Search

Bun de tipar

Category

cărţi, lecturi, fişe

Despre primul roman al lui Murakami

Rating Goodreads ⭐ ⭐

Ascultă cum cântă vântul, așa se numește. La noi e tradus într-o ediție dublă, alături de Pinball, 1973, un alt roman care face parte dinTrilogia Șobolanului, nume primit după unul dintre personajele principale. Deși, dacă mă întrebați, Șobolanul e un personaj destul de puțin dezvoltat aici. Încă nu am citit celelalte romane. Mi-am propus să fac asta în săptămânile următoare.

Romanul acesta, de mici dimensiuni, apărut în 1979, în perioada în care Murakami lucra într-un bar-restaurant și scria la carte puțin câte puțin în timpul nopților, nu e un roman care să te entuziasmeze din cale-afară. Destul de proaspăt în scriitură, mixând capitole scurte, intervenții radio, mici note despre un scriitor american inventat și povestea personajului principal, personaj fără nume, care-și petrece zilele de vacanță în orașul natal, alături de Șobolan și o fată pe care o cunoaște întâmplător. Șobolanul e un tip depresiv, obsedat de faptul că e născut destul de bogat. Fata are doar 4 degete la o mână și se recuperează după o operație, cel mai probabil un avort. Locul de întâlnire e barul lui J, un personaj ciudățel, vorbăreț, fără să spună cu adevărat ceva important. Un soi de liant, un psiholog potrivit pentru zilele fără chef. Muzică multă, în general americană, și o atmosferă relativ pașnică.

Mici întâmplări din anii anteriori, discuții despre viață, relații, sex. Câteva lucruri stranii în poveștile tinerei fără un deget, însă nimic memorabil. Dacă mă gândesc bine, Ascultă cum cântă vântul e un roman care curge repede, iar la final te întrebi ce ai citit. Despre ce e povestea, cu ce rămâi după cele 120 de pagini citite. Și vezi că nu rămâi cu mare lucru. Un lucru pozitiv pe care totuși l-aș aminti ține de personaje. Atât cât sunt schițate, nu sunt construite rău. Însă parcă aș fi vrut mai mult.

Ah, și o trupă, deși e plin de nume de piese sau albume în roman, asta mi-a rămas în minte:

Advertisements

Păcăleala lui Starnone.

Rating Goodreads ⭐ ⭐ ⭐ ⭐

Din multe puncte de vedere, mi-a plăcut mai mult romanul Păcăleala decât Noduri, ambele apărute relativ recent la editura Litera. Bine scrise, cu personaje puternice, romane intime, de viață de familie, cele două traduceri din opera scriitorului italian Domenico Starnone confirmă faptul că avem de-a face cu unul dintre vârfurile literaturii italiene de astăzi.

„Păcăleala” e un roman despre relația dintre un bunic și nepotul său. Bunicul, artist, ilustrator pentru cărți, multe dintre ele cărți pentru copii, proaspăt recuperat dintr-o operație. Bătrân, singur, obișnuit cu ritmurile propriei vieți, cu singurătatea casei în care locuiește, e prins într-un nou proiect editorial, care îi dă mult de furcă. Încrederea în propriile forțe e slăbită și planșele nu îi ies defel. Un telefon primit de la propria fiică îi încurcă tot restul planurilor. E nevoit să revină la Napoli, în orașul copilăriei și în casa sa pentru a petrece o săptămână cu nepotul, cât să poată plecă părinții pentru o conferință universitară. Ajuns în Napoli, imaginile tinereții revin obsesiv și provoacă o retrospectivă care pune în balanță întreaga viață. E artistul celebru, premiat și lăudat de cititori sau e doar un laș, care s-a refugiat în artă și a pierdut iubite din cauza aceasta. Sunt bune desenele lui? E capabil în continuare să deseneze bine?

(o copertă care îmi place mult)

Nepotul, un băiețel de patru ani, isteț și descurcăreț, pare să își aprecieze mult bunicul și dorește sincer să-l impresioneze. Să îl aducă în lumea lui, a jucăriilor, jocurilor și a regulilor stricte inventate de copilul de patru ani. Părinții sunt mai tot timpul certați, soțul fiicei sale e enervant de gelos, iar călătoria în scop profesional pare mai degrabă un prilej de răfuială între cei doi. Mario, puștiul, e suficient de isteț cât să se descurce și singur în lipsa menajerei. Însă, rămas doar cu bunicul, intră într-un soi de competiție cu acesta pentru a dovedi care e mai bun și mai priceput. Daniele, bunicul, personajul care dă voce romanului, devine din ce în ce mai nervos, mai irascibil și nesigur pe sine. Își recapitulează tinerețea, își pune la îndoială talentul artistic, iar remărcile nepotului privind lumina și culorile desenelor sale îl pun serios pe gânduri. Zilele petrecute împreună nu mai sunt simple zile în care bunicul are grijă de nepot, distanța dintre ei dispare și sentimentul de competiție, de invidie, senzația de manipulare din partea unuia sau a celuilalt devin obsesive. Micile poante, micile păcăleli care fac viața mai suportabilă riscă să devieze în jocuri de putere. Și bunicul intră din plin în aceste jocuri, ba chiar le încurajează.

