere etc. Nimic spectaculos.

Ce e cu adevărat valoros la acest roman ține de construcția personajelor și de stilul în care sunt scrise frazele. O scriitură minuțioasă, expresivă, atentă la detalii, matură. Dialogurile curg firesc, descrierile sunt expresive și atât cât trebuie, detaliile nu te copleșesc și nici divagațiile. Povestea, așa simplă cum pare, e suficientă pentru cele aproape 200 de pagini cât să construiască acest portret de personaj. Pentru că de fapt acesta e scopul romanului, să deseneze portretul unui bătrân misterios, dispus să-și împartă bătrânețea și locuința mizeră cu alții pentru a le povesti propria poveste și a cere de la ei povești similare. E un pariu nespectaculos, însă din plin câștigat de prozator. Și o nouă reușită, așa, în gamă minoră. Clar că de acum înainte așteptările și pretențiile mele de la Iulian Bocan cresc pe măsură. Pentru moment, pot afirma fără ezitări că e unul dintre cei mai buni prozatori ai generației tinere. Și nu e deloc puțin lucru. De altfel, Iulian Bocai a primit recent Premiul Tânărul Scriitor al anului 2019.

Două recenzii bine scrise la acest roman mai găsiți pe scena9, scrisă de Mihai Iovănel, sau pe prăvăliaculturală, scrisă de Andreea Pop. Puteți cumpăra romanul de pe siteul editurii Polirom, de pe Cartepedia sau din librăriile Book Corner & Universității, dacă aveți drum prin Cluj.

John Verdon – un autor care îmi place și după a doua carte citită

John Verdon – Închide strâns ochii. Paladin, 2018.

Notă Goodreads: 3,5 stars

Deși e o editură cunoscută pentru seriile SF și Fantasy, Paladinul are și câteva colecții noir și crime recomandabile pentru piața de la noi. Am citit câteva serii de autor începute la ei și unele mi-au plăcut mult și din păcate văd că au rămas undeva în limbo și nu se știe nimic despre eventuale noi traduceri. Vă recomand Ian Rankin, James Lee Burke, Dashiell Hammett, John Verdon. Ar trebui să pun pe listă și Martin Cruz Smith despre care am citit doar recenzii pozitive. Însă seriile pomenite sunt serii foarte bune și merită toate citite de cei care mai zăbovesc seara sau în weekend cu un noir sau un crime în brațe.

Primul roman avându-l în prim-plan pe detectivul recent pensionat Dave Gurney (aici o extrem de scurtă recenzie) mi-a plăcut mult. „Gândește-te la un număr” se numea și era un roman inteligent, domol, centrat mai mult pe mintea detectivului și pe enigmele întâlnite decât pe o intrigă violentă și plină de suspans. Nu mă înțelegeți greșit. Romanul se citea, la fel ca și acesta, repede și cu plăcere. Însă mintea calculată, matematică, atentă la orice detaliu și corespondență posibilă, mintea de ceasornicar a detectivului mi-a plăcut mult, la fel cu mi-a plăcut instinctul soției sale, sugestiile nu de puține ori excelente care au ajutat ca ancheta să se miște mai repede. Dave Gurney e unul dintre detectivii care au ieșit la pensie mai repede, deși e o vedetă a secției de Omucideri, unul dintre polițiștii strălucitori premiați și despre care s-au scris articole în marea presă. Însă a ales să se retragă la țară, pentru a se odihni și a petrece mai mult timp cu soția. Au o casă, au grădină, au un lac și pădure în apropiere și deși retragerea și pensionarea au fost decizii luate mai mult de dragul soției decât din propria voință, lucrurile păreau să meargă pe un făgaș normal. Asta până când e rugat din nou să ajute poliția cu câteva sfaturi neoficiale. De data aceasta, soția unui medic psihiatru celebru e ucisă chiar la nunta lor, de față cu zeci de invitați. Crima oribilă, corpul fiind decapitat, pare să fi fost făcută de către un grădinar hispanic angajat de medic de câțiva ani și care a dispărut subit fără să fi fost văzut de cineva.

Prin urmare o nuntă și o crimă filmată, un cuplu extrem de bogat și influent și o anchetă care trenează de câteva săptămâni. Perfect pentru mintea odihnită a lui Gurney. Însă celebritatea lui Gurney are costul ei și o bună parte din conducerea poliției pare să nu-l suporte și nici să-l vrea în apropierea anchetei. În ciuda unor sugestii care aruncă în aer pistele urmate până atunci de anchetă. Așa că începând cu motivațiile criminalului, un mesaj și un nume ciudate trimise soției ucise, apoi trecutul personajelor strâns legat de abuzurile sexuale, de nimfomanie și chiar o întreagă colecție de boli psihice ascunse de familiile bogate sub pretextul unei școlarizări private, totul începe să se lege și să pară cât de cât coerent. O industrie a sexului morbid de lux, crime fără capăt, multe trimiteri către o piesă de teatru veche, al cărui text incită la și mai multă violență. Dave Gurney e prins între ițele încurcate ale anchetei, reproșurile soției care își dorește să-l țină departe de munca din care tocmai se pensionase. Și un mic hobby al detectivului, realizarea de portrete digitale ale unor criminali, de fapt retușarea lor pentru o mai bună expresivitate care pare să dea rezultate. Gurney e sunat de cineva interesat să plătească sume exorbitante pentru acele portrete digitate și totul pare să se potrivească parcă prea bine în povestea aceasta în care deși poliția știe deja suficiente lucruri și adună destule dovezi, ancheta totuși zăbovește îndeajuns de mult pentru a stârni un scandal. Iar sugestia devenită imediat confirmare că soția decapitată e doar una dintre multele victime pare să pregătească o adevărată bombă mediatică.

Romanul se citește la fel de repede și de plăcut ca primul pe care l-am citit. Recunosc că interesul meu inițial față de crimă era foarte scăzut, citind cartea mai mult pentru personaje și pentru gândirea de sherlock holmes decât pentru puzzle-ul din dosarul poliției. Apoi, pe măsură ce povestea adună noi fapte și indicii ciudate, interesul către intrigă a crescut. Nu ca în primul roman, însă suficient. Gurney e un personaj pe care îl placi repede și ajungi să îi admiri modul în care vizualizează diverse locuri, întâmplări, modul în care reface scena inițială a unei crime. Așa că desfășurarea anchetei și pașii făcuți pentru a ajunge la final mi-au plăcut și mărturisesc că ultimele 200 de pagini le-am citit într-o singură seară, curios fiind cum se va termina întreaga poveste. Asta, în ciuda faptului, mă repet, că intriga inițială nu îmi stârnise cine știe ce interes.

Finalul romanului e puțin grăbit și condimentat cu o doză mai mare de suspans, parcă pentru a marca mai bine și, cumva, prea evident sfârșitul. Construcția narativă, scena de final, seamănă puțin cu ce citisem în „Gândește-te la un număr”, așa că aici imaginația autorului suferă la capitolul inspirație. Dacă aș fi citit romanele unul imediat după altul, cred că m-ar fi enervat. Așa, pot să îi dau fără probleme o notă de 3,5. Nu chiar la fel de bun ca primul roman, însă în continuare un roman plăcut, intrigant și cu personaje principale excelent redate. Construcția personajelor, biografia lor, accidentele și conflictele casnice fiind unul dintre marile plusuri ale cărților lui Verdon din ce îmi dau seama. Prin urmare un autor musai de citit. Fie pentru enigme, fie pentru personaje. Și am citit recent că e posibil să avem în 2020 o nouă traducere din Verdon – al treilea roman se numește „Let the Devil Sleep”, lucru excelent având în vedere că în engleză seria a ajuns deja pe la volumul șase.

Recomand să citiți primul roman înainte de a vă apuca de acesta. Există trimiteri către prima investigație, există o cronologie a faptelor casnice și o mulțime de detalii care fac mai plăcută și mai logică lectura în ordine cronologică a cărților. Da, se poate citi și fără să fi citit „Gândește-te la un număr”, însă nu o recomand. Cartea se poate cumpăra de pe site-ul editurii Paladin, de pe Cartepedia sau din librăriile Book Corner & Universității, dacă treceți prin Cluj.

 

 

Despre războiul care nimicește sufletul învingătorilor

Kevin Powers – Păsările galbene. Polirom, 2013.

Rating Goodreads: ⭐ ⭐ ⭐ ⭐

Eram curios să văd cum prezintă literatura contemporană conflictele din Irak, Siria sau Afganistan. Literatura de război e un gen aparte, bine reprezentat în literatura universală. Am citit de-a lungul timpului romane care au făcut carieră, devenind repere pentru înțelegerea unor conflicte mondiale sau locale. Inclusiv despre conflictele din Balcani din anii ’90 există romane traduse la noi.

Însă despre conflictele recente am citit puțin, extrem de puțin. Așa că am fost surprins să aflu că aveam în librărie două romane care descriu exact tema căutată de mine. „Păsările galbene” a lui Kevin Powers despre Irak și „De veghe” a lui Joydeep Roy-Bhattacharya, un roman amplasat de autor în timpul conflictului din Afganistan, cel recent, nu cele mai vechi care colecționează alte romane și alte perspective. Inevitabil, documentându-mă aiurea pe internet, am găsit o mulțime de cărți netraduse la noi. Probabil că voi comanda câteva. Aici, de pildă, e o listă Goodreads cu literatură scrisă despre conflictele recente. Așa că să nu vă mire că din când în când revin aici cu scurte recenzii la astfel de titluri. Dar să revenim la Kevin Powers.

Autorul a luptat în Irak (2004-2005) în timpul operațiunilor contra ISIS. Romanul surprinde câteva momente din luptele din orașul Tal Afar ( în roman Al Tafar), însă construcția narativă nu e una cronologică. Unele capitole sunt amplasate temporal înainte de sosirea în Irak, altele la câțiva ani după. Fără să fie un mare artificiu tehnic, această dispunere a capitolelor reușește să creeze tensiune și să transmită o anumită nervozitate pe care o resimți citind, așteptând momentul dur, momentul acela întunecat despre care ai citit că s-a petrecut deja, fără să știi ce și cum.

Povestea e spusă de un tânăr militar american, în vârstă de 21 de ani, pe nume Bartle, care promite mamei unui coleg că va avea grijă de el și-l va aduce acasă teafăr. Colegul, pe nume Murphy, devenit prieten apropiat de-a lungul lunilor petrecute împreună, are abia 18 ani. Ambii sunt nevoiți să treacă prin infernul luptelor contra teroriștilor, confruntărilor cu civilii, dar și supunerii în fața ordinelor date de către un superior crunt și nemilos, însă un supraviețuitor al conflictelor militare recente.

Bartle nu își poate ține promisiunea. Asta o vom afla destul de repede. Nu știm mai multe detalii decât la final: cum a murit Murphy și de ce militarii au convenit să ascundă cadavrul și cauza morții. Apoi anii de după întoarcerea acasă, anii în depresie obligat să se împace cu moartea inutilă a prietenului. Inevitabil, tribunalul militar și închisoarea.

Imagine din timpul operațiunilor militare. Vezi wikipedia: Battle of Tal Afar (2005)

Scriitura e uneori poetică, alteori sacadată, aproape cinematografică. Scenele de luptă sunt scrise bine, însă accentul e pus pe depresie, pe singurătate și pe incapacitatea militarilor de a se adapta realității din Irak, adevărului politic impus de armată și de autorități. Revenirea acasă e traumatizantă. Pentru că acasă nu mai e spațiul din care ai plecat, e spațiul în care cei de acolo nu înțeleg nimic din ce s-a întâmplat în război. Până la urmă, e povestea clasică a veteranului de război incapabil să se adapteze la lumea de după: fie că e vorba de război mondial, Coreea, Vietnam etc.

Șocul luptelor, al cadavrelor și al soldaților priviți cum mor rămâne puternic tatuat în mintea soldaților. Revenirea acasă, fie în permisie, fie permanent nu rezolvă nimic. Trecerea e prea bruscă, mintea e incapabilă să digere liniștea de-acasă, fleacurile și amabilitățile de-acasă. Și acest conflict între zgomotul interior și banalitatea liniștii din jur e redat excelent de Kevin Powers. Personajul lui trebuie să se confrunte cu moartea unui prieten și nu o face foarte bine. Însă romanul lui Powers e mai degrabă, dincolo de povestea centrală, un roman melancolic. Un roman care meditează la fragilitatea condiției soldatului de astăzi. Dincolo de propagandă, dincolo de reportajele de tip CNN sau Adelin Petrișor, dincolo de imaginea excelent colorată a armamentului modern occidental, soldatul e la fel de fragil ca oricând. Și rămâne distrus, înfrânt ani buni după terminarea unui război pe care se presupune că l-a câștigat.

