Search

Bun de tipar

Author

vderevlean

„Un virus numit iubire”

Hari Kunzru – Virusul. Polirom, 2005.

Notă goodreads: 3,5/5

Excelent titlul recenziei de astăzi, însă nu-mi aparține. L-am găsit aiurea pe net și l-am furat. Pentru că se potrivește de minune cărții britanicului Hari Kunzru, un alt scriitor ale cărui cărți le-am cumpărat și tot am vrut să le citesc și nu am reușit. Se pare că anul ăsta e anul în care voi recupera cărți necitite din bibliotecă. Și sunt o mulțime.

Pasionat de OZN-uri, venind dintr-o familie mixtă cu tată indian, inclus de Granta în 2003 în lista cu cei mai buni scriitori tineri englezi, Hari Kunzru are deja o mulțime de romane publicate. Și povestiri. În română au apărut la Polirom „Virusul”, „Iluzionistul” – romanul său de debut. Puteam să jur că mai e tradus ceva, dar se pare că nu.

„Virusul” e un roman de dragoste, un roman despre surpaviețuire, despre imigrație și sărăcie. Un roman despre tehnologia anilor ’90, despre miracolul internetului și al programelor create pe bandă rulantă. Un roman despre desprinderea de tradiție și încercarea de te civiliza, a te occidentaliza, cu toate riscurile și eșecurile previzibile.

Personajul central al romanului e un tânăr informatician indian pe nume Arjun Mehta căruia i se promite o slujbă de succes în Statele Unite, lucru care îi face familia deosebit de mândră, în ciuda temerilor familiei că va fi corupt de către femeile occidentale și de către stilul de viață occidental. Însă e o slujbă în State, lucru cu care nu se pot mândri multe familii indiene. Arjun e foarte priceput în meseria sa și e ambițios. Puțin naiv, virgin deși tânjește zilnic zărind femei frumoase, pasionat de filmele indiene, în special de Leela Zahir, o actriță pe care o iubește și  pe care o imită și o visează tot timpul. Genul acela de actriță care cântă și dansează, probabil că știți la ce mă refer. Ajuns în State, realizează că slujba sa nu există cu adevărat și e de fapt o capcană întinsă tinerilor programatori indieni. Sunt obligați să-și caute singuri de muncă pe salarii mizere, iar când găsesc locuri de muncă temporare, trebuie să plătească o cotă din salariu firmei intermediare care i-a adus în State. Un soi de sclavagism cu acte în regulă întâlnit extrem de des și în cazul românilor care semnează contracte de muncă externe.

Arjun reușește în cele din urmă să găsească o slujbă la una dintre firmele de top care se ocupă cu securitatea online, însă la prima problemă financiară întâmpinată de către firmă e dat afară. Pentru a-și convinge angajatorul că e foarte bun, creează un virus pe care îl lansează în rețea, apoi oferă câteva sugestii pentru anihilarea virusului. Șefii săi de la Virugenix, așa se numește firma pentru care lucra Arjun, îi folosesc sugestiile și obțin rezultate pozitive. Cota firmei crește, celebritatea și contractele pe măsură. Însă Arjun nu e angajat, redevenind un soi de șomer care trăiește pe banii firmei intermediare și care așteaptă un nou contract puțin probabil. Furios, modifică virusul inițial și-l lansează din nou în cyberspațiu, folosind numele actriței sale preferate. Virusul se răspândește violent în întreaga lume și afectează infrastructura economică mondială. Firme IT, transport în comun, industrie, bursă. Orice este afectat în mod agresiv.

În paralel cu „aventurile” lui Arjun, există ale două planuri narative. Unul în care un tânăr antreprenor de succes, Guy Swift, întâmpină o mulțime de probleme financiare, dar și sentimentale. Virusul lui Arjun îi afectează și lui afacerile, chiar mai rău decât se aștepta. Iubita lui, Gabriella, devine implicată într-un proiect cinematografic și se deplasează pe platoul în care se filmează un viitor succes bollywoodian în care joacă nimeni altcineva decât celebra Leela Zahir. Așa se face că un alt fir narativ e cel dedicat actriței, prinsă între tirania mamei sale, iubirea bolnavă a presei de scandal și a fanilor de pretutindeni. Plus un scurt amestec al mafiei pentru că de ce nu!?

Cele trei fire narative, ba chiar patru dacă despicăm povestea lui Guy și a Gabriellei în două, se vor întâlni spre finalul romanului. Dacă jumătate de roman e doar satiră, critică pe față la adresa unui occident obsedat de bani și succes și mult umor, cealaltă jumătate devine un soi de roman de suspans, în care serviciile secrete se străduiesc să afle cine e creatorul virusului și viața fiecărui personaj central o ia razna. Eșafodul construit cu grijă de personajele noastre se năruie pe măsură ce virusul Leela distruge rețele, blochează centrale de energie sau curse de avion. Același virus va conduce personajele către prăpastia falimentului, ca apoi să le reinventeze viețile, asemeni unei noi credințe religioase.

Scriitura lui Kunzru nu e complicată (deși există multe pasaje tehnice, însă ușor de înțeles). E o scriitură plăcută, bine strunită, fără exces de figuri de stil. Traducerea lui Rareș Moldovan e excelentă. Iar povestea, așa ciudată și previzibilă și imprevizibilă pe alocuri, e o poveste care te pune pe gânduri. Excesul de lucruri strălucitoare și kitsch e dublat de contextul sumbru-întunecat al celor care sunt nevoiți să lucreze pentru bani în alte țări. Lumea nouă e o lume bine conectată în care succesul se transmite de pe un continent pe altul. La fel și crizele și problemele financiare. Până la urmă, virusul e o metaforă a crizelor economice, dar și a celor pe care le suferă realitatea online. Nimic nu scapă vijeliilor planetare, nimic nu rămâne neafectat. Iar intimitatea și spațiul personal sunt locurile atacate cu predilecție. Așa că lumea viitorului din roman (adică prezentul nostru de astăzi) e o lume în care nu mai poți pune bariere între viața ta personală și viața publică. Dacă un palier e afectat, totul se dărâmă cu rapiditate. Granițele reale nu mai există. Retragerea devine extrem de dificilă, deși pentru unele personaje poate deveni reală. Apropiată legendei, însă reală.

Un Sanderson Young Adult ca la carte

Brandon Sanderson – Skyward. Seria Skyward #1.

Notă Goodreads: 3 stele jumătate.

Printre multele planuri de început de an, mi-am propus să recitesc unele cărți de Sanderson (să le scriu și niște mini-recenzii care să mă ajute în viitor când voi citi volume noi din serie și uit personaje etc.), dar și să îi citesc cărți noi, la care nu am ajuns până acum. Seria Skyward, Mistborn din care am citit doar un roman de la Trei, celebra serie The Stormlight Archive din care am citit primul volum de la Paladin și ar cam trebui recitit pentru a mă apuca de al doilea, nuvele, povestiri etc. Sanderson e unul dintre cei mai prolifici autori așa că e e greu să ții pasul cu el.

Încep anul, de fapt e un roman început în 2019 și terminat acum, cu „Skyward”. Un roman SF (primul de acest gen pe care îl citesc scris de Sanderson dacă nu pun la socoteală „Steelheart”) care începe o serie de patru volume din ce am văzut pe Goodreads, din care sunt scrise doar două. E un univers nou, Young Adult, dacă mă întrebați pe mine. Însă un Young Adult atractiv, asemănător poate cu ce face Pierce Brown, deși lipsește violența și numărul mare de personaje. Un alt exemplu care îmi vine acum în minte, dat fiind faptul că l-am citit recent, e romanul „Artemis” al lui Andy Weir, însă ceva mai complex decât acolo.

Despre ce e vorba însă în „Skyward”? Suntem pe o planetă numită Detritus în care urmașii unei flote umane trăiesc în peșteri și foarte puțin la suprafața planetei. În mare parte pentru că sunt nevoiți să lupte aproape zilnic contra unei flote străine ce aparține unei rase despre care nu se știe mai nimic, decât că vor să extermine rasa umană. Această rasă se numește Krell, iar navele sale lasă foarte puține indicii despre cei care le pilotează atunci când sunt distruse. Cei de pe Detrius trăiesc în clanuri diferite, moștenite în urma împărțirii tehnice originale, cea de pe navele cu care au călătorit prin spațiu. Tot ce se mai știe acum e că umanitatea a pierdut războiul contra unei alte rase extraterestre și în fuga pentru supraviețuire navele s-au prăbușit pe această planetă unde au dat peste o altă rasă extraterestră violentă. Evident, pe măsură ce citim, descoperim detalii despre misiunea inițială și despre sensul războiului și al conflictului actual. Deocamdată, planeta e înconjurată în atmosfera înaltă de un înveliș „antic”, asemeni unui brâu, construit probabil de o altă civilizație, poate cea care locuise pe Detritus și a fost distrusă de krelli, înveliș care se deteriorează și din care se prăbușesc constant mașinării și resturi. Krellii locuiesc undeva în spațiu dincolo de înveliș. În mod ciudat, nu pot strecura prin acest înveliș mai mult decât 100 de nave de luptă pentru o singură bătălie. Din când în când navele de luptă însoțesc o navă mai mare, un soi de „purtătoare de bombe”, care ar putea distruge orașele oamenilor și tunelurile în care trăiesc. Lupte crâncene se dau de fiecare dată când apar astfel de nave și o asemenea luptă legendară stă la baza poveștii noastre. Pentru că în acea luptă unul dintre cei mai buni piloți, tatăl Spensei, personajul nostru feminin principal, în vârstă de 17-18 ani, și-a trădat camarazii și aparent a fugit de la locul luptei, fiind doborât de prietenii săi. De atunci Spensa a crescut cu apelativul de „fiica lașului” și acest nume i-a întunecat copilăria și atmosfera din familia sa. V-am spus că oamenii sunt împărțiți în triburi, însă sunt împărțiți și într-un soi de clase sociale care se bazează pe sistemul de recompensă al „meritelor”. Piloții sunt cei mai importanți în ierarhie, iar moștenitorii piloților din vechime au devenit un soi de aristocrație bogată, care-și permite hrană și un trai de lux, inclusiv moftul de a locui în peșterile cele mai adânci, cele care sunt cele mai sigure în cazul unui bombardament al krellilor.

Spensa vine dintr-o familie săracă, chiar dacă tatăl ei a fost pilot. Însă un dezertor. Vânează șobolani pe care mama sau bunica ei îi prepară și îi vând în piață. Visul ei e însă cel de a deveni pilot, asemeni tatălui, și de a demonstra că tatăl său nu a fost un laș. Prin urmare, întreg romanul e dedicat încercării de a intra la școala de piloți, apoi cursurilor, pregătirii și luptelor. Totul presărat cu multe obstacole puse la cale de administrație care crede că Spensa moștenește de la tatăl său un „defect”, un soi de boală care face oamenii să trădeze și să se alăture krellilor. Aici sunt multe amănunte pe care nu le voi pomeni, trebuie citit romanul.

Spensa se descurcă bine în școală, ba chiar peste medie. Nevoită să locuiască în afara școlii, își găsește o peșteră în care descoperă ceva ce îi va schimba viața și, în fapt, și destinul întregii colectivități. O mașinărie capabilă să lupte contra krellilor și cumva să o ajute să descopere adevărul despre tatăl ei, dar și despre sensul luptei oamenilor contra rasei extraterestre. Romanul îmi amintește de celebrul „Jocul lui Ender” al lui Orson Scott Card, având momentele sale tragice, amuzante, apoi din nou tensionate și încrâncenate. Psihologia personajelor, majoritatea adolescenți entuziaști, e destul de volatilă, prin urmare și deciziile lor sunt la fel de glorioase sau tragice precum vârsta. Romanul se termină odată cu descoperirile pe care Spensa le va face despre krelli și despre lupta oamenilor contra lor. Evident, probabil că volumul doi va fi dedicat luptei contra krellilor în spațiu și încercării de a părăsi această planetă neprietenoasă cu locuitorii ei.

Concluzia? Roman antrenant, chit că din punct de vedere psihologic, personajele sunt instabile, iau decizii pripite, deseori cele mai proaste posibil. Adulții sunt văzuți tot prin prisma adolescenților, fie orgolioși și răi, fie înțelepți și tragici în suferința lor. E un roman distractiv, fără să fie inovator. Însă Brandon Sanderson pare să știe cum să scrie bine și să-și conducă personajele cu măiestrie printr-o intrigă coerentă cap-coadă. Ușurința acesta te face să citești repede povestea Spensei, în ciudat multor momente previzibile. E cu siguranță o carte dedicată adolescenților. Nu îmi dau seama dacă va face trecerea spre literatura pentru adulți sau va încerca să scoată tot ce e mai bun din acest gen. Un roman de 3,5 stele. Poate 4-5 dacă îl evaluezi doar prin prisma literaturii Young Adult.

Despre „Omul invizibil” și un mic plan de lecturi anuale.

H.G. Wells – Omul invizibil. Art, 2019.

Notă Goodreads: ⭐ ⭐ ⭐ ⭐

Zilele acestea mi-am dat seama că nu am citit decât puține tituluri sau nu îmi mai aduc aminte nimic din cărțile cele mai celebre pentru originile literaturii Fantasy sau SF așa cum o știm astăzi. Fie cărți fantastice, horror, fie chiar fantasy, însă mă refer la cărțile de referință pentru definirea genului. Așa că am decis ca în 2020 să acord o importanță mai mare recuperării, propunându-mi să citesc măcar 10 titluri, printre care edițiile noi de la editura Art din „Dracula”, „Frankenstein” și „Un caz foarte straniu: doctorul Jekyll şi domnul Hyde”, edițiile Lovecraft de la Polirom (recent apărută în colecția Top10), dar și o ediție Leda pe care o am în bibliotecă, „Străin într-o lume străină” de Heinlein, dar și „Crisalidele” lui John Wyndham, „Războiul lumilor” și „Omul invizibil” despre care voi scrie acum. Apoi „Dune” și dacă îmi rămâne timp, și celelalte volume. Și primele volume din seria „Ringworld” de Larry Niven, mai ales că există pe piață ediții noi.

De ce clasici? Pentru că am tot citit în ultimii ani reeditări ale unor astfel de romane și mi-am dat seama că unele îmi plac foarte mult. Apoi pentru că simt nevoia să îmi potrivesc mai bine în minte unele cărți, unele teme, locuri comune. În fond, de ce nu?

Și acum să trecem la „Omul invizibil”, primul roman terminat în 2020 care intră pe lista de mai sus. Eu l-am citit în noua ediție de la editura Art (2019), însă e un roman care se găsește din plin în multe ediții și variante. Începând cu 1957, când apare ediția de mai jos la Editura Tineretului, romanul a tot fost reeditat. Cred că sunt undeva la 15-20 de ediții în română, majoritatea în traducerea Antoanetei Ralian (chiar sunt curios dacă l-a mai tradus cineva) sau sunt ediții fără traducător pe pagina de gardă, în bunul obicei al anilor ’90.

Romanul a apărut în 1897 și la mai bine de 120 de ani distanță rămâne un roman scris bine, inteligent și destul de științific pentru ambițiile acelor timpuri. Iar povestea e antrenantă, bine condusă de narator și destul de imprevizibilă. Imprevizibilă în sensul în care nu mă așteptam că misteriosul și precipitatul cercetător Griffin, devenit invizibil prin multă muncă, dar și șansă, să devină pe măsură ce înaintezi în carte un personaj diabolic, suficient de egoist și dement cât să transforme munca sa în idealul unui dictator malefic.

Romanul începe amuzant și impresia inițială e aceea a unui om devenit invizibil din greșeală care studiază din greu pentru a redeveni uman în ochii celorlalți, iar pentru asta e nevoit să-și ascundă natura invizibilă și să se machieze și costumeze bizar, suficient cât să trezească suspiciunile celor din jur. Însă acțiunea e amplasată într-o mică localitate, acolo unde aventurile unei „fantome”, așa cum crede lumea, devin hilare și destul de copilărești. Treptat însă, micile greșeli, micile furtișaguri și orgolii se rostogolesc și dau naștere unor situații mult mai periculoase, iar de la glumă și poznă la violență și crimă nu e decât un pas.

Suficient să spun că Griffin îl face, deși deseori „obligat” de cei din jur care nu încetează să-l bântuie, iar omul nostru nu stă bine nici cu nervii, nici cu răbdarea și nici cu diplomația. Obligat să reacționeze, reacționează în cele mai ciudate moduri posibile și devine un personaj malefic, un simbol al răutății gratuite și al puterii de a face rău prin orice mijloc posibil. Experimentele sale, munca sa de cercetare devine din scop doar un pretext pentru a-i domina pe cei din jur și a-i înspăimânta pentru a obține ce dorește. Iar bietul Griffin nu mai dorește glorie academică, ci bani, putere și forța de a decide viața sau moarte supușilor săi. Cu așa planuri, e destul de evident că viitorul nu sună tocmai perfect.

Recunosc că e un roman de aventuri clasic, chiar dacă e scris sub forma unui roman SF. Invizibilitatea devine un soi de pact cu diavolul pe care cercetătorul nostru îl face silit de împrejurări. E un roman tragic la final, cu o morală destul de evidentă. Însă proaspăt la lectură, recomandat pentru orice vârstă. Mie mi-a plăcut mult, trebuie să o spun cu surprindere aproape.

Cumpără cartea de pe siteul editurii Art, sau din librăriile Book Corner sau Librarium Universității, dacă ești prin Cluj. Ocazie cu care putem să stăm și de vorbă, preț de câteva minute.

Pe repede înainte #9

Pe 29 decembrie a murit scoțianul Alasdair Gray (1934-2019), unul dintre scriitorii aflați mereu pe lista mea scurtă și la care mă uitam cu regret la finalul fiecărui an din ultima perioadă pentru că nu reușeam să îi citesc cărțile și tot le amânam an de an sperând să prind timpul necesar. Și uite așa s-au adunat deja în bibliotecă toate cărțile traduse la Polirom și eu nu am reușit să-i citesc cărțile despre care am auzit atâtea lucruri bