Search

Bun de tipar

Category

cărţi, lecturi, fişe

„Un virus numit iubire”

Hari Kunzru – Virusul. Polirom, 2005.

Notă goodreads: 3,5/5

Excelent titlul recenziei de astăzi, însă nu-mi aparține. L-am găsit aiurea pe net și l-am furat. Pentru că se potrivește de minune cărții britanicului Hari Kunzru, un alt scriitor ale cărui cărți le-am cumpărat și tot am vrut să le citesc și nu am reușit. Se pare că anul ăsta e anul în care voi recupera cărți necitite din bibliotecă. Și sunt o mulțime.

Pasionat de OZN-uri, venind dintr-o familie mixtă cu tată indian, inclus de Granta în 2003 în lista cu cei mai buni scriitori tineri englezi, Hari Kunzru are deja o mulțime de romane publicate. Și povestiri. În română au apărut la Polirom „Virusul”, „Iluzionistul” – romanul său de debut. Puteam să jur că mai e tradus ceva, dar se pare că nu.

„Virusul” e un roman de dragoste, un roman despre surpaviețuire, despre imigrație și sărăcie. Un roman despre tehnologia anilor ’90, despre miracolul internetului și al programelor create pe bandă rulantă. Un roman despre desprinderea de tradiție și încercarea de te civiliza, a te occidentaliza, cu toate riscurile și eșecurile previzibile.

Personajul central al romanului e un tânăr informatician indian pe nume Arjun Mehta căruia i se promite o slujbă de succes în Statele Unite, lucru care îi face familia deosebit de mândră, în ciuda temerilor familiei că va fi corupt de către femeile occidentale și de către stilul de viață occidental. Însă e o slujbă în State, lucru cu care nu se pot mândri multe familii indiene. Arjun e foarte priceput în meseria sa și e ambițios. Puțin naiv, virgin deși tânjește zilnic zărind femei frumoase, pasionat de filmele indiene, în special de Leela Zahir, o actriță pe care o iubește și  pe care o imită și o visează tot timpul. Genul acela de actriță care cântă și dansează, probabil că știți la ce mă refer. Ajuns în State, realizează că slujba sa nu există cu adevărat și e de fapt o capcană întinsă tinerilor programatori indieni. Sunt obligați să-și caute singuri de muncă pe salarii mizere, iar când găsesc locuri de muncă temporare, trebuie să plătească o cotă din salariu firmei intermediare care i-a adus în State. Un soi de sclavagism cu acte în regulă întâlnit extrem de des și în cazul românilor care semnează contracte de muncă externe.

Arjun reușește în cele din urmă să găsească o slujbă la una dintre firmele de top care se ocupă cu securitatea online, însă la prima problemă financiară întâmpinată de către firmă e dat afară. Pentru a-și convinge angajatorul că e foarte bun, creează un virus pe care îl lansează în rețea, apoi oferă câteva sugestii pentru anihilarea virusului. Șefii săi de la Virugenix, așa se numește firma pentru care lucra Arjun, îi folosesc sugestiile și obțin rezultate pozitive. Cota firmei crește, celebritatea și contractele pe măsură. Însă Arjun nu e angajat, redevenind un soi de șomer care trăiește pe banii firmei intermediare și care așteaptă un nou contract puțin probabil. Furios, modifică virusul inițial și-l lansează din nou în cyberspațiu, folosind numele actriței sale preferate. Virusul se răspândește violent în întreaga lume și afectează infrastructura economică mondială. Firme IT, transport în comun, industrie, bursă. Orice este afectat în mod agresiv.

În paralel cu „aventurile” lui Arjun, există ale două planuri narative. Unul în care un tânăr antreprenor de succes, Guy Swift, întâmpină o mulțime de probleme financiare, dar și sentimentale. Virusul lui Arjun îi afectează și lui afacerile, chiar mai rău decât se aștepta. Iubita lui, Gabriella, devine implicată într-un proiect cinematografic și se deplasează pe platoul în care se filmează un viitor succes bollywoodian în care joacă nimeni altcineva decât celebra Leela Zahir. Așa se face că un alt fir narativ e cel dedicat actriței, prinsă între tirania mamei sale, iubirea bolnavă a presei de scandal și a fanilor de pretutindeni. Plus un scurt amestec al mafiei pentru că de ce nu!?

Cele trei fire narative, ba chiar patru dacă despicăm povestea lui Guy și a Gabriellei în două, se vor întâlni spre finalul romanului. Dacă jumătate de roman e doar satiră, critică pe față la adresa unui occident obsedat de bani și succes și mult umor, cealaltă jumătate devine un soi de roman de suspans, în care serviciile secrete se străduiesc să afle cine e creatorul virusului și viața fiecărui personaj central o ia razna. Eșafodul construit cu grijă de personajele noastre se năruie pe măsură ce virusul Leela distruge rețele, blochează centrale de energie sau curse de avion. Același virus va conduce personajele către prăpastia falimentului, ca apoi să le reinventeze viețile, asemeni unei noi credințe religioase.

Scriitura lui Kunzru nu e complicată (deși există multe pasaje tehnice, însă ușor de înțeles). E o scriitură plăcută, bine strunită, fără exces de figuri de stil. Traducerea lui Rareș Moldovan e excelentă. Iar povestea, așa ciudată și previzibilă și imprevizibilă pe alocuri, e o poveste care te pune pe gânduri. Excesul de lucruri strălucitoare și kitsch e dublat de contextul sumbru-întunecat al celor care sunt nevoiți să lucreze pentru bani în alte țări. Lumea nouă e o lume bine conectată în care succesul se transmite de pe un continent pe altul. La fel și crizele și problemele financiare. Până la urmă, virusul e o metaforă a crizelor economice, dar și a celor pe care le suferă realitatea online. Nimic nu scapă vijeliilor planetare, nimic nu rămâne neafectat. Iar intimitatea și spațiul personal sunt locurile atacate cu predilecție. Așa că lumea viitorului din roman (adică prezentul nostru de astăzi) e o lume în care nu mai poți pune bariere între viața ta personală și viața publică. Dacă un palier e afectat, totul se dărâmă cu rapiditate. Granițele reale nu mai există. Retragerea devine extrem de dificilă, deși pentru unele personaje poate deveni reală. Apropiată legendei, însă reală.

Despre „Omul invizibil” și un mic plan de lecturi anuale.

H.G. Wells – Omul invizibil. Art, 2019.