P.S.

Romanul a fost ecranizat, am aflat după ce l-am citit. Nu știu dacă merită văzut, nu cred că aduce nimic în plus cărții:

Pe manșeta cărții de la Polirom, personajele sunt greșit descrise. Murphy are 18 ani și urmează să moară, nu cum e descris în text!

Ce mi-ar plăcea să citesc în 2020

Sunt anuțate o mulțime de cărți care-mi fac cu ochiul. Deja știu câteva pe care le voi citi în traducere, deși editurile de la noi au fost destul de zgârcite cu anunțarea planurilor editoriale pentru anul acesta. Însă deocamdată nu voi scrie despre ce se traduce la noi, ci despre cărți anunțate afară, scrise sau traduse în engleză. Probabil că unele vor ajunge mai repede sau mai târziu și pe piața noastră internă. Așadar, din ce am răsfoit până acum, mai jos las câteva titluri pe care aș vrea să le citesc. Însă timpul, banii…

William Gibson – Agency

Verity Jane, gifted app whisperer, takes a job as the beta tester for a new product: a digital assistant, accessed through a pair of ordinary-looking glasses. “Eunice,” the disarmingly human AI in the glasses, manifests a face, a fragmentary past, and a canny grasp of combat strategy. Realizing that her cryptic new employers don’t yet know how powerful and valuable Eunice is, Verity instinctively decides that it’s best they don’t. Meanwhile, a century ahead in London, in a different time line entirely, Wilf Netherton works amid plutocrats and plunderers, survivors of the slow and steady apocalypse known as the jackpot. His boss, the enigmatic Ainsley Lowbeer, can look into alternate pasts and nudge their ultimate directions. Verity and Eunice are her current project. Wilf can see what Verity and Eunice can’t: their own version of the jackpot, just around the corner, and the roles they both may play in it.

Deepa Anappara – Djinn Patrol on the Purple Line

Nine-year-old Jai watches too many reality cop shows, thinks he’s smarter than his friend Pari (even though she always gets top marks) and considers himself to be a better boss than Faiz (even though Faiz is the one with a job). When a boy at school goes missing, Jai decides to use the crime-solving skills he has picked up from episodes of Police Patrol to find him. With Pari and Faiz by his side, Jai ventures into some of the most dangerous parts of the sprawling Indian city; the bazaar at night, and even the railway station at the end of the Purple Line. But kids continue to vanish, and the trio must confront terrified parents, an indifferent police force and soul-snatching djinns in order to uncover the truth.

Roddy Doyle – Love

Drinking pals back in their Dublin days, Davy rarely sees Joe for a pint anymore – maybe one or two when Davy’s over from England to check in on his elderly father. But tonight, one pint will turn to three, and then five as Joe recounts a secret, leading the two men on a bender back to the haunts of their youth. Joe has left his wife and family for another woman, Jessica. Davy knows her too, or he should – she was the girl of their dreams all those years ago, the girl with the cello in George’s Pub. As Joe’s story unfolds across Dublin – pub after pub – so too do the memories of what eventually drove Davy from Ireland: his first meeting with Faye, the woman that would become his wife; his father’s sombre disapproval; the pained spaces left behind when a parent dies.

As much a hymn to the Dublin and the pubs of one’s youth as a delightfully comic, yet moving portrait of what it means to try to put into words the many forms love can take, Love marks a triumphant new turn for Roddy Doyle

 

