Lecturi de vară

Julie Otsuka, Buddha din podul casei. Polirom, 2013.

Recunosc că titlul romanului şi nu altceva m-a făcut să iau volumul şi să-l răsfoiesc. Julie Otsuka, prozatoare americană de origine japoneză, a luat cu acest roman două premii care ar trebui să te recomande oriunde: PEN/Faulkner Award şi Prix Femina Étranger. Motiv în plus pentru a citi romanul, nu foarte lung, alert şi incredibil de liric.

Buddha-din-podul-casei-BP2013-670x1024

Povestea din fundal este destul de simplă, însă cu multe detalii noi şi neaşteptate pentru mine. Autoarea descrie industria căsătoriilor aranjate prin corespondenţă, din perioada interbelică, în Statele Unite: mii de fete tinere din Japonia primeau scrisori cu fotografii ale peţitorilor, însoţite de adevărate cv-uri cât mai măgulitoare şi mai fantastice, însă suficient de convingătoare pentru ca familiile să accepte oferta venită de peste Ocean. Aşa se face că fetele se îmbarcă şi pornesc într-o călătorie de o lună de zile cu vaporul către America – tărâm mult visat, privit cu inocenţa şi spaima unor adolescente proaspăt ieşite din spaţiul strict şi plin de cutume al educaţiei japoneze.

Realitatea din scrisori nu corespunde cu realitatea americană, de cele mai multe ori soţii sunt fermieri, zilieri, crâşmari sau adevăraţi vagabonzi trâind de pe o zi pe alta. Scrisorile sunt scrise la comandă, averile descrise sunt copiate din ziare, iar fotografiile chipeşe cumpărate şi ele, aşa cum şi noile soţii au fost cumpărate de la părinţii creduli şi fericiţi că fiicele lor vor face avere în Statele Unite. Viaţa femeilor devine un coşmar permanent: forţate să lucreze continuu, atât pentru a-şi întreţine familia, cât şi pentru supravieţuirea zilnică, hrănite la limita subzistenţei, abuzate sexual, agresate fizic, obligate să se prostitueze pentru a trimite puţini bani acasă, în Japonia, şi pentru a întreţine iluzia căsniciei de succes din scrisori.

Romanul este narat la persoana întâi plural, capitolele sunt construite în jurul unei teme din viaţa femeii japoneze. Frazele poetice, cu pauze de respiraţie largi şi cu o expresivitate păstrată încă foarte bine în traducere fac din lectura romanului o adevărată plăcere. Structura cărţii e simplă, aproape schematică. Julie Otsuka descrie drumul femeilor, sosirea în State, şocul produs de întâlnirea cu soţul real, apoi viaţa de zi cu zi, naşterile, greutăţile, viitorul familiei. Exemplele sunt nenumărate şi tot timpul vocea naratorului comun brodează experienţele prin detalii biografice diferite. Aşa se face că în loc să creeze un personaj central al cărui destin să fie trasat îndeaproape, Julie Otsuka scrie permanent despre un personaj fictiv, comun, modelat din experienţele multiple descrise în capitole.

Fiecare capitol urmează una dintre temele descrise mai sus, cuminte şi exact. Povestea însă şi tonul vocii impresionează în egală măsură.

Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, atacarea insulei Pearl Harbor transformă viaţa şi aşa dificilă a japonezilor, însă cât de cât integraţi în societatea americană la nivelul condiţiei precare a negrilor, într-un proces de ghetoizare asemănător celui prin care au trecut evreii. Populaţia japoneză devine trădătoare prin natura sângelui, violenţele apar din senin, vecinii se transformă în duşmani care îşi apără teritoriul, afacerile sunt interzise sau naţionalizate, pasul către deportări fiind atât de mic şi de firesc încât ziua în care decizia soseşte nu mai ia pe nimeni prin surprindere. Această secţiune finală a romanului trece de la subiectul colectiv feminin la cel neutru – japonezul de orice gen sau vârstă pus în situaţia de a demonstra zilnic o nevinovăţie presupusă şi hăituită îndeaproape.

Recomand acest roman pe care l-am descoperit cu surprindere. O proză de foarte bună calitate şi o tehnică scriitoricească preponderent matură. Curiozitatea mă face să aştept cu nerăbdare traducerea primului roman de autor. Există, evident, şi posibilitatea de a-l comanda în engleză.

Advertisements

Un roman de Un cristian

Morţii Mă-tii, un cristian. Casa de pariuri literare, 2012. 25 de lei.

un cristian (Cristian Cosma) a devenit cu siguranţă, aşa cum îşi manifesta intenţiile în interviuri şi postări pe bloguri, un personaj. Nu ştiu dacă un “personaj literar auxiliar”, după formula deja celebră, însă un personaj viu despre care nu trece o zi fără să auzi ceva: fie de bine, fie de rău. Editor, redactor, moderator, meritele lui un cristian în promovarea unei generaţii de după momentul MM (anii 2000) sunt de necontestat, la fel cum e de necontestat şi munca de reeditare şi promovare a poeziei din perioada anilor ’90. Promovând undergroundul literar (splendidă ideea carneţelelor no name de acum câţiva ani, mici carneţele cât să intre câteva poeme şi să popularizeze gratis poezia noilor generaţii!), însă mai cinstit şi mai pe faţă decât un personaj la fel de viu şi, paradoxal, asemănător cu un cristian – e vorba de editorul şi poetul Tzone, patronul editurii Vinea, un cristian a reuşit ca în câţiva ani să devină unul dintre puţinii manageri culturali din Bucureşti. În permanentă concurenţă cu alte personalităţi literare bucureştene şi nu numai, dar şi în permanent conflict, un cristian este astăzi mai puţin personaj auxiliar, cât personaj central al culturii şi literaturii române: personaj imprevizibil, vulcanic şi conflictual, cu creşteri şi căderi pe măsură de cotă şi prestigiu.

un-cristian-mortii-ma-tii_coperta.indd

Astăzi însă e vorba despre Morţii Mă-tii, romanul de debut al lui un cristian. Roman cu care tot ameninţa cititorii, mult amânat, cenzurat de către edituri din pricini de titlu, în fine, un  roman din care citisem un fragment pe blog ca, după o bună bucată de vreme, să îl pot citit integral. Romanul arată bine ca produs tipografic, deşi titlul – Morţii Mă-tii, adică înjurătura ce ţine loc de generaţia MM (mai pe româneşte, generaţia 2000) – pare un soi de frondă destul de puerilă în contextul dat. La fel de puerilă cum e şi recomandarea autorului de pe coperta 4: “Dacă nu înţelegi, citeşte(‘n) Morţii Mă-tii“. Sincer, pe mine mă plictisesc puţoismele, aşa că să fiu scutit cu trimiteri de genu’. Dacă vreau citesc, dacă nu, nu. Mă îndoiesc că înjurătura cu pricina face mai multă reclamă pozitivă romanului, ba din contră…

Romanul îşi joacă de la un capăt la celălalt pactul cu autoficţiunea: un soi de roman autobiografic, cu inserţii de jurnal, amintiri şi trimiteri către persoane reale. Pornind de aici, un cristian brodează mici fragmente, când descriptive, când narative, în jurul copilăriei, adolescenţei şi tinereţii personajului Cristian. Copil bine-crescut, dar cu ochelari, frustrări de adolescent şi multe probleme de adaptare. Copilăria comunistă cu cei 2, 3 prieteni, poantele, înjurăturile şi întâmplările de la şcoală, apoi anii de la bloc, familia, anturajul. Cealaltă jumătate a volumului cuprinde fragmente din adolescenţa personajului, anii de facultate şi munca la o firmă-editură ce vinde manuale şi auxiliare şcolare. Dacă însă credeţi că aveţi în faţă un bildungsroman, vă înşelaţi. Personajele – majoritatea episodice – sunt vag construite şi fără evoluţie. Naraţiunea sare din fragment în fragment, aşa că impresia lăsată la final e de album foto cu vechi întâmplări, nicidecum de construcţie bine structurată. Fără personaje în evoluţie, fără o structură bine trasată şi cu mize foarte mici, greu de apreciat cât de roman e acest roman.