Notă Goodreads: ⭐ ⭐ ⭐ ⭐

Zilele acestea mi-am dat seama că nu am citit decât puține tituluri sau nu îmi mai aduc aminte nimic din cărțile cele mai celebre pentru originile literaturii Fantasy sau SF așa cum o știm astăzi. Fie cărți fantastice, horror, fie chiar fantasy, însă mă refer la cărțile de referință pentru definirea genului. Așa că am decis ca în 2020 să acord o importanță mai mare recuperării, propunându-mi să citesc măcar 10 titluri, printre care edițiile noi de la editura Art din „Dracula”, „Frankenstein” și „Un caz foarte straniu: doctorul Jekyll şi domnul Hyde”, edițiile Lovecraft de la Polirom (recent apărută în colecția Top10), dar și o ediție Leda pe care o am în bibliotecă, „Străin într-o lume străină” de Heinlein, dar și „Crisalidele” lui John Wyndham, „Războiul lumilor” și „Omul invizibil” despre care voi scrie acum. Apoi „Dune” și dacă îmi rămâne timp, și celelalte volume. Și primele volume din seria „Ringworld” de Larry Niven, mai ales că există pe piață ediții noi.

De ce clasici? Pentru că am tot citit în ultimii ani reeditări ale unor astfel de romane și mi-am dat seama că unele îmi plac foarte mult. Apoi pentru că simt nevoia să îmi potrivesc mai bine în minte unele cărți, unele teme, locuri comune. În fond, de ce nu?

Și acum să trecem la „Omul invizibil”, primul roman terminat în 2020 care intră pe lista de mai sus. Eu l-am citit în noua ediție de la editura Art (2019), însă e un roman care se găsește din plin în multe ediții și variante. Începând cu 1957, când apare ediția de mai jos la Editura Tineretului, romanul a tot fost reeditat. Cred că sunt undeva la 15-20 de ediții în română, majoritatea în traducerea Antoanetei Ralian (chiar sunt curios dacă l-a mai tradus cineva) sau sunt ediții fără traducător pe pagina de gardă, în bunul obicei al anilor ’90.

Romanul a apărut în 1897 și la mai bine de 120 de ani distanță rămâne un roman scris bine, inteligent și destul de științific pentru ambițiile acelor timpuri. Iar povestea e antrenantă, bine condusă de narator și destul de imprevizibilă. Imprevizibilă în sensul în care nu mă așteptam că misteriosul și precipitatul cercetător Griffin, devenit invizibil prin multă muncă, dar și șansă, să devină pe măsură ce înaintezi în carte un personaj diabolic, suficient de egoist și dement cât să transforme munca sa în idealul unui dictator malefic.

Romanul începe amuzant și impresia inițială e aceea a unui om devenit invizibil din greșeală care studiază din greu pentru a redeveni uman în ochii celorlalți, iar pentru asta e nevoit să-și ascundă natura invizibilă și să se machieze și costumeze bizar, suficient cât să trezească suspiciunile celor din jur. Însă acțiunea e amplasată într-o mică localitate, acolo unde aventurile unei „fantome”, așa cum crede lumea, devin hilare și destul de copilărești. Treptat însă, micile greșeli, micile furtișaguri și orgolii se rostogolesc și dau naștere unor situații mult mai periculoase, iar de la glumă și poznă la violență și crimă nu e decât un pas.

Suficient să spun că Griffin îl face, deși deseori „obligat” de cei din jur care nu încetează să-l bântuie, iar omul nostru nu stă bine nici cu nervii, nici cu răbdarea și nici cu diplomația. Obligat să reacționeze, reacționează în cele mai ciudate moduri posibile și devine un personaj malefic, un simbol al răutății gratuite și al puterii de a face rău prin orice mijloc posibil. Experimentele sale, munca sa de cercetare devine din scop doar un pretext pentru a-i domina pe cei din jur și a-i înspăimânta pentru a obține ce dorește. Iar bietul Griffin nu mai dorește glorie academică, ci bani, putere și forța de a decide viața sau moarte supușilor săi. Cu așa planuri, e destul de evident că viitorul nu sună tocmai perfect.

Recunosc că e un roman de aventuri clasic, chiar dacă e scris sub forma unui roman SF. Invizibilitatea devine un soi de pact cu diavolul pe care cercetătorul nostru îl face silit de împrejurări. E un roman tragic la final, cu o morală destul de evidentă. Însă proaspăt la lectură, recomandat pentru orice vârstă. Mie mi-a plăcut mult, trebuie să o spun cu surprindere aproape.

Cumpără cartea de pe siteul editurii Art, sau din librăriile Book Corner sau Librarium Universității, dacă ești prin Cluj. Ocazie cu care putem să stăm și de vorbă, preț de câteva minute.

O poveste de dragoste din Harlem

James Baldwin – Dacă strada Beale ar putea vorbi. Black Button, 2019

Rating Goodreads: 3 stele jumate.

Dacă mă întrebați ce știam până acum câțiva ani despre James Baldwin, vă spuneam că mai nimic. Între timp au apărut 3 romane la noi în traducere – „Altă țară” (Paralela 45, 2017), „Camera lui Giovanni” (Black Button Books, 2018) și „Dacă strada Beale ar putea vorbi” (tot la Black Button, anul acesta). Așa că, inevitabil, am aflat mult mai multe despre scriitorul de culoare american, celebru pentru tematica sa rasială și sexuală din romane și eseuri.

Titlu romanului de astăzi e inspirat de o piesă de blues din 1916, însă interpretarea de mai jos mi se pare excelentă:

„Dacă strada Beale…” (traducere Elena Marcu) e o poveste de dragoste tragică petrecută în Harlemul anilor 60-70, probabil, într-o lume în care negrii încă se lovesc de zidul dur al rasismului și sistemul judiciar nu face decât să confirme rasismul forțelor de poliție. O poveste tragică, scrisă bine, cu personaje care acum par puțin stereotipe, însă probabil sunt personaje și întâmplări inspirate din copilăria autorului în Harlem și experiențele sale deloc fericite în compania polițiștilor.