N.K. Jemisin – The City We Became

Five New Yorkers must come together to defend their city from an ancient evil in this stunning new novel by Hugo Award-winner and NYT bestselling author N. K. Jemisin. Every great city has a soul. Some are as ancient as myths, and others are as new and destructive as children. New York City? She’s got six. But every city also has a dark side. A roiling, ancient evil stirs in the halls of power, threatening to destroy the city and her six newborn avatars unless they can come together and stop it once and for all.
Jim Carrey – Memoirs and Misinformation
Memoirs and Misinformation is a fearless semi-autobiographical novel, a deconstruction of persona. In it, Jim Carrey and Dana Vachon have fashioned a story about acting, Hollywood, agents, celebrity, privilege, friendship, romance, addiction to relevance, fear of personal erasure, our “one big soul,” Canada, and a cataclysmic ending of the world–apocalypses within and without.
Charles Yu – Interior Chinatown
Willis Wu doesn’t perceive himself as a protagonist even in his own life: He’s merely Generic Asian man. Sometimes he gets to be Background Oriental Making a Weird Face or even Disgraced Son, but he is always relegated to a prop. Yet every day he leaves his tiny room in a Chinatown SRO and enters the Golden Palace restaurant, where Black and White, a procedural cop show, is in perpetual production. He’s a bit player here, too, but he dreams of being Kung Fu Guy—the most respected role that anyone who looks like him can attain. At least that’s what he has been told, time and time again. Except by one person, his mother. Who says to him: Be more.
K.J.Parker – Prosper’s Demon
In the pitch dark, witty fantasy novella Prosper’s Demon, K. J. Parker deftly creates a world with vivid, unbending rules, seething with demons, broken faith, and worse men.
Alex Pavesi – Eight Detectives

The most original crime novel of 2020 – a dazzlingly clever and utterly gripping debut.

All murder mysteries follow a simple set of rules. Grant McAllister, an author of crime fiction and professor of mathematics, once sat down and worked them all out. But that was thirty years ago. Now he’s living a life of seclusion on a quiet Mediterranean island – until Julia Hart, a sharp, ambitious editor, knocks on his door. His early work is being republished and together the two of them must revisit those old stories: an author, hiding from his past, and an editor, keen to understand it.

But as she reads, Julia is unsettled to realise that there are things in the stories that don’t make sense. Intricate clues that seem to reference a real murder, one that’s remained unsolved for thirty years. Julia realises she’s unwittingly entered a battle of wits where there can only be one winner. But Grant will soon realise that he underestimates her at his peril…

Maaza Mengiste – The Shadow King
A gripping novel set during Mussolini’s 1935 invasion of Ethiopia, The Shadow King takes us back to the first real conflict of World War II, casting light on the women soldiers who were left out of the historical record.
Nazanine Hozar – Aria
‘A Doctor Zhivago of Iran’ Margaret Atwood

Aria is a girl who doesn’t belong, left as a foundling in an alleyway in a poor district of Tehran on a winter’s night in the early 1950s. She is found by a young man working for the army and, over the next twenty-five years, through her childhood and young adulthood, we meet three very different women who are fated to mother the lost child: reckless and self-absorbed Zahra, wife of the kind-hearted soldier; wealthy and compassionate Fereshteh, who welcomes Aria into her home, adopting her as an heir; and finally, the mysterious, impoverished Mehri, whose connection to Aria is both a blessing and a burden. The novel’s heart-pounding conclusion takes us through the brutal revolution that installs the Ayatollah Khomeini as Iran’s supreme leader, even as Aria falls in love and becomes a young mother herself.

James Scudamore – English Monsters

When ten-year-old Max is sent to boarding school, his idyllic childhood comes to an abrupt end. Away from the magical freedom of his grandfather’s farm, a world of unfathomable rules and arbitrary punishment awaits. But so too does the companionship of a close-knit group of classmates. Years later, as Max and his friends face down adulthood, a dark secret from their schooldays is revealed, drawing them together in unforeseen ways. Who knew what, and when? And who is now willing to see justice done, regardless of the cost to themselves?

Spanning several decades, English Monsters is a story of bonds between men – some nurturing, others devastating. It explores what happens when care is outsourced in the name of building resilience and character, and presents a beautiful and moving portrait of friendship.

Mai sunt multe volume de literatură mainstream, multe volume din serii SF sau Fantasy pe care mi le-aș dori în bibliotecă. John Scalzi scoate „The Last Emperox”, volumul 3 dintr-o serie atractivă, Brandon Sanderson publică volumul 4 din „Stormlight”, Susanna Clarke revine cu un nou roman – „Piranesi” și tot așa. Aproape fiecare scriitor din zona SF, Crime, Fantasy are un volum nou. Mă rog, poate nu George R.R. Martin 🙂

Create a free website or blog at WordPress.com.

Up ↑