(credit foto: https://worldvoices.pen.org/speaker/domenico-starnone/)

Mi-a plăcut mult vocea lui Daniele Mallarico, bătrânul desenator. O voce crispată, obsedantă, însă o voce naturală, bine construită. Daniele e un om atent la detalii, capabil să despice firul în patru, să analizeze până la obsesie un gest sau o imagine care-l bântuie. Romanul e dedicat relației sale cu nepotul, roman de cameră, deși există scene care se petrec pe străzile din Napoli. Însă e un roman despre bătrânețe, despre nesiguranță, despre fragilitatea eului confruntat cu cea mai mică contestare. Un roman în care vocea centrală suprinde bine toate nuanțele bătrâneții, de la siguranța traiului și iritarea provocată de bâzâitul celorlalți până la vulnerabilitate și panică la gândul eșecului. Domenico Starnone își face treaba foarte bine, așa că dacă doriți să citiți un roman excelent, recomandarea mea e să îi dați o șansă.

Puteți cumpăra cartea de pe siteul editurii Litera, de pe cartepedia.ro sau din librăriile Book Corner sau Librarium Universității, dacă ești prin Cluj. Ocazie cu care putem să stăm și de vorbă, preț de câteva minute.

MOARTEul – straniul tărâm distopic al lui Brautigan

Notă Goodreads: ⭐ ⭐ ⭐ ⭐

Cele două romane apărute la Editura Polirom – În zahăr de pepene și La pescuit de păstrăvi în America – le-am citit acum mult timp și nu prea îmi aminteam nimic din și despre ele. Așa că am decis să le recitesc. Și nu am greșit deloc. Extrem de proaspete și contemporane în scriitura minimalistă, iar personajele și lumea stranie pe care le oferă cititorului sunt provocatoare și excelent puse în pagină.

În zahăr de pepene e o distopie minimalistă, poetică și misterioasă. Brautigan își aruncă cititorul într-o lume fără nume, în care aproape totul are la bază un ingredient universal: zahărul de pepene. Fie folosit ca adeziv sau ciment în construcții, fie în combinație pe post de ulei pentru lămpi. E clar că e o lume mai puțin tehnică, care moștenește în neștiință artefactele unei lumi vechi, avansate tehnic și civilizațional. De altfel, există un spațiu, Uzina Uitată (comparat de cititori și de literatura de specialitate cu „zona” fraților Strugațki din romanul Picnic la marginea drumului), spațiu imens pentru standardul comunității din care face parte personajul central, un soi de spațiu închis, plin de artefacte ale lumii vechi. Spațiul acesta adăpostește mistere, posibil pericole, și e locuit la margine de cei respinși de societate. Însă departe de ceea ce întâlneam în „zona” sovietică.

Spuneam că naratorul romanului nu are un nume, și e adevărat. Spre deosebire de celelalte personaje, vocea principală a romanului refuză numele. Scrie o carte, activitate rară, și nu spune niciodată despre ce scrie. Trăiește în prejma MOARTEului, un soi de spațiu comun pentru comunitatea de mici dimensiuni din care face parte. Aș spune că e un soi de han, cu camere de dormit, bucătărie și sală de mese, doar că totul pare făcut la comun. Locuitorii MOARTEului au și propriile barăci, dacă doresc să locuiască singuri. Însă, în mare parte, locuiesc în comun. Unii sunt sculptori, alții se ocupă de păstrăvărie, cei mai mulți lucrează pentru fabrica de pepeni. Acolo unde se extrage zahărul atât de prezent în roman. Vocea naratorului e simplă, o voce de copil pentru care lucrurile și realitatea sunt înțelese la un nivel minimal. Nimic complicat, nimic care să necesite aprofundări. Realitatea din jur, dincolo de omniprezentul zahăr de pepene, e la fel de misterioasă. Soarele răsare în fiecare zi în altă culoare, iar principalul efect e că și pepenii vor avea acea culoare. Prin urmare orice lucru făcut din pepene negru, va fi negru. Etc. Comunitatea e brăzdată de un soi de râuri mici, pline de păstrăvi, statui și sicrie transparente ale celor morți, sicrie ce strălucesc de pe fundul apei luminând nopțile. Există și o istorie ciudată a tigrilor care au ucis o parte din membrii comunității, tigri care puteau vorbi limba oamenilor, în ciuda comportamentului obișnuit pentru rasa lor.

(o copertă care îmi place mult)

În această lume descrisă succint, poetic, foarte ritmat și în fraze simple, oamenii iubesc, sunt invidioși, își povestesc amintiri din trecut. Unii dintre ei resping realitatea și societatea actuală și se refugiază în alcool în preajma Uzinei Uitate. ERUPTin e un astfel de personaj rebel care refuză societatea călduță și preferă să redescopere probabil tensiunea morții din numele acelui spațiu comun numit MOARTeu (în engleză iDEATH). Nu sunt foarte mulțumit cu traducerea numelui ERUPTin, în engleză e inBOIL, ce sugerează mult mai bine aburii alcoolului în care trăiește zi de zi personajul, dar și tensiunea căreia e supus. Frământările sale de a reda profunzime și veridicitate unor nume care și-au pierdut culoarea de-a lungul timpului vor duce către un gest radical, decisiv, fără urmări însă pentru istoria comunității.

Nu știu ce e MOARTeu. Poate fi o societate de tip falanster, poate fi un soi de clădire-supraviețuitoare vremurilor. Un soi de han-spital pentru cei care îi acceptă condițiile. Există multă ironie, mult umor negru, dincolo de poezie și gândire infantilă.

Ce contează e faptul că scriitura e extrem de expresivă, în ciuda simplității sale. Extrem de nuanțată, filozofică, dar păstrând la tot pasul misterul celor dezvăluite. În zahăr de pepene e o distopie, un roman cu subiect SF, dar foarte diferit de celelalte distopii citite până acum. Probabil că doar Galapagos de Kurt Vonnegut poate fi un roman de aceeași factură, chit că acolo limbajul e ceva mai complex, iar ironia politică e mult mai prezentă.

 

 

 

Regele de arginți al lui Dazieri și o scurtă recapitulare a întregii trilogii

Rating Goodreads: ⭐ ⭐ ⭐ ⭐

2019 aduce în România traducerea ultimului volum din trilogia lui Dazieri dedicată excentricului Dante – unul dintre personajele mele favorite din ultimul timp. Apărut la editura Crime Scene Press, în traducerea bună a lui George Arion Jr., „Regele de arginți” încheie povestea ciudată, înfricoșătoare și aproape de necrezut a personajului Dante, un individ răpit în copilărie și ținut închis într-un container ani întregi pentru a i se modifica comportamentul și a fi transformat într-un soi de robot uman. Povestea, amintind de vremurile Războiului Rece și de celebrul deja proiect CIA MKUltra – experimente cu droguri și stimuli diverși pentru a reuși condiționarea forțată a subiecților, ia o turnură de coșmar în viziunea lui Dazieri.

Credit foto: http://www.ansa.it

Dante, adult în momentul prezent al acțiunii romanelor, suferă de fobii nenumărate, de crize de paranoia sau depresii cumplite, dar și de lipsa unei identități. Dante e numele primit în containerul în care fusese închis, nume dat de către „Tată”, un personaj diabolic care pare să fi stat în spatele experimentului făcut pe copii. Copii răpiți, unii geniali, alții cu diverse forme de autism, închiși și torturați pentru rezultate științifice. Cei care nu se încadrau erau uciși, iar numărul celor uciși nu-l știm cu precizie, însă e mare. Dincolo de frica de „Tată”, amestecată de altfel cu un sentiment de iubire paternă, Dante a supraviețuit atâția ani bazându-se doar pe observarea gesturilor și a poziției corpului, „Tatăl” având tot timpul o mască pe față. Un răspuns greșit din partea copilului avea efect imediat, pedepsele fiind crunte și diferite. Lipsa de somn, căldură sau frig excesiv, lovirea unei mâini devenită „mâna rea” etc. Penru a scăpa de tortura fizică și psihică, Dante a devenit un soi de detector de minciuni uman, lucru care-l va ajuta în anii de după evadare. Primele volume ale seriei (aici și aici mici recenzii despre ele) îl găsește fie în postura de consultant genial pentru diverse firma și vedete, fie consultant mai mult sau mai puțin oficial pentru diverse cazuri ale poliției italiene.