Despre ce e romanul? Personajul principal, o tânără de 19 ani, Tish, rămâne însărcinată, iar iubitul ei e arestat pentru un presupus viol și închis în așteptarea procesului. Tish e o tânără negresă ce provine dintr-o familie destul de săracă, iar Fonny, iubitul ei, e la fel ca ea, sărac, însă destul de naiv în privința viitorului. Familia lui Fonny nu e foarte încântată de Tish, motivele fiind multiple: fata nu e nici bogată, nici frumoasă. Mai mult de atât, are pielea închisă la culoare, mult mai închisă decât ce a lui Fonny, lucru care dovedește că rasismul își construiește propria identitate în comunitățile de negri. Viața în Harlem e dificilă, poliția hărțuiește permanent oamenii de culoare, iar șansele de a trece de anii tinereții sunt mici: furturi, crime, violuri, droguri. Tinerii de culoare, mai ales bărbații, sfârșesc fie în închisoare, fie uciși pe străzi.

Fonny își dorește mai mult de la viață, așa că în timpul liber sculptează și pare să se priceapă destul de bine. Însă e arestat pentru un presupus viol și justiția pare să îi însceneze cazul destul de ridicol, dar eficient, așa că viitorul lui Fonny ține fie de o condamnare la moarte, fie la închisoare pe viață. Femeia violată, albă, susține că Foony e vinovat, deși cititorului îi e sugerat că de fapt culoarea neagră a violatorului e pricina, iar Fonny e servit pe post de țap ispășitor. Nu contează vinovatul, atât timp cât încă un negru e trimis către moarte.

Familiile celor doi nu se înțeleg deloc, exceptând bărbații, însă sunt nevoite să facă orice efort posibil pentru a produce banii necesari avocatului. Întreg romanul surprinde eforturile negrilor, deseori zadarnice, de a încerca să echilibreze balanța socială. Meseriile cinstite și dificile, adevărul, cuvântul unui negru, toate valorează aproape nimic prin comparație cu cel mai amărât și jalnic alb. După cum am spus, romanul descrie o poveste tragică de dragoste. E scris curat, brutal uneori în limbaj, cu personaje corect construite, deși uneori dominate de trăsături și gesturi stereotipe. Nu e o poveste care să te țină noaptea treaz, însă e o poveste întunecată dintr-o perioadă dură a Statelor Unite pe care aș fi crezut-o ceva mai blândă cu persoanele de culoare.

„Dacă strada Beale ar putea vorbi” e un roman cu morală până la un punct. Nu scuză faptele negrilor, însă nici nu le scoate la lumină. E un roman despre poliția și justiția albă coruptă și despre incapacitatea unor persoane de culoare să se apere. Furtul, violența și ura par arme mai potrivite decât adevărul, cinstea și corectitudinea. Da, e puțin tezist. Însă chiar și așa mi-a plăcut. Am văzut că există și o ecranizare premiată a romanului pentru cei curioși.

Una peste-alta, un roman bine scris, însă nu suficient pentru a îmi face o imagine relevantă despre James Baldwin și despre talentul său. Voi încerca și romanul tradus la Paralela 45. Apoi mai vedem.

Cumpără cartea de pe siteul editurii Black Button, cartepedia.ro sau din librăriile Book Corner sau Librarium Universității, dacă ești prin Cluj. Ocazie cu care putem să stăm și de vorbă, preț de câteva minute.

Roman noir cu lifturi care se întâmplă să cadă

Colson Whitehead – Intuiționista. Humanitas Fiction, 2019.

Notă Goodreads: 3 stele jumătate.

„Intuiționista” e romanul de debut al lui Colson Whitehead. Publicat în 1999 și lăudat de presă și critică, „Intuiționista” își poartă cititorii într-un oraș mare din Statele Unite (probabil New York), undeva în a doua jumătate a secolului XX, însă într-o realitate fictivă în care industria ascensoarelor devine principala industrie a unui stat care-și propune o dezvoltare economică rapidă și prin urmare un mod de locuire pe verticală din ce în ce mai revoluționar. Suntem într-o perioadă în care segregarea rasială e un fenomen predominant încă în societatea americană, ceea ce face ca personajul principal, Lila Mae Watson, americană de culoare, să fie primul inspector femeie de culoare din istoria Departamentului pentru Inspecția Ascensoarelor.

Romanul e scris sub forma unei intrigi noir, intrigă presărată din plin cu o mulțime de detalii tehnice și istorice despre evoluția și construcția lifturilor. Cum construcția și mentenanța lor ocupă un loc central în societatea imaginată de Whitehead, evident că politicul și mafia sunt implicate în tot ce ține de această industrie atât de ciudată pentru un cititor obișnuit. Iar autorul combină date reale cu evenimente și personaje fictive, însă atât de bine aranjate de-a lungul textului, încât nu mai știi ce să crezi. Evident, nu știu câți dintre cititorii romanului sunt cu adevărat interesați de lifturi, însă pretextele folosite pentru a documenta realitatea romanului sunt ingenioase și firești și ajută la înțelegerea întregii povești.


(Schiță a unui lift de la 1405 creată de inginerul german Konrad Kyeser)

Așa cum am spus, personajul principal e o tânără de culoare devenită primul inspector din istoria Ghildei. Ceea ce o pune într-o situație dificilă, negrii încă au intrări la film sau la restaurante separate de albi, rasismul se resimte atât în viața de zi cu zi, cât și în atitudinea colegilor de muncă. Însă Lila e un Inspector foarte bun, care își iubește meseria și pare să se priceapă de minune când vine vorba de lifturi. Face parte din tagma intuiționiștilor, o minoritate în cadrul Inspectorilor care crede că verificarea unui lift se face prin conectarea „metafizică” la sufletul aparatului și nu prin verificare minuțioasă a componentelor, așa cum fac empiriștii reprezentați de majoritatea celor care lucrează în Inspecția Ascensoarelor. Disputa dintre empiriști și intuiționiști nu e doar filozofică, departamentul trecând printr-un viitor proces electoral de alegere a noilor șefi. Iar într-o clădire proaspăt verificată de Lila Mae, unul dintre lifturi, recent instalat, se prăbușește în gol în timpul vizitei oficiale a Primarului. Ceea ce duce către un conflict deschis între cele două curente ale Ghildei și o implică pe Lila într-o anchetă care îi poate distruge cariera.

Evident, pe lângă ancheta oficială și lupta pentru putere dintre intuiționiști și empiriști, Colson Whitehead introduce și legenda unui lift perfect, o cutie neagră care ar putea ridica oamenii la propriu de la sol fără cabluri, însă și o cutie care ar modifica probabil gradul de cultură și civilizație, echilibrând raporturile dintre negri și albi. Acest lift perfect apare în scrierile unuia dintre fondatorii Intuiționismului – James Fulton, scrieri care sunt literă de lege și sunt studiate intens de către toți inspectorii, deși nu toți sunt de acord cu cele scrise, și nici nu sunt toți capabili să înțeleagă teoriile intuiționiste. După moartea lui Fulton, o parte dintre scrierile sale a dispărut și odată cu pierderea caietelor s-a pierdut și proiectul pentru acest lift ideal. Fascinată fiind din studenție de Fulton, Lila Mae intră în aventura căutării acestul Graal al lifturilor care ar putea schimba pe vecie industria. Însă nu e singura care îl caută. Pe urmele carnetelor pierdute sunt și oponenții din Ghildă, politicieni, ziariști și o parte din mafia care controlează deja fraudulos verificările tehnice. Romanul nostru se transformă rapid într-o cursă cu obstacole în care tânăra Lila e nevoită să supraviețuiască căutării, dar și să-și rezolve problemele cu autoritățile ce o suspectează de sabotaj în cazul liftului căzut în gol.

Partea ultimă a romanului devine din ce în ce mai haotică și mai puțin coerentă. Pe măsură ce aflăm detalii despre piața neagră a verificărilor și despre teoriile lui Fulton, Colson Whitehead pare să nu știe în ce cheie să își termine romanul. Intrigă noir, roman distopic filozofic, satiră politică? Cum toate răspunsurile par valabile, indecizia autorului se vede și în scriitura din ultimele pagini atunci când intriga fie devine irelevantă, fie se pierde în detalii din trecutul personajelor, fără a urma o construcție narativă logică. De aici și hotărârea mea de a scădea din cele 4 stele (pe care le merită pentru primele trei sferturi din roman). Rămân însă punctele forte: un subiect nou și excelent documentat, o intrigă mai mult decât decentă și tușele groase, satirice la adresa societății americane. Plus scriitura, de bună calitate în cea mai mare parte.

Sper să îi citesc cât de repede și celălalt roman tradus la noi, „Ruta subterană”, o nouă poveste care îmbină detalii reale cu o istorie alternativă a Statelor Unite, roman premiat la vremea lui cu Pulitzer, National Book Award sau Arthur C. Clarke Award. Suficiente recomandări cât să puneți mâna pe el dacă nu ați făcut-o deja. Însă nu neglijați nici „Intuiționista”. E un roman noir inteligent și surprinzător.

Cumpără cartea de pe siteul editurii Humanitas, cartepedia.ro sau din librăriile Book Corner sau Librarium Universității, dacă ești prin Cluj. Ocazie cu care putem să stăm și de vorbă, preț de câteva minute.

PS:

Mai puteți citi o recenzie scrisă de Mihai Iovănel pe Scena9, aici.

 

 

Un roman SF pentru weekend și nimic mai mult

Andy Weir – Artemis. Paladin, 2019.

Notă Goodreads: ⭐ ⭐ ⭐ cu indulgență

Primul roman al lui Andy Weir m-a entuziasmat pestă măsură. Un roman bine scris, cu mult umor, autoironie inteligentă și multă documentare. Un Robinson Crusoe petrecut în spațiu, palpitant și credibil. Am scris o mică recenzie aici, pe Cartepedia, cei care nu l-au citit încă merită să o facă. Pe scurt, e un roman despre cum să supraviețuiești singur pe Marte, destul de tehnic și distractiv.

Așa că noul roman al lui Weir ar fi trebuit să se ridice măcar la standardele primului, dacă nu să le depășească. Nope. Nimic de genul acesta. Ba, dimpotrivă. În esență, ceea ce îi reușise foarte bine lui Andy Weir în primul roman, vocea personajului principal – singura relevantă și cumva nevoită să suplinească absența altor personaje principale bine conturate, aici scârțâie binișor. Vocea e a unei adolescente de 17 ani, fiica unui tată sudor, care trăiește alături de tatăl ei în singurul oraș de pe lună – Artemis. Mă rog, un soi de așezare formată din bule uriașe, care adăpostește undeva la 2000 de locuitori. Deci mai degrabă un sat. Jazz, așa se numește adolescenta noastră, trăiește într-o locuință sărăcăcioasă, muncind pe post de curier local, însă banii reali îi câștigă din contrabandă.

Știe să sudeze la fel de bine ca tatăl ei, se pricepe la tehnică și ceva chimie, e curajoasă, descurcăreață, înjură bine, puțin cam naivă și impulsivă, ce mai! E eroina perfectă a unui roman Young Adult. Ceea ce și e de fapt acest roman și e ceea ce mă deranjează cel mai mult. Pentru un roman YA e probabil foarte bun, pentru ceea ce îmi doaream eu, e cel mult un roman mediu, banal. Într-adevăr, Andy Weir e un tip popular și probabil că genul acesta de carte îi va aduce și mai multă popularitate. Însă aventurile curajoasei Jazz, cea cu origini arabe, care, certată fiind cu tatăl ei și părăsită de fostul iubit devenit homosexual, decide să se implice într-un plan extrem de complicat și periculos care ar putea să o deporteze de pe Lună sau să o ucidă… hmmmm… Nu e tocmai genul meu de lectură.

Andy Weir a învățat însă să scrie o proză ușor de citit. Aventurile se succed rapid, personajul are în continuare umor în ciuda ghinionului care se ține scai de el. Și tot așa. Intriga e liniară, nu foarte complexă, palpitantă atât cât poate fi credibilă o astfel de intrigă. Orașul de pe Lună nu e chiar așa liniștit cum pare, există religii și etnii diferite și o mafie de-acasă de pe Pământ cu interese legitime în economia lunară. Iar Jazz reușește cumva să strice toate planurile și tot acest organism care părea să funcționeze cât de cât pentru a risca să distrugă totul și să îi ucidă pe toți. Apoi salvează totul, e descoperită și… Nici nu mai contează.

 

Dacă mă gândesc la un alt autor celebru care combină rezonabil în SF YA-ul cu romanele pentru adulți, Pierce Brown, ei bine, Pierce Brown știe totuși să complice intriga, știe să ofere mai multe piste narative, mai mult suspans și câteva personaje bine colorate până în cele mai mici detalii. Andy Weir pare să fi învățat doar cum să spui o poveste pe repede-înainte care să pară relativ nouă și în același timp plină de clișee. Complexitatea pare să fie un concept străin de acest roman. Așa că la întrebarea firească dacă merită să dați bani și să citiți acest roman răspunsul meu e simplu: depinde. E un roman potrivit pentru weekend, sărbători, concedii. Vă ține în priză câteva ore fără să fie nevoie de nurofen pentru bătăile de cap. După ce l-ați terminat, e foarte probabil că îl veți uita. Însă își face treaba pe termen scurt. Dacă sunteți însă cititori de Young Adult sau aveți vârsta potrivită, s-ar putea să vă placă foarte mult. Chiar cred că o să vă placă. Eu unul, însă, sunt deja prea bătrân pentru el.