Prima parte – cea cu copilăria în comunism, temă destul de multe exploatată şi de alţi prozatori români, rezistă prin câteva personaje. Aşa cum şi ultima parte, cea în care naratorul, prozator în devenire, absolvent de facultate şi purtător de ochelari – detaliu marcant pentru frustrările masculine – este nevoit să intre în reţeaua de distribuţie a auxiliarelor şcolare, e suficient conturată cât să aibă coerenţă şi cât să promită. Câteva personaje brutale, genul de mafiot proaspăt îmbogăţit, mici lingăi de serviciu şi profesoare dezabuzate din şcolile de provincie – un mediu care putea fi dezvoltat şi care merita o mai mare atenţie din partea autorului. Perioada ocupată de facultate şi de realizările intelectuale mai mult sau mai puţin strălucite devine haotică în construcţie, cu multe fragmente naive, patetice sau eseistic-critice. Romanul lui Adrian Schiop – pe bune/ pe invers – excelează la acelaşi capitol. Reţin o imagine amuzantă prin naivitatea construcţiei: tânărul Cristian îi mărturiseşte iubitei cum va deveni celebru în următorii ani, cum va cunoaşte întreaga enciclopedie a autorilor în viaţă, le va lua interviuri şi va face cu aceste interviuri cea mai mare şi mai nouă bibliotecă. Asemeni celebrului tratat de devenire biografică (Zbor în bătaia săgeţii) şi aici autorul apelează la mici inserţii care să dea un sens global traseului biografic – un sens, mai precis, eroic, de succes progresiv. Mai pe limbajul din roman: las’ că vă arăt eu când voi fi mare.

Literatura, în general, nu e vulgară. Literatura adevărată nu poate fi vulgară pentru că limbajul licenţios ţine de naturaleţea personajelor sale. Însă, aşa cum un film în care sexul e redat în timp real e pornografie (Eco), aşa şi înjurăturile de dragul înjurăturilor – enervant de multe şi de dese – devin vulgare prin gratuitatea plasării lor în text. De la mici copii până la bătrâni, de la şcoală până la scara de bloc, toată lumea înjură. Fie că trebuie – vezi concursul de înjurături din spatele blocului, fie că nu. Gratuitatea şi lejeritatea cu care imaginea unor personaje se susţine în text doar prin limbajul brutal denotă inspiraţie puţină şi viziune redusă asupra construirii unui personaj. Pornind de la titlu şi până la frecvenţa obositoare din volum, înjurătura devine un laimotiv în scriitura cărţii lui un cristian, un soi de răzbunare frustră asupra cititorului. De altfel, deseori, ai impresia că întreaga carte e o răzbunare împotriva cuiva. Sau un pariu… pierdut.

Dacă volumul era publicat în anii 2000, în perioada desantului generaţiei Polirom, probabil că ar fi fost unul de referinţă pentru 2000. Cu toate erorile de construcţie, exagerările de stil, defectele de naraţiune sau de calculare a timpurilor narative. Ar fi devenit un roman legendă precum 69 lui Chiva sau pe bune/ pe invers. Spun asta pentru că Morţii Mă-tii suferă de toate defectele prozei acelor timpuri, dar şi de toate excesele pozitive. De parcă autorul ar fi amânat la nesfârşit publicarea lui sau ar fi fost obligat să îl publice ca urmare a unui pariu, a unei promisiuni neonorate.

Nu-mi dau seama cât de prozator e un cristian, postura de personaj literar auxiliar e una defensivă şi uşor de apărat. Clar că romanul acesta, publicat în 2012, nu aduce nimic nou şi nici nu îi face vreun serviciu de imagine scriitorului. Însă unele detalii stilistice, unele personaje desprinse parcă din filmele lui Caranfil par să sugereze că autorul s-ar putea descurca onorabil ca prozator. Însă fără strustrări, fără construcţii egocentrice, fără poză defensivă. Simplu, doar ca scriitor.

De ce este România altfel?

Cei care au cumpărat cartea istoricului Lucian Boia şi au şi citit câteva pagini – că la cum s-a vândut volumul acesta tind să cred că a devenit o modă să-l ai în casă – nu prea au găsit răspunsuri la această întrebare. Probabil că mai multe răspunsuri au oferit ziarele şi televiziunile, în pofta lor mare să despice firul patriotismului în patru, luând clar şi limpede poziţii contra sau pro în chestiunea Boia. Nu importă că majoritatea ziariştilor nu au citit decât, probabil, ultimul capitol al cărţii, cu toţii au idee despre ce înseamnă să fii român şi cât de special e acest lucru.

Lucian Boia, De ce este România altfel? Humanitas, 2012. 22 de lei.

Bun. Să începem cu sfârşitul cărţii, cu acel capitol pe care cred că l-au citit în special cei care nu au citit cartea. Spune Boia, încercând câteva concluzii: “ÎN CE MĂ PRIVEŞTE, n-am nici o soluţie şi nu ştiu dacă există vreuna, în afară de aşezarea lucrurilor în timp. Multe depind de mersul omenirii în ansamblu. N-avem nici cea mai mică idee încotro merge Europa, încotro merge lumea.”

Aşa că acesta e răspunsul pe scurt la întrebarea din titlu. Aşa cum şi cartea este o istorie, mai scurtă decât cea a lui Djuvara şi mai personal judecată, însă o istorie a României, trasată prin prisma situaţiilor contradictorii din istoria naţională. Ce face, concret, Boia? Reia o serie de evenimente, multe dintre ele deja celebre prin falsificare şi exagerare de dragul miturilor fondatoare, creatoare de imagine identitară. Le reia şi le judecă cinic, cât de cât la rece, mai bine spus le prezintă pur şi simplu, fără să judece. Judecăţile, atâtea câte sunt, ţin de subteranele textului, de modul în care a fost construit eseul şi de ultima sa parte – cea cu istoria recentă. Celelalte judecăţi sunt puse pe seama istoricilor din trecut, fie pozitive sau negative.

Din punctul acesta de vedere, un cititor familiarizat cu cărţile lui Boia sau, cel puţin, unul pasionat de istorie, absolvent de studii superiare, adicătelea unul cu capul pe umeri, cât de cât, nu află prea multe lucruri noi. Boia scrie lejer, trasează câteva ipoteze de argumentare, sare din episod în episod, culegând contradicţii, controverse, mici bârfe sau necunoscute din subteranele istoriei. E cel mai uşor mod de a arăta echilibrul instabil al poporului român, indeciziile, politicul, laşitatea – atâta cât a fost, eschiva sau violenţa. Dar şi lucrurile bune. Însă fără a înclina balanţa în vreun fel. Această linie de echilibru, pe care Lucian Boia se străduieşte din greu să o respecte de-a lungul textului, în vizibilă opoziţie cu dezordinea şi dezechilibrul deciziilor istorice luate de către poporul român, face ca întreg textul să sufere de o eschivă cărturărească. Politicoasă, academică, dar tot eschivă… Mai puţin ultimele capitole, în care Boia îşi permite să critice deschis societatea coontemporană, atât pentru compromisurile din perioada comunistă, cât şi pentru dezastrul politic de după 90 şi decăderea clasei politice.

Prezentat ca un popor mic, nesigur pe el, oportunist, contradictoriu, poporul român nu oferă însă răspunsul scontat la întrebarea “de ce este România altfel”? Şi nici Boia. Cu atât mai puţin cu cât Boia nu trasează o ipoteză de lucru: ce înseamnă “altfel” şi “altfel” în comparaţie cu cine?! Sau cu ce!? Bănuiesc că se poate scrie lejer o istorie plină de contradicţii a popoarelor mici din Europa: Belgia, Olanda, Bulgaria, Serbia, Ungaria, ţările nordice sau baltice, la fel cum şi statele mari prezintă contradicţii peste contradicţii de-a lungul istoriei personale. Aşa că altfelul acesta pare un altfel deloc special şi deloc excepţional. Citind cartea cu atenţie, tind să cred că realitatea e alta. Titlul, extrem de vandabil şi bine conturat către tiraje de zeci de mii de exemplare, nu îi aparţine lui Boia, ci redactorilor sau directorilor de marketing din Humanitas. E un titlu foarte bun şi extrem de vandabil, însă rezumă cumva de departe cartea scrisă de Boia. Şi o rezumă dintr-o perspectivă pe care Boia nu o explicitează direct niciunde în text.

Rămâne însă scandalul, dezbaterea – aşa cum e numit orice scandal media în România – şi regretul personal că toţi tâmpiţii care o să-şi dea cu părerea vor crede pe vecie în excepţionalul românesc. Excepţionalul care face diferenţa şi care urcă până la infarct patriotismul din “babe”. Însă nu poţi scrie despre România fără efecte colaterale, aşa că asta e.

Ce-am mai citit în ultima vreme

Cum se scrie un roman? Editura Cartea Românească, 2012. Volum nedistribuit în librării.

cum se scrie un roman

Rezultatul “Colocviului romanului românesc”, desfăşurat la Călimăneşti-Alba Iulia în 2012, volumul reuneşte câteva mici eseuri şi intervenţii ale participanţilor, scrise la îndemnul lui Nicolae Manolescu. De altfel, Nicolae Manolescu e şi primul care oferă un soi de răspuns-introductiv la problema scrierii romanului. Dar şi o concluzie care cred că multora le era clară de mult timp.  Scriitorii români nu au cultura teoriei, prea puţine texte despre cum se scrie un roman, despre laborator, meşteşug, artă. Câteva sondaje prin revistele gen Dilemateca în care unii răspund, însă pe teme ce ţin mai degrabă de tabiet decât de artă.

Acest lucru se va observa şi în prezentul volum. În facultatea de litere e celebră antologia despre criza romanului, însă nu-mi vin în minte antologii despre arta romanului. Pornind pe urmele lui Manolescu, nu ştiu câţi dintre scriitorii români de astăzi şi de-aiurea au citit eseurile unor Nabokov, Eco, Forster, ori mai recentele volume traduse şi la noi, aparţinând unui Kundera sau Pamuk. Asta ca să dăm câteva exemple devenite clasice prin citare. Nu ştiu şi poate nici nu mai contează. Ştiu cu siguranţă că exceptând un Radu Petrescu sau Gheorghe Crăciun, eseurile prozatorilor români despre arta romanului lipsesc alarmant.

Poate că e o lipsă a tradiţiei la noi în a scrie şi teorie, însă eu o pun mai degrabă pe seama lipsei culturii. Romanul iese cum iese, ce mai contează teoria!? Revin şi o să vă rog să citiţi volumul de faţă pentru a observa lejer incapacitatea de a teoretiza, de a povesti, de a descoase arta scrierii. Scriitorii care răspund, şi nu sunt puţini şi nu seamănă între ei, scriu de la o pagină, gen decalog – vezi Marta Petreu, destul de aplicat, până la aiureli cu tentă de picanterie a istoriei literare – gen D.R. Popescu. Când nu sunt frustrări şi detalii absolut puerile, vezi pentru a câta oară !? paginile lui un cristian, care din păcate confundă textele de blog şi de răspuns pe blog cu eseul pe temă dată, autorii scriu uneori şcolăreşte, alteori în parabolă: Nichita Danilov. Radu Pavel Gheo are şi note de subsol, ceea ce dă farmec textului. Sunt şi răspunsuri oneste, în zona creionării timide a unui răspuns. Însă texte care să rămână şi să fie folositoare istoriei şi teoriei literaturii lipsesc în mod constant. Cu o excepţie notabilă: Alexandru Vlad cu textul “Didactica romanului”, un mini-eseu de reluat şi de citit.

Concluzia e tristă. Romancierii români nu ştiu să scrie meta-texte. După un optzecism crunt, care sfărşea prin a distruge în masă romanul adevărat, cel de secol 19-20, confundând arta romanului cu arta meta-textului şi intriga cu micile ţevăraine textualiste, pe urmele unui nou-roman francez care a coborât literatura franceză în timp cu un secol, iată că romancierii nu mai ştiu să vorbească despre meseria de zi cu zi. Sau nu ştiu cum. De citit, citesc şi ei eseurile traduse, dovadă fiind faptul că autorii daţi exemplu de mine la începutul textului se plimbă şi prin textele lor. Însă atât, rezumând textele la 2,3 notaţii biografice, amestecate cu câteva trimiteri la cărţi devenite deja celebre.

Păcat.

Poezie cu google translate

Hose Pablo, google translate: ştefan-vodă. Tracus Arte. 2012. 8 lei

Am citit volumul lui Hose Pablo (pseudonim, evident) dintr-o curiozitate mai degrabă legată de personaj, decât de carte. Îi citeam din când în când posturile de pe blog  (hosă, o pivă?), apoi diverse comentarii pe facebook etc. Aşa că părerea mea despre autor e mai degrabă confuză şi stârnită de curiozităţi diverse; mai puţin estetice sau literare.

Ştiu că a debutat în 2007 la Vinea cu un volum numit Căpşune în inima mea. Nu am pus mâna pe el, aşa că întâlnirea cu google translate ţine loc de debut.

google translate

Citit rapid, volumul are 20 şi ceva de pagini, senzaţia persistentă e că nu rămâi cu nimic. Sau poate cu 2, 3 versuri mai bune. E un soi de goliciune semantică care bântuie textele lui Hose Pablo, de la un capăt la altul, de parcă simplificarea voită a metaforelor ar duce la un soi de comunicare directă cu cititorul. Întregul volum, construit din poeme numite Translate 1, 2 şi tot aşa, pare un fişier de calculator adunând mailuri, mai mult sau mai puţin de dragoste, trimise aceluiaşi destinatar. Numele volumului te duce cu gândul, voluntar sau nu, şi la maniera de scriere: un limbaj direct, frust uneori, cât mai simplu, cu prescurtări şi imprecizii de scriere rapidă pe tastatură, filtrat parcă prin opţiunea google translate dintr-o limbă străină într-o română banală, de periferie.

Vocea masculină e când tandră, presărată de imagini directe şi destul de banale, când violentă cu limbaj voit masculinizat: fut, frec menta, ejaculez, futai etc. Un joc care echilibrează discursul poetic între cele două direcţii. Poemele desfăşora aproape narativ fragmente din jurnalul unei relaţii de dragoste.

Hose Pablo evită textele încărcate stilistic, vezi trimiterea la traducere prin google translate, însă deseori ai senzaţia că acea ariditate a textului nu aduce nimic nou. Minimalismul poemelor maschează parcă o anumită platitudine, o banalitate în imaginar şi expresie pe care nu poţi să o ignori, fie ea falsă sau voit autoironică:

“păşeşti mărunt. priveşti din când în când

în părţi. aş vrea să fiu pământul de sub

piciorul tău. aş vrea să fiu blocul sau vitrina

spre care priveşti. dar nu sunt” (Translate 7)

sau:

“ridic mâna dreaptă destul de nesigur

oricum / aşa e atunci când visul îţi urmezi

mi-o împlânt în piept

scot de acolo inima o arunc”  (Translate 7)

Experienţa-jurnal, presărată ici-colo cu trimiteri fotbalistice, asemeni poeziilor unui Văsieş, construită în jurul substantivului DRAGOSTE, scris aproape peste tot cu majuscule, îşi duce cititorul din confesiune în confesiune până la final. Scurte strofe amuzante, câte o confesiune voit serioasă (“vom închide smerit ochii iar”) urmată de o imagine deja saturată (“cerul va exploda deasupra goliciunii” ) conturează imaginea unei voci incapabile să se expună sincer, a unei voci teatrale care optează când pentru o mască masculin-adolecentin-violentă, când pentru cea a nesiguranţei mizerabiliste, a autoanalizei într-un decor derizoriu. Nu rămân foarte multe de spus după volumul acesta şi cu părere de rău trebuie să recunosc că mă aşteptam la altceva decât la poeme precum cel de mai jos, din care voi cita parţial:

“nici măcar nu deschid youtube-ul

am 25 de ani aştept DRAGOSTEA

sunt un om nostim şi puf am de

păpădie pe pantaloni aştept DRAGOSTEA //

nu m-a cucerit nicio femeie

frec menta: sunt un nefutut morăcănos

după cum spuneam aştep

ceva care să semene cu dragostea //

dacă luna asta grasă ar fi o femeie

aş ejacula pe sânii ei cât de tare aştept

DRAGOSTEA care parkă

aşa cumva oarecum – nu se grăbeşte” (Translate 6)

Proza scurtă a Hertei Müller

Ţinuturile joase, Herta Müller. Humanitas fiction, 2012. 25 de lei.

A trecut ceva timp de la ultima carte citită din Herta Müller. Aşa că volumul de povestiri recent publicat la Humanitas mi-a redeschis pofta pentru proza nemţoaicei peste tot prezentă. Încep prin a lăuda designul şi concepţia grafică a seriei de autor: foarte bune coperte şi slavă domnului! că Humanitasul, după multe rateuri la nivelul acesta, mai dă şi siguranţă în ceea ce face.

Tinuturile joase.cdr

Cert e că nu o să spun foarte multe despre acest volum. Devine unitar prin obsesia prezenţei satului şi a personajelor sale în mai toate prozele. Câteva texte experimentale sar din cuprinsul unitar, de altfel acele texte în majoritatea lor sunt şi cele cenzurate în prima ediţie. Herta Müller scrie pe pasaje restrânse, poetic, obsedată de cuvinte şi de frazare. Cadenţa frazelor şi lumea închisă pe detalii, centrată pe mici gesturi, mici nuanţe, câteva dialoguri e o lume propice prozei scurte. Şi de aceea foarte multe texte sunt mici manuale de scriere a unei proze poetice, deosebit de expresive.

Reţin aici proza Baia şvăbească, de citit neapărat în paralel cu un poem de-al lui Ioan Es. Pop, dacă nu mă înşală memoria, poem despre migraţia familiei dintr-un pat în altul, până la cel din colţul întunecat al camerei.

Spuneam că Herta Müller scrie, aşa cum cred că ştiu deja toţi cititorii ei, o proză poetică dusă până la extremă uneori. Redau mai jos câteva rânduri pentru a vedea că uneori e uşor să citeşti paragrafele ca simple poeme, probabail că o altă aşezare grafică le-ar transforma definitiv în poeme:

                        “Oraşu-i îmbibat de pustiu.

                         O maşină îmi trece peste ochi cu farurile.

                         Şoferul înjură fiindcă nu mă vede în beznă.

                         Măturătorii sunt de serviciu.

                         Mătură becurile afară din dulii, mătură străzile afară din oraş, mătură locuitul afară din case, îmi mătură gândurile afară din cap, mă mătură de pe-un picior pe altul, îmi mătură paşii afară din mers. Măturătorii-şi trimit măturile după mine – măturile lor săltăreţe, costelive. Pantofii mi se scutură din tălpi, clămpănind.” (Măturătorii)

Accentul e pus clar pe detaliul naraţiei, pe frază cu frază. De multe ori, acentul substantivelor, forme prescurtate, multe cuvinte găsite doar pentru numărul de silabe (splendidă traducere!) mă duc cu gândul tocmai la crearea unui poem. Personajele sunt bine aruncate prin texte, de cele mai multe ori migrând în jurul vocii feminine. Proza centrală – Ţinuturile joase – de dimensiunile unui micro-roman, îşi joacă întreaga sa desfăşurare pe coordonatele unui sat şvăbesc, cu personaje multe şi o voce centrală – a fetiţei locuind cu părinţii şi deseori cu rudele sale. Asemănarea cu Aglaja Veteranyi, deşi facilă, nu e de aruncat. Vocea lirică, visătoare, atentă la jocuri de cuvinte şi la metaforele lumii satului, duce textul într-o permanentă meditaţie despre ce înseamă tradiţii locale şi gesturi casnice. Proza curge de la sine, însă fiind construită asemenea unui poem, cu mici strofe narative de câte un pragraf, sau chiar 2-3 pagini, senzaţia de lăbărţare a textului,  de neglijenţă în construcţie persistă până la finalul textului. Fiind însă un volum cu mai multe direcţii narative şi mai multe căi de construcţie tehnică, obsesia asupra limbajului, cu toate metaforele şi umbrele sale, dă coerenţă volumului, contrabalansând indeciziile sau, poate, variantele diferite de a te înrădăcina în lumea satului şvăbesc.

Fără discuţie, un volum de citit şi de recitit pe fragmente. Există fraze în care limba pare să trezească memoria cititorului mai bine decât ar reuşi un film situat în aceleaşi coordonate! Cu siguranţă marea reuşită a acestor proze!

Cum descoperi prozatori foarte buni din întâmplare. Cazul Doru Stoica.

Între bariere, Doru Stoica. Editura Millennium Books, 2012. 15 lei

Am luat de la librărie, întâmplător, volumul de proză scurtă scris de Doru Stoica, atras mai degrabă de faptul că pe copertă scria că autorul primise Premiul Vladimir Colin în 2011, decât de numele său. Cum nu ştiam mai nimic, am căutat imediat pagina de gardă şi internetul, ca tot omul. Concluziile? Doru Stoica (n. 1971) este un prozator discret, a scris puţin, publicat la fel de puţin, câteva proze scurte în antologii sefe şi volumul de faţă, publicat prima dată în 2009 la Millennium Press (pe atunci, acum Millennium Books).

Stoica1

Nu sunt genul de cititor de sefe optimist când vine vorba de autori români. Avem câţiva scriitori, însă foarte puţini. Semne de reuşită în această zonă literară sunt, însă nu foarte multe.

Aşa că am început volumul de 80 de pagini cumva cu o idee preconcepută că sigur nu e ce trebuie să fie. Surpriza a fost totală: aveam şi nu aveam dreptate. Doru Stoica e un prozator foarte bun, însă scrie, cel puţin conform volumului citit, mai degrabă o proza realist-fantastică, în genul realismului magic sud-american. Autorul are mână de prozator, păcat că volumul acesta nu a intrat în oferta unei edituri cu distribuţie şi tiraje mari. Fără să-i supăr pe Horia Ursu & gaşca de la Millennium (bravo lor că au publicat aşa volum!), cred că autorul nostru merită un public mai mare. Cu verva unui Sorin Stoica, atunci când descrie dialogurile fulger dintre săteni sau navetişti, cu subiecte asemănătoare unui Alexandru Vlad sau Daniel Vighi, cu intrigi spumoase, trasate în câteva rânduri, Doru Stoica scrie cu plăcere, atent mai degrabă la relaţiile dintre personaje şi la portretele lor, decât la faima scriitoricească.

Majoritatea prozelor au ca spaţiu de desfăşurare un sat anonim, peste care trec, aleatoriu, întâmplări care de care mai ciudate. Un navetist, Calistrache, se îndrăgosteşte de un controlor (“înger cu şoldurile ca plopii din gările pustii”) şi, ajutat de colegii de navetă, duce o viaţă dublă până la moarte, împărţind timpul între nevasta de navetă şi nevasta urâtă, de-acasă; un sătean (Timofte) se îndrăgosteşte de-o chinezoaică venită în vizită, o ia de nevastă după ce rad la grătar toate orătăniile satului şi blestemul asiatic îi loveşte pe toţi: ochii se subţiază, culorile se pierd şi 9 luni cât durează sarcina toată lumea vede doar alb-negru şi doar la câţiva paşi de lungul nasului. Bine scrise (proza O zi dedicată navetei, Despre şoferi – parabolă a comunismului dictatorial, mascată în victoria partidului şoferilor la alegeri şi urmările crunte asupra satului), textele de câteva pagini ale lui Doru Stoica deviază subtil de la realismul iniţial într-un soi de fantastic discret, însă suficient cât să răstoarne logica obişnuită a satului.

De remarcat proza Interneci, am înţeles că a fost şi tradusă şi antologată în engleză, o scurtă epopee a satului, în care câţiva localnici decid să aducă avantajele internetului şi la ei în comunitate şi aşa se naşte interneciul – un soi de internet-curierat rapid, făcut pe jos de o mână de oameni, oameni care transmit din casă în casă mesaje, obiecte, morţi la groapă şi chiar iubite secrete pentru doritori (căci nu-i aşa? pe internet şi muierile sunt gratis!) până când lumea renunţă la a mai ieşi din casă şi satul rămâne un loc nemişcat, străbătut din când în când de interneci.

Tehnic, Doru Stoica nu inovează foarte mult. Complică fraza, scriind fără punct şi lungind discursul până la finalul poveştii, amestecă astfel personaje, voci, locuri şi timpuri narative, cât să pară confuz şi real, deopotrivă. Limbajul popular e bine exploatat, mai scapă câte-o comparaţie facilă sau câte un joc de cuvinte forţat, însă în general îi ies dialogurile cu iz de periferie socială. Proza Documentar – un text despre o specie de păsări părăsită de Dumnezeu – mi se pare cea mai slabă din volum, aşa cum proza La cercuri – un text scurt despre sătenii care descoperă lumea virtuală, pare singura proză cu adevărat sefe, însă venită dinspre un sefe balcanic, aş zice, păstrând ghilimele de rigoare.

Cert e că Doru Stoica scrie la limita sefeului, însă scrie pornind de la fantasticul şi realismul societăţii de periferie, fie ea margine de oraş, fie de-a dreptul situată la sat. O periferie exploatată de un Dan Lungu de pildă, cu mult umor şi ironie, iată însă că poate fi exploatată şi altfel şi prozatorul nostru are şanse mari de a cuceri marele public. Cu o singură condiţie: să publice proză şi în revistele literare de mainstream, nu doar în cele de sefe.