Colomba e o polițistă cu experiență, destul de aprigă, cu multă inițiativă și uneori repezită. În momentul în care există indicii că în spatele unor noi dispariții se află ceva mult mai grav, Dante intră în scenă. Temerile sale, cum că „Tatăl” și acoliții săi nu au fost niciodată prinși cu adevărat sunt întemeiate, iar primul volum din serie e dedicat rezolvării acestui mister și, poate, rezolvării în sfârșit a propriului caz. Volumul al doilea, deși pornește de la un aparent atentat islamist într-un tren din Italia, e strâns legat de primul prin povestea din spate. Fiecare dintre cele două romane au cazuri noi de rezolvat, însă personajele din background, păpușarii, sunt mereu cei care au avut un rol important în cazul răpirii lui Dante. Spioni, asasini perfecți, pregătiți de firme de mercenari cu origini rusești de dinainte de anii ’90, experimente ratate și mult mister în privința implicării sau nu a autorităților în încercarea de a mușamaliza întreaga poveste. Colomba, ajutată de Dante și de gașca lui de „consultanți”, în fond membri a unor rețele interlope locale, reușesc să rezolve cazurile, chiar dacă își riscă viața și, în cazul polițistei, cariera. Pentru că nimic nu e făcut în limitele și în spiritul legii. E nevoie să lucrezi în subteran pentru a dezvălui crimele și experimentele odioase. Finalul celui de-al doilea roman pregătea cumva terenul, lăsând cititorul să aștepte cu nerăbdare continuarea poveștii: Dante răpit, Colomba înjunghiată.

Și povestea nu s-a lăsat așteptată foarte mult și a meritat. Chiar dacă prima jumătate a volumului are un ritm ceva mai lent, și aș fi spus că Dazieri și-a ieșit puțin din formă, treptat povestea prinde contur, firele narative se leagă și începi să înțelegi multe dintre detaliile aruncate în text în volumele anterioare. Dacă ai citit recent volumele, altfel e puțin mai dificil. Însă Dazieri are grijă să reia o parte din evenimentele din primele volume, cât și din personajele secundare. Spun că prima parte a romanului, dedicată unor noi crime, o nouă anchetă, căutării lui Dante și recuperării Colombei pare puțin prea tihnită față de ritmul alert cu care eram obișnuit. Poate și din cauza absenței în mare parte a lui Dante din poveste, un tip excentric, mare amator de cafea extrem de scumpă și rară, produse de lux în general, îmbuibat cu medicamente, calmante luate în doze bune pentru cai și alcool pentru a-și ține sub control fricile. Un tip genial, cu un spirit de observație ieșit din comun, datorat experienței din copilărie, însă adeseori cu un comportament infantil. Din momentul în care e găsit (da, se va întâmpla și asta), cuplul Dante-Colomba devine melanjul perfect pentru a rezolva povestea până în cele mai mici detalii. Și intriga se complică, virează brusc uneori, surprinzându-și cititorii, reia episoade mai vechi pentru a le explica și oferă un final neașteptat, la fel de bun ca precedentele. Recunosc că mi-a plăcut mult aventura aceasta polițistă cu aer tenebros și îmi va fi dor de cele două personaje. Dante e atât de bine construit încât sper să fie reluat cumva într-o serie diferită. Măcar pe poziția lui burlescă de Sherlock Holmes ciufut-contemporan.

Cumpără cartea de pe Crime Scene Press, cartepedia.ro sau din Book Corner sau Librarium Universității, dacă ești prin Cluj.

 

Seth Dickinson – Trădătoarea Baru Cormoran.

Rating goodreads:  ⭐ ⭐ ⭐

Am tot promis că nu mai citesc începuturi de serie despre care nu am încă informații când vor fi finalizate. Dar nu mă liniștesc și romanul acesta a picat între alte lecturi. Credeam că sunt două volume și l-am început. Acum, după ce am citit puțin despre autor, văd că planul e ca întreaga serie să conțină patru volume. În 2015 a apărut Trădătoarea, în 2018 volumul al doilea – Monstrul, pe care probabil îl vom vedea tradus și la noi în următorii doi ani. Și nimic despre celelalte volume. Așa că îmi recunosc greșeala. Însă, dacă tot l-am început, am spus să îi dau o șansă.

Trădătoarea Baru Cormoran nu e un fantasy clasic. Miza romanului ține de intrigile economice și confruntări militare, mare parte dintre ele tradiționale, medievale. Din punctul aceasta de vedere, seamănă puțin cu un alt prim-volum scos de Paladin – Calea dragonului de Daniel Abraham. Un volum bun, de altfel. Acolo personajul principal e o puștoaică care conduce o bancă, aici avem o puștoaică contabil. Acolo sunt multe rase (pe care nu le ții minte și care nici nu contează, fiind doar un alt nume dat oamenilor, caracteristicile raselor fiind suficient de stereotipe cât să recunoști că ilustrează oamenii albi, negri, arabi, indieni etc.), aici nu ai decât populații diverse, pe care nu le reții, la fel, și niște tehnică avansată de încrucișare/ameliorare a raselor și de perfecționare a soldaților. Plus câteva bombe cu „foc viu”, dacă ne amintim de Cântec de gheață și foc.