Cumpără cartea de pe siteul editurii Paladin, cartepedia.ro sau din librăriile Book Corner sau Librarium Universității, dacă ești prin Cluj. Ocazie cu care putem să stăm și de vorbă, preț de câteva minute.

Sixteen Ways to Defend a Walled City

K.J. Parker – Sixteen Ways to Defend a Walled City. Orbit, 2019.

Notă Goodreads. Undeva la 3.5 – 4 stele.

Deși am câteva romane bune prin bibliotecă scrise de K.J. Parker și necitite, când am primit în librărie noul roman al lui Parker, am zis că e musai să-l citesc. Avantajul că e roman de sine stătător (stand-alone) și nici nu e foarte gros. Și a meritat, pentru că e un roman plăcut la lectură, ușor de citit, fără să îți dea bătăi mari de cap.

Cine nu știe, K.J. Parker e pseudonimul lui Tom Holt. Dacă nu greșesc, timp de mai bine de 15 ani nimeni nu a știut cine se ascunde în spatele acestui nume, așa că Tom Holt a fost un nume cu adevărat surprinzător dat fiind faptul că romanele publicate cu numele său nu seamănă cu cele scrise sub pseudonim. Însă există o zonă de sarcasm, ironie, tușe puternice pe care le găsești la unele personaje în ambele stiluri de scriitură.

Despre ce e Sixteen Ways to Defend a Walled City? La întrebarea aceasta mi-e mai ușor să răspund prin a spune ce nu e acest roman. Nu e un fantasy, cel puțin nu în definiția clasică a termenului. Nu e un roman care să îți spună care sunt cele 15 moduri de a apăra un oraș înconjurat de ziduri și care e ce-a de șaisprezecea, cea miraculoasă. Deși, câteva metode le vei afla. Nu e un roman eroic, nu în genul lui David Gemmell sau Abercrombie. Deși m-a dus cu gândul la „Legend”, celebrul roman al lui Gemmell unde tot niște ziduri stăteau între sălbatici și imperiu, la Parker totul se petrece lent, totul ține de intrigi și jocuri ale minții. Războiul, atât cât aflăm despre el, are loc în altă parte. Și totuși, despre ce e acest roman?

În primul rând, e un roman istoric care se petrece într-o realitate alternativă, în timpul unui imperiu. Cel roman îmi vine acum în minte și pare un exemplu potrivit. Pentru că civilizația, cultura și tehnica par similare vremurilor imperiului roman. Suntem într-o lume unde un imperiu care se vrea civilizator și-a cucerit o bună parte din vecini. Are o flotă imensă, împărțită de altfel pentru a avea tot timpul o parte pe mare, o parte în revizie și o parte pregătită ca rezervă. Are multe orașe-cetăți, opere de artă, aristocrație, un rege temut și o armată terestră împărțită și acesta între diverse garnizoane cetăți și orașul-port-capitală.

Însă din prostie, orgoliu și ghinion, toate aceste pârghii de siguranță cad. Militarii care apără capitala sunt atrași într-o capcană și măcelăriți. Zeci de mii. Apoi le sunt furate armurile, armamentul și muniția. Parte din flotă e distrusă, parte e blocată din varii motive. Și, pe nepusă masă, Orașul capitală se trezește cu o armată imensă la porțile sale. Cei care apărau orașul sunt morți, o parte din nobilime și administrație fuge pe mare. Rămân oamenii simpli, ordinele religioase, regele (care nu e de niciun folos) și bandele de mafioți care controlează de fapt orașul, piața neagră și tot ce mișcă prin cartierele sale. Aceste bande sunt organizate în două culori: verde și albastru și sunt rivale prin tradiție de zeci și sute de ani. Oricând dispuse să se ucidă, să-și dea foc, chiar dacă ar distruge și orașul o dată cu lupta lor.

Ei bine, în aceste împrejurări, nu foarte favorabile pentru existența orașului, un colonel al unor auxiliari (engineers) care se ocupă de poduri, tunele, diverse construcții, fără experiență militară și fără prea mare drag față de imperiu, pe numele său Orhan, e singurul care rămâne disponibil pentru a organiza o oarecare apărare. Și acest personaj e unul dintre punctele forte ale romanului. Crescut ca sclav (are altă culoare decât cea a cetățenilor imperiului), de fapt are culoarea pielii similară cu cea a dușmanilor, devenit un bun inginer ajunge la comanda unității de ingineri ai Imperiului.

Bun organizator, iubit de oamenii săi pentru talentul de a asigura tot ce trebuie prin orice mijloace posibile (minciună, șantaj, furt etc.), nu e tocmai omul ideal și e departe de orice imagine a unui erou. Însă e potrivit pentru momentul de față. Așa că pe măsură ce pune mâna pe puterea politică a orașului și devine în fapt un soi de „înlocuitor de rege”, lucrurile încep să se miște. Nu pe cât de repede și-ar dori și nu foarte ușor. E nevoit să unească oameni care se urăsc de la naștere. E nevoit să construiască arme într-un oraș golit de muniție și rezerve necesare. Iar în fața zidurilor se adună peste 100.000 de militari pregătiți pentru asediu. Curând va afla și cine e liderul armatei inamice, și totul devine un soi de joc de șah în care inteligența, viclenia, dar mai ales hazardul fac regulile după care se conduce un război lipsit de șansă pentru locuitorii orașului. Totul pare pierdut, însă Orhan e, dincolo de lipsa de loialitate și vitejie, un bun arhitect. Iar un bun arhitect poate gândi apărarea mai bine decât un militar de carieră.

Fără să te țină cu sufletul la gură, fără să fie eroic, ba uneori te enervezi văzând cum Orhan mai degrabă ar evita conflictul decât să-l câștige, povestea asediului din Sixteen Ways to Defend a Walled City e o poveste bine scrisă, cu umor și multă autoironie. E povestea unui sclav ajuns să apare imperiul care i-a măcelărit ținutul natal și care deși nu știe să lupte și nici nu prea are pentru ce și cu cine, reușește totuși să dea impresia unui conducător. Romanul nu are un final propriu-zis. Bănuim, dar nu știm sigur ce s-a întâmplat cu imperiul și cu capitala sa în anii următori. Însă atât cât este, povestea e bine scrisă. Și demonstrează faptul că K.J. Parker știe să construiască personaje de bună calitate. Din păcate, aici sunt puține. Mi-aș fi dorit mai multe și poate mai mult decât o singură perspectivă și un singur fir narativ. Însă e bun și așa.