Bun. Deci suntem într-un soi de lume medievală (poate ceva mai evoluată, hai să zicem în timpul Renașterii). Baru e o fetiță născută într-o provincie numită Taranoke, pe cale să fie asimilată cultural și economic de către un „Imperiu Roman” al acestei cărți numit Mascarada. Un imperiu puternic bazat pe o forță militară navală imensă, avansat tehnologic și cultural. Provinciile cucerite sunt modernizate, crește calitatea serviciilor medicale și a școlilor. Miza fiind cea de asimilare completă, de creștere și educare a celor mai buni copii pentru a deveni funcționari ai Mascaradei. Treptat, imperiul urmărește un soi de epurate etnică, de îmbunătățire a speciei, o eugenie pusă în practică în cele mai radicale moduri posibile. Sterilizarea celor nepotriviți, permis de căsătorie, încrucișarea raselor etc. Chiar și experimente ce țin de lobotomie și manipulare a indivizilor prin hipnoză și alte măsuri probabil chirurgicale prin care indivizii sunt transformați în soldați perfecți. În ciuda măsurilor dure, imperiul asimilează mai mult și nu cucerește militar, însă „pacea” e întreținută prin armată și un serviciu secret care întreține frica.

Ținutul de baștină a lui Baru e un ținut neigienic pentru Imperiu, în măsura în care sunt acceptate relațiile homosexuale, căsătoriile mixte, multiple. Așa se face că Baru are doi tați și o mamă, însă relațiile de acest tip sunt eradicate brutal de către agenții Imperiului. Treptat, ne dăm seama că Baru, la rândul ei, este atrasă de femei și nu de bărbați, aceasta fiind vulnerabilitatea majoră a personajului, pe care, fie vorba între noi, nu o ascunde prea bine. Personajul de altfel e destul de instabil emoțional, copilăros, capricios și deseori enervant. Nu te atașezi de personaj, nu prea empatizezi cu el. Eu, de pildă, am descoperit câteva personaje care mi-au plăcut mai mult decât eroina aceasta răsfățată, care le știe pe toate și ia unele decizii pur întâmplătoare. După primele capitole, acțiunea se mută într-o perioadă în care Baru a terminat școala imperială și devine funcționar al Statului. Ambiția ei e să ajungă în Capitală, însă pentru a putea ajunge acolo, trebuie să-și dovedească fidelitatea. Așa că e trimisă pe post de contabilă într-o altă regiune a Imperiului.

Această regiune se numește Aurdwynn și e alcătuită dintr-o mulțime de ducate, supuse politic conducerii imperiului, însă aflate într-o competiție criminală unele cu altele. Mai sus e harta de la începutul cărții cu această regiune. După cum vedeți, o mulțime de nume, iar în carte vom întâlni o mulțime de etnii. Nu prea merită să le ții minte, din punctul meu de vedere, abundența aceasta de detalii inutile sunt un minus pentru volum. Baru e numită contabila regiunii (predecesorii ei au fost uciși în diverse comploturi) și e obligată să țină în frâu atât dările, taxele și ratele de împrumut, cât și echilibrul politic. Aurdwynn e o regiune predispusă crizelor, fie economice, fie rebeliunii contra Imperiului. Iar la nord e un alt imperiu de care Mascarada se teme destul de mult. Așa că întreg romanul se desfășoară în acest spațiu. Bârfe și intrigi de curte, multe dulcegării și alinturi din partea lui Baru, intrigi politice și chiar o nouă revoltă pusă la cale. Mulți jucători pe hartă, mulți pioni, multe inginerii financiare. Pe la jumătatea cărții, m-am plictisit de duci și de intrigile lor, însă povestea tot adună detalii pentru a duce spre acea nouă rebeliune. Baru schimbă taberele și devine Baru Pescărița. Intriga devine ceva mai cursivă și mai antrenantă. Multe trădări, multe alianțe și greșeli în strategie. Finalul vine cumva neașteptat, deși poate un cititor mai atent l-ar ghici. Însă e un prim capitol din planul lui Baru de a ajunge la conducerea Mascaradei pentru a o distruge din interior.


Am găsit și o poză cu o hartă a imperiului din al doilea volum, unde e clar că perspectiva se modifică și avem în față o desfășurare mult mai mare. Romanul nu e scris rău, însă nu îmi place mai deloc personajul principal. Și cum întreaga poveste e o poveste de răzbunare, e greu să ții pasul cu toate aventurile reale și închipuite ale eroinei. Poate în volumele ulterioare se modifică puțin personajul, nu știu ce să zic. Cert e că e un roman potrivit celor care citesc multă ficțiune istorică (fie ea și fantasy), celor pasionați de intrigi politice, lupte navale și ceva strategie militară.  Amestec de Calea dragonului și Urzeala tronului. Romanul a fost nominalizat la Premiile David Gemmell pentru debut, și nu degeaba aș spune.

Cartea poate fi cumpărată de pe siteul editurii Paladin, cartepedia.ro sau din librăriile Book Corner & Librarium Universității, dacă ești prin Cluj. Ocazie cu care putem sta de vorbă, preț de câteva minute.

 

recomandări ptr cartepedia 29.07.19

Din când în când recomand cărți pe cartepedia. Iată ultimele patru recomandări:

Roald Dahl – Unchiul Oswald. Editura Art.

Păstrând umorul negru, cinismul și ideile năstrușnice, literatura pentru adulți a lui Roald Dahl e totuși foarte diferită de cea pentru copii. De pildă romanul de față, „Unchiul Oswald”, o relatare despre un unchi celebru, extrem de bogat și de afemeiat, e un volum pe care nu l-aș recomanda în niciun caz copiilor, oricât de precoce sau de maturi sunt ei.

Citește continuarea aici.

Dorthe Nors – Lovitura de carate. Editura RAO.

Pentru că îmi place proza scurtă, caut tot timpul prin librărie noi traduceri. Cartea aceasta mi-a atras atenția de când a apărut, dar nu am reușit decât acum să o citesc. Și îmi pare rău, pentru că e un volum bun de proză, cu o tematică deosebit de variată. Titlul te păcălește puțin, eu unul am crezut că e un volum cu texte cu final brusc, care schimbă total cursul acțiunii de până atunci, așa cum e volumul lui Florin Iaru – Povestiri cu final schimbat.

Citește continuarea aici.

Cinzia Arruzza, Tithi Bhattacharya, Nancy Fraser – Feminismul celor 99%. Manifest. Editura Fractalia.

Simt cumva că m-a păcălit titlul acesta. Da, e un manifest feminist dedicat majorității. Minoritatea în acest volum e reprezentată de către femeile de succes și de modelul „lean in” – acest feminism corporatist, cum e etichetat cu reproș de autoare. Însă marele inamic al feminismului și al situației actuale în care se află femeile din lumea noastră e întruchipat de capitalism și de stadiul actual al capitalismului – neoliberalismul. Corporațiile, fuga după bani, muncă ieftină și exploatarea celor săraci sunt punctele nevralgice identificate de către feminismul celor 99%. Și cu siguranță că într-o bună măsură reproșul autoarelor e adevărat.

Citește continuarea aici.

 

 

Stephen Hawking – Găurile negre. Prelegerile Reith, BBC. Editura Humanitas.

De dimensiunile unei cărți pe care să o citești preț de o cafea-două, dimineața, noua traducere de la editura Humanitas e o bună și concisă introducere în povestea găurilor negre. Are la bază două conferințe ținute de celebrul Stephen Hawking, conferințe pe care să le poată urmări publicul larg. Termenii, explicațiile sunt ușor de înțeles. Așa că cititorii pot afla de unde a pornit povestea găurilor negre, de ce francezii au considerat nepotrivt numele, de ce pentru publicul larg existența lor e ceva înfricoșător, iar pentru cercetători o provocare.

Citește continuarea aici.

 

Allen Eskens – Ultima zăpadă. Paladin, 2019.

Notă goodreads: ⭐ ⭐ ⭐ + 1/2 ⭐

Nu știam nimic despre autor sau roman. Însă am citit câteva recomandări, iar experiența în ceea ce privește Paladinul e pozitivă. Deși lumea crede că Paladin e o editură care publică sf și fantasy, colecțiile de noir și crime sunt foarte bune și am descoperit aici câțiva autori excelenți despre care poate voi scrie cândva. Așa că uite suficiente motive să încerc și romanul acesta. Pe coperta patru sunt enumerate câteva premii de care nu am auzit, verificând pe google m-am liniștit. Nimic important. E totuși un roman de debut.

Cum e romanul? Bine scris, o poveste care combină literatura mainstream cu un caz violent de crimă din trecut. Un puști cu suficiente probleme în familie e obligat să scrie pentru un proiect școlar biografia cuiva. Alege un azil de bătrâni și așa dă peste un caz ciudat. Un pacient bolnav, care mai are câteva luni de trăit, proaspăt eliberat din închisoare pentru a-și trăi ultimele zile într-un mediu mai blând. Un bătrân pe care lumea pare să-l urască și pe bună dreptate. A fost condamnat pentru viol și crimă, victima fiind o tânără, fiica unor vecini, care a sfârșit apoi arsă aproape complet într-un incediu provocat, se pare, de criminal. Poveste întunecată, veche de trei decenii, care încă pare nepotrivită cu imaginea vulnerabilă a bâtrânului bolnav și fragil. Trebuie spus că bătrânul, Carl Iverson, a declarat tot timpul că e nevinovat, în ciuda dovezilor destul de bune contra sa. Însă, deși a declarat că e nevinovat, nu pare să fi făcut nimic pentru a se apăra. Ba din contră, avocații săi nu au reușit să-l convingă de nimic, așa că sentința de condamnare a venit repede și pentru tot restul vieții.

Spuneam că e o poveste care combină suspansul oferit de cazul bătrânului presupus criminal cu biografia personajului narator – tânărul Joe Talbert, student, cu o slujbă sau chiar două, pentru a-și plăti studiile, destul de sărac și cu multe probleme de familie. Biografie construită bine de autor. Un frate autist, o mamă alcoolică, care preferă anturajul bărbaților alcoolici, violenți și mari jucători în cazinouri. Iar biografia aceasta îl strivește pe Joe, un tânăr care luptă cu disperare să scape de trecut, în ciuda sentimentului de vină în privința fratelui abandonat. Viața sa se amestecă, treptat, cu proiectul școlar în care transcrie viața bătrânului Iverson, veteran din Vietnam, cu multe medalii și fapte de eroism, ca mai apoi să devină faimos pentru crima odioasă. Așa cum mă așteptam, povestea adună diverse detalii care sugerează că rezolvarea cazului de către poliție nu a fost cea mai bună posibilă. Și că bătrânul nostru nu e vinovat, chiar deloc vinovat. Însă când te prinzi de lucrurile astea, ești pe la jumătatea romanului. Mai e o jumătate în care puștiul nostru crede că știe cine e vinovatul și începe să facă pe detectivul. Lucru care dovedește faptul că nu are intuiții atât de bune pe cât crede, și nici instinct de supraviețuire excelent. Însă suficient cât să rezolve cazul și totul să se termine atât de bine cât se poate dată fiind situația în care se află personajele.

Un roman scris bine, ușor previzibil pe final, cu personaje dezvoltate suficient cât să ți le poți imagina. Nimic strălucitor, nimic ieșit din comun. Fiind roman de debut, cred că Allen Eskens s-a descurcat destul de bine. Se poate și mai bine și sper să vedem acest lucru, în măsura în care la Paladin se traduc și alte romane ale prozatorului american.

Remarc și traducerea bună realizată de Ana-Veronica Mircea.

Cumpără cartea de pe siteul editurii Paladin, cartepedia.ro sau din librăriile Book Corner sau Librarium Universității, dacă ești prin Cluj. Ocazie cu care putem să stăm și de vorbă, preț de câteva minute.

P.S.

Am găsit recent încă două recenzii pe bloguri. Nu le-am citit, dar las linkurile: machete didactice și caietul cristinei.

Robert Jackson Bennett – City of Blades. The Divine Cities II.

Notă Goodreads: ⭐ ⭐ ⭐ ⭐ ⭐

După aventurile Sharei și a lui Sigrud în înfruntarea cu zeii din capitala Bulikov (vezi aici o mini-recenzie a primului roman din Trilogia Orașele Divine), nu știam la ce să mă aștept în acest al doilea volum al seriei. Vă reamintesc că ne aflăm într-o lume în care zeii continentului au fost uciși și lumea întreagă e controlată acum de imperiul saypurian. Shara supraviețuiește capcanelor și intrigilor din primul volum și devine noul lider politic al imperiului. Aflând că într-unul din orașele depărtate, Voortyashtan, a fost găsit un minereu nou cu proprietăți stranii, trimite un agent pentru a verifica dacă nu e un obiect cu proprietăți divine, rămas de pe urma zeilor. Agentul dispare, așa că Shara apelează la generalul Turyin Mulaghesh, o femeie curajoasă și inteligentă, care și-a pierdut un braț în luptele din Bulikov și care a decis să se pensioneze brusc, înecându-și amintirile în alcool, la malul mării.

Turyin acceptă, nu cu foarte mult entuziasm, noua misiune și orașul Voortyashtan e o provocare pe măsura ei. Un port în reconstrucție, zeci de triburi locale care-și contestă supremația, un fort saypurian nu foarte bine pus la punct și un general care îi amintește de coșmarurile tinereții și misterul dispariției fostului agent. Așa că suficiente bătăi de cap. Adăugăm la toate aceste prezența unei tinere care se ocupă de amenajarea portului, tânără ce se dovedește a fi fiica lui Sigrud, asistentul violent și înfricoșător al Sharei, un prinț renegat și pierdut de poporul său. Cum nimic nu e întâmplător, și aici zeitățile sunt mai prezente decât ai crede. Artefactele rămase, amintirea lor și obiceiurile sinistre din perioada în care conduceau lumea dictează și azi relațiile dintre populațiile băștinașe. Ori zeitatea care conducea Voortyashtan era una dintre cele mai puternice din lumea veche, o zeiță a războiului și a morții care a oferit supușilor ei viața de apoi dacă mureau eroic în luptă. Și acea viață de după moarte o înspăimântă pe Turyin, mai ales că semnele învierii celor morți sunt din ce în ce mai prezente.

Un roman fantasy tensionat, cu scene horror, pline de suspans și inteligent construite, cu personaje în detaliu conturate și o intrigă care te ține treaz mult după miezul nopții, „Orașul săbiilor” e o continuare excelentă a poveștii inventate de Robert Jackson Bennett. Un fantasy de cea mai bună calitate care anunță un mare scriitor pentru viitorul literaturii de gen. Sper ca traducerea acestui roman să apară cât mai repede la editura Paladin, unde a apărut și primul volum – Orașul scărilor. E una dintre seriile mele preferate publicate la noi, însă nerăbdarea m-a făcut să citesc continuările în engleză. Și merită, din plin!

A mai scris despre acest volum, Liviu Szoke pe fansf, iar despre primul volum, puteți citi o mulțime de recenzii. De pildă, cea de pe cititorfantasy, jurnalul unei cititoare, anaarecarti sau literaturapetocuri.

 

Sylvain Neuvel – Giganții adormiți. Paladin, 2019.

Notă Goodreads: ⭐ ⭐ ⭐ + 1/2 ⭐

Recent apărută la editura Paladin, Giganții adormiți e prima parte din trilogia Dosarele Themis scrisă de canadianul Sylvain Neuvel. Roman premiat, după cum spune coperta patru cu premiul Seiun. Am căutat pe net și am văzut că e un premiu oferit de cititorii din Japonia, premiu câștigat în mod normal de romane cu roboți, cyberpunk și diverse motive asiatice după care se omoară lumea pe acolo. Așa că premiul se potrivește de minune cu romanul nostru, pentru că avem de-a face cu un amestec de Pacific Rim (roboți gigantici conduși de oameni) și o scriitură pe care am mai văzut-o în romane ca Robopocalipsa lui Daniel H. Wilson sau Războiul Z al lui Max Brooks. Adică o scriitură fragmentată, bazată pe relatări, interviuri, interogatorii, fișe de dosare sau notații tehnice. Un melanj care pus cap la cap înlocuiește o povestire narată la persoana întâi sau la persoana a treia, așa cum suntem obișnuiți în mod normal.

În cazul de față, personajele principale sunt puține, iar vocea care ține loc de narator e vocea unui agent secret, despre care știm puțin spre deloc, însă un agent cu o putere ce depășește granițele unui singur stat sau ale unui serviciu secret, oricare ar fi ele. Povestea romanului e simplă. O fetiță găsește din întâmplare o mână gigantică dintr-un material asemănător oțelului, de fapt un aliaj ciudat, vechi de mii de ani. Câțiva ani mai târziu, aceeași fetiță e racolată într-un proiect strict secret pentru a reuși să afle mai multe despre mâna gigantică. Treptat, sunt aduși alături de ea un pilot din marina americană, un genetician și un lingvist. Proiectul pare să meargă și echipa descoperă mai multe părți din ceea ce pare a fi un uriaș robot care poate fi condus de un echipaj uman, dublu. Vă sună cunoscut, nu-i așa?

Intriga nu e complicată, nici extrem de imprevizibilă, însă are farmec și e recomandată pentru o lectură de weekend. Rase extraterestre, zeități antice, mici intrigi și conflicte de grup, pericolul unui război nuclear, plus multe, multe necunoscute. Detaliile sunt dezvăluite treptat, așa că peisajul prinde contur până spre finalul romanului care nu aduce mai nimic nou. Ci e doar un final de episod. Nu o să dezvălui mai multe despre intrigă (e destul de previzibilă, v-am spus), cum de altfel și următorul volum pare cumva previzibil. Probabil și mai palpitant. Pentru că vom avea un robot uriaș, și nimeni nu construiește un robot dacă nu vrea să se joace puțin cu el. Iar dacă există extratereștri, probabil că pământenii se vor întâlni cu ei 🙂

O bilă albă e dată de vocea acestui agent-păpușar pe care nu îl cunoaștem decât din interviurile și interogatoriile pe care le ia. O voce inteligentă, puțin malefică, cinică și bine stăpânită. O altă bilă albă a romanului ține de construcția lui, cursivă, fără mari bătăi de cap.

De fapt, această trăsătură lejeră, comercială, m-a făcut să-i reduc ratingul la un 3 stele jumate. Bun, însă nimic memorabil. Un SF cinstit, de weekend. Cum nu sunt multe fire narative și nici multe relații complicate, cred că voi putea citi lejer continuarea peste un an-doi, fără să mă întreb foarte mult cine sunt personajele. Dacă vă plictisiți, puneți mâna pe cartea asta. Câteva ore pot trece destul de repede.

Cumpără cartea de pe siteul editurii Paladin,cartepedia.ro sau din librăriile Book Corner sau Librarium Universității, dacă ești prin Cluj. Ocazie cu care putem să stăm și de vorbă, preț de câteva minute.

Blog at WordPress.com.

Up ↑