Așa că următorul roman de care mă apuc după ce termin teancul de lângă pat o să fie The Company. Îl am în bibliotecă de ceva vreme. Și cred că i-a venit rândul.

Mila 23. Un volum slab de proză românească de la Nemira

Una dintre cele mai recente serii de proză românească de pe piață e cea scoasă de Editura Nemira – N’autor, colecție care a debutat în aprilie 2018 cu trei volume, două noi – Anotimpuri care nu se repetă de Ion Pleșa și Matriarhat de Cristina Andrei și o reeditare, într-o formă revizuită – Territoria de Oleg Garaz. După un an și jumătate avem deja 14 volume de proză, ceea ce nu e deloc puțin. Evident, calitatea prozelor diferă de la carte la carte, însă colecția a fost bine primită de critică și a reușit să intre pe lista scurtă de premii, și chiar să câștige câteva premii deloc neglijabile. Ceea ce confirmă faptul că e o inițiativă bună, deși venită pe o piață a autorilor români, deloc vandabilă în librării.

Despre unul dintre romanele publicate în N’autor – Noaptea dintre lumi de Irina Georgescu Groza, am scris pe Cartepedia aici. Mai jos, câteva notițe despre debutul lui Dan Ivan. Urmează, probabil, să scriu și despre alte două, trei cărți de proză scurtă din această colecție. Dar, despre asta mai târziu.

Dan Ivan – Mila 23

Notă Goodreads ⭐ ⭐

O colecție de fragmente de proză, gândite ca un volum de memorii. Deși pe manșeta cărții scrie proză, volumul având ca sursă de inspirație biografia autorului, medic în Deltă după 1984, modul în care e construită cartea, trimiterile către momente istorice, bancuri sau întâmplări din memoria colectivă a acelor ani duce raportul ficțiune-memorie într-o zonă de echilibru, granița fiind greu de stabilit cu precizie.

Poveștile curg ușor, mici întâmplări amuzante ce țin de lipsa de experiență a orășeanului trezit în Deltă, la capătul lumii, într-o cumunitate destul de închisă, întâmplări frustrante sau chiar tragice. Accidente, înecuri, lipsa medicamentelor, a ustensilelor, indiferența autorităților, birocrația kafkiană. Problema majoră a textelor e absența personajelor secundare. Avem un personaj-narator, ce-l care își amintește din prezentul post-revoluționar anii tinereții, și mici figuri ale sătenilor, autorităților, prieteni sau cunoștințe de la oraș venite în vizită. Ca într-un volum de memorii, accentul e pus pe amintire, reconstituire și nu pe construcția de personaj sau de narațiune coerentă. Prin urmare construcția are deficiențe mari, pe care le poți trece cu vederea dacă citești textul pentru a păși doar în anii ’80 din România socialistă. Un cititor profesionist așteaptă însă mai mult de la carte, dincolo de unele detalii sau informații neștiute din acei ani.

În mare parte poveștile au farmecul amintirilor tinereții, a vârstei fericite în ciuda situației economice și politice dificile. Autorul pomenește de indiferența autorităților, de tratarea superficială a epidemiilor sau de mimarea reacției în cazul Cernobîl, însă nu veți găsi acel realism autentic, așa cum scrie cineva pe coperta patru a cărții. Fie pentru că naratorul acelor ani nu știa despre regim mai mult decât oamenii obișnuiți, fie că nu e implicat în nimic palpitant, interzis, cenzurat, cele mai tensionate și dramatice întâmplări din carte sunt departe de orice oroare a regimului pe care o întâlnești în volumele de memorii sau de istorie. E un comunism cu față totuși umană, un soi de regim care lasă oamenii să se descurce cum pot și, dacă citești cartea până la final, vedem că oamenii se descurcă. Deci reușesc să fenteze regimul, chiar dacă cu complicitatea autorităților locale.

Pitoresc, dulceag în rememorare, cu defecte în scriitură (însă e debut, deci există o scuză), volumul merită citit pentru diafilmul pe care îl oferă celor care nu au prins acei ani. Ca literatură, volumul nu oferă mari satisfacții.

Coșmarul Samanthei Schweblin

Samantha Schweblin – Vis febril. Litera. 2019.

Notă Goodreads: ⭐ ⭐ ⭐ ⭐

Am auzit despre scriitoarea argentiniană în momentul în care a fost nominalizată cu acest scurt roman la Premiul Man Booker International. Apoi am aflat că era inclusă de Granta pe lista celor mai promițători scriitori sub 35 de ani ce scriu în limba spaniolă, o nominalizare extrem de importantă. Am verificat acum și din lista aceea, la o primă vedere, îmi sună cunoscut doar Andrés Barba și Alejandro Zambra. Am citit câte ceva din cei doi autori și nu prea mi-au plăcut. În fine, nu e foarte relevant acum. „Vis febril” (traducerea titlului urmează traducerea din engleză, în original titlul cred că e Distanța de protejare sau de protecție, ceva asemănător și extrem de important pentru subiectul cărții) a primit Shirley Jackson Award pentru novella în 2017. Un premiu acordat, după cum îi spune și numele, literaturii horror sau literaturii de suspans, thriller. Undeva pe aici, granița fiind destul de fluidă.

Autoarea din Argentina (momentan locuiește în Berlin) are mai multe volume de proză scurtă și două romane, din câte îmi dau seama. La editura Litera urmează să apară și un volum de proză scurtă (tradus Păsări în gură), pe care sincer chiar îl aștept cu nerăbdare. E o prozatoare care m-a entuziasmat și cred că există mult potențial în modul în care își construiește proza. Așa că un volum de proză scurtă pică numai bine și cred că la Gaudeamusul de anul acesta va apărea și volumul. Las mai jos coperta.

Dar să revenim la „Vis febril”. O proză intensă, construită într-o proporție covârșitoare din dialoguri, deseori fără a înțelege deplin contextul. Acest joc bazat pe confuzii, pe o graniță foarte mobilă între realitate, poveste, vis face ca primele pagini să fie derutante. Treceți de ele și vă veți bucura de o proză excelentă. Și o poveste care te ține lipit de carte până la ultima pagină.

Amanda, personajul central al cărții, se află într-un spital, imobilizată la pat, într-o stare gravă. Nu știm dacă visează, dacă e trează, cert e că ne dăm seama că e pe moarte, fiind otrăvită. Vorbește cu David, o voce masculină ciudată, care o ghidează prin amintiri pentru a descoperi cauza evenimentelor care au dus la internarea ei. E o voce autoritară, interogativă, apropiată de vocea unui medic sau a unui psiholog, însă ne vom da seama repede că totuși e vocea unui băiețel care pare să știe mai multe decât ar trebui prin prisma vârstei.

Totul începe derutant, ca un joc de copii, pornind de la viermi, intrarea viermilor în corp. Probabil că e vorba de microbi sau viruși care au forma unor viermi, și poate că otrava care va face multe victime e fie o boală misterioasă, magică, fie o boală provocată de o catastrofă ecologică. Nu știm foarte multe. Știm că Amanda a venit la țară cu fiica sa, Nina. Aici o întâlnește pe Carla, mama băiețelului David, care îi spune o poveste ciudată, stranie, greu de crezut. Povestea e despre otravă și despre cum David, dar și animalele de la ferma lor, s-au îmbolnăvit după ce au băut apa dintr-un râu din apropiere. Animalele au murit, David ar fi trebuit să moară. Însă a fost salvat de o femeie din Casa Verde, un soi de vraci-vindecătoare-vrăjitoare. Nu știm precis. Știm însă că pentru a-l salva a fost nevoită să diminueze cantitatea de otravă din corp, să o reducă. Și nu a reușit acest lucru decât separând sufletul otrăvit al lui David în două, o jumătate fiind mutată într-un alt corp, necunoscut, care de altfel i-a împrumutat lui David propria jumătate de suflet sănătoasă. Așa se face că în urma ritualului David a supraviețuit, însă cu prețul pierderii unei părți din sufletul său, din identitatea sa și înlocuirea golului cu un suflet străin.

Devenit un alt băiat, un monstru în ochii mamei, David pare să poată recunoaște mai ușor otrava în corpul celor din jur și să îi ajute să moară. De altfel, într-unul din fragmentele povestite de Amanda, apare imaginea satului locuit de copii diformi, probabil un efect al otrăvii pătrunse în corpul mamelor. Într-o vizită la ferma lui David, Amanda și Nina, fiica ei, se otrăvesc, atingând solul sau apa de pe sol. Nu știm nici de data aceasta precis ce s-a întâmplat și ce urmează să se întâmple. Însă otrava sau viermii, așa cum îi vede băiatul, intră repede în corp și produc febră și o stare de rău puternică, până la orbire.

Toată această poveste, aproximativ coerentă, o aflăm pe măsură ce Amanda retrăiește ca într-un vis derulat înainte și înapoi, momentele din trecut care au dus la îmbolnăvire. David o ajută, deseori spunându-i ce e important și ce nu în derularea evenimentelor. De altfel, el își duce rolul la capăt, cel de ghid, de sfetnic al celor care urmează să moară. Spuneam despre titlul din spaniolă că îmi pare mai bun decât cel din engleză, model și pentru titlul din română. Deși nu sună rău, titlul original indică relația extrem de importantă dintre mamă și fiica sa, dintre Amanda și Nina. Firul întins sau lejer care le leagă pe cele două, asigurând o zonă de protecție pentru fetiță. Un soi de cordon ombilical invizibil care atenționează mama atunci când fetița e în pericol. Și în roman această distanță de protejare e importantă și are un rol esențial până spre final.

După cum v-am spus, romanul e derutant. Atât prin vocile personajelor, cât și prin neprecizarea contextului în care se desfășoară evenimentele. Apoi nu știi dacă e doar o poveste tragică înțeleasă greșit de către copil sau chiar o poveste magic-malefică specifică credințelor populare. Oricare dintre variante ar fi valabilă, „Vis febril” e o proză excelentă care se citește cu sufletul la gură și care demonstrează că granița între genurile literare nu e niciodată stabilă. Proza întunecată, horror, pare să fie destul de prezentă în literatura argentiniană contemporană. De pildă, în volumul „Ce-am pierdut în foc” de Mariana Enriquez, tradus la noi de către Editura Art, există câteva proze horror excelente ce îmbină misterul, elementele supranaturale, magic-grotești cu o scriitură excelentă. Nu ne rămâne decât să citim și câteva proze din viitoare apariție de la Editura Litera. Până atunci vă recomand acest volum de mici dimensiuni, și chiar ieftin. Aveți răbdare cu el pentru că merită din plin!

Puteți cumpăra cartea de pe siteul editurii Litera, de pe cartepedia.ro sau din librăriile Book Corner sau Librarium Universității, dacă sunteți prin Cluj. Ocazie cu care putem să stăm și de vorbă, preț de câteva minute.

Frankenstein în Bagdad sau despre zeul perfect al războiului

Ahmed Saadawi – Frankenstein în Bagdad. Paralela 45, 2019.

Notă Goodreads: ⭐ ⭐ ⭐ ⭐ și jumătate

Pe Ahmed Saadawi l-am zărit în Cortul FILIT la Iași, anul acesta. Ce-i drept nu am rămas la dezbatere pentru că era destul de aglomerat, iar în spate lumea se plimba, vorbea și nu auzeai mare lucru. În plus, eram obosit și citisem deja romanul acesta. Așa că nu am simțit că am pierdut foarte mult. Aici un link cu un scurt interviu cu autorul invitat la festivalul din Iași.

„Frankenstein în Bagdad” e un roman care a prins lista scurtă de nominalizări la Booker Prize în 2018, a câștigat Premiu Internațional pentru Ficțiune Arabă în 2014 și a fost nominalizat pentru Arthur C. Clarke Award anul acesta (2019), unde a pierdut în favoarea lui Tade Thompson cu romanul Rosewater (primul volum al unei trilogii). Pe cel din urmă nu l-am citit, deși mi l-am comandat recent de pe bookdepository, însă pe Saadawi da, și cred că ar fi meritat un premiu pentru cel mai bun roman fantasy, de pildă.

Despre ce e romanul însă? Așa cum îi spune titlul, e o reinterpretare contemporană a Frankensteinului clasic. E un roman politic, un roman realist, dar și un roman fantasy strâns legat de tradițiile religioase ale creștinilor, dar și ale arabilor din Bagdad. E, în primul rând, o metaforă a războiului, una foarte inteligentă și bine construită.

Marele merit al lui Ahmed Saadawi e cel de a jongla cu planurile ficțiunii sale. Ne aflăm în Bagdad, în timpul intervenției americane. Străzile sunt pline de dărâmături, case distruse, iar bombele capcană explodează zilnic. Ne aflăm într-o lume cuprinsă de război, de jocuri de interese. Servicii secrete americane, servici secrete irakiene (vezi celebrul Departament de Urmărire și Căutare despre care voi mai pomeni), Al-Qaeeda, conflictul dintre suniți și șiiți, soarta creștinilor rămași în oraș. Un melanj de destine și vise și speranță aruncat în aer de bombele teroriștilor și interesele meschine ale politicienilor.

Un paznic al unui complex hotelier este ucis într-un atentat capcană și sufletul lui colindă străzile nerealizând încă complet ce i s-a întâmplat. Așa află că dacă nu își găsește repede un corp în care să locuiască (al său e distrus complet în urma exploziei), nu îl va aștepta nimic bun în viața de dincolo. Înspăimântat, se aruncă în primul corp pe care îl simte nelocuit de un alt suflet, însă tentativa sa nu e deloc ușoară. Pentru că corpul găsit e și el un haos de trupuri. Cusut de către Hadi, un vânzător de vechituri pe care le găsește pe stradă în urma exploziilor, trupul e de fapt un trup complet, însă alcătuit din zeci de bucăți găsite pe stradă. Fiindu-i milă că aceste bucăți de carne nu vor primi o slujbă de înmormântare și un mormânt, Hadi meșterește un corp din ce găsește în plimbările sale zilnice pentru a-i oferi o slujbă colectivă, simbolică.

Iată însă că trupul său locuit de sufletul paznicului revine la viață și devine CUMÎIZICE, un nume aproximativ pentru o creatură ciudată. O creatură care devine repede conștientă de ce i s-a întâmplat și de părțile ei diverse din care a alcătuită și care decide pe loc să-și răzbune moartea, dar și moartea tuturor celor care au oferit bucăți de trup pentru existența sa. Așa că CUMÎIZICE devine o creatură a nopții, imposibil de ucis, dar teribil de eficientă. Lideri politici, șefi Al-Qaeeda, militari, lideri religioși, cu toții își găsesc sfârșitul în mâinile lui CUMÎIZICE. Mai puțin o bătrână creștină, vecina lui Hadi, care confundă creatura cu fiul ei dispărut în război și pe care îl așteaptă de ani buni de zile să se întoarcă, în ciuda zvonurilor morții sale. CUMÎIZICE acceptă destinul său de fiu pierdut, însă nimic nu îl împiedică să-și răzbune toți morții din care e alcătuit. Până când, pe măsură ce răzbunarea e dusă la capăt, realizează că pierde bucăți din trup. Bucățile de trup răzbunate cad la pământ pentru a-și dormi somnul de veci. Iar fără un trup complet, creatura nu poate să-și îndeplinească destinul. Cel de a răzbuna toți morții din trupul său, ca la final să poate dormi și el liniștit. Așa că fie singur, fie cu ajutorul unor acoliți, își procură noi bucăți de trup și campania sa continuă.

Bagdadul e prins în jocurile teroriștilor. Exploziile capacană nu se mai opresc, așa că bucățile noi de trup care trebuie răzbunate par infinite. Ba, de la un punct încolo, CUMÎIZICE realizează că trupul său nu conține doar membre ale martirilor, ale nevinovaților prinși în războiul de guerillă, ci și bucăți de corp din trupurile teroriștilor care se aruncă în aer, ale dușmanilor săi. În acest moment cruciada sa devine pradoxală și credințele sale se năruie.

Evident, locuitorii și toți jucătorii din Bagdad aud de această creatură terifiantă care ucide tot ce caută. Pe urmele sale bântuie Departamentul de Urmărire și Căutare. Un departament militar secret, cu agajați neobișnuiți – ghicitori, vrăjitori, prezicători – cu toții angajați să ghicească locațiilor noilor atentate, viitoarele victime, soarta liderilor politici și soarta războiului. De partea cealaltă, CUMIÎZICE, devenit o creatură a morții dar care întreține moartea, de vreme ce nu va reuși niciodată să răzbune complet morții de pe străzile orașului, amână la nesfârșit finalul său și finalul morților ciudate. Conflictul politic nu se poate sfârși, morții trebuie să crească ca număr pentru a justifica intervenții militare străine, pentru a exista un echilibru între nevinovați și vinovați și așa se face că mașinăria războiului pare a toca la infinit destinele locuitorilor capitalei. Locuitori care și ei au micile lor orgolii și interese. Cumpărători de clădiri și apartamente pe prețuri de nimic, ziariști idealiști care nu știu încă cine reprezintă puterea și cine reprezintă opoziția, mafia locală, lideri religioși orgolioși, afaceriști care profită de pe urma conflictului și pentru care conflictul trebuie să continue pentru a le crește averile.

Așa că să nu ne mire faptul că CUMÎIZICE e metafora perfectă a destinului unui oraș. E un monstru cu scopuri bune dar fapte îngrozitoare, un soi de zeu al războiului care are nevoie de victime în permanență pentru a-și justifica existența. Pentru a răzbuna inocenții, victimele nevinovate, trebuie în primul rând să ai victime, iar aici, în Bagdad, războiul produce victime la nesfârșit și existența sa e mai profitabilă pentru toată lumea. Și pentru cei care ucid naivi crezând în imperiilor lor religioase, și pentru liderii militari bântuiți de viziuni dictatoriale, și pentru marii sau mici afaceriști. Pentru toți. Și iată, paradoxul perfect, războiul e benefic și pentru zeii mânați de destinul crunt al răzbunării.

Cu acest paradox și cu o mulțime de povești secundare, strâns legate între ele și care dau viață poveștii fantastice, așa se termină romanul lui Ahmed Saadawi. O mare reușită, din punctul meu de vedere. Atât pentru literatura universală, cât și pentru cititorii de fantasy contemporan ceva mai bine ancorat în realitatea noastră istorică și politică.

Puteți cumpăra cartea de pe siteul editurii Paralela 45, de pe cartepedia.ro sau din librăriile Book Corner sau Librarium Universității, dacă sunteți prin Cluj. Ocazie cu care putem să stăm și de vorbă, preț de câteva minute.

 

 

 

 

 

Blog at WordPress.com.

Up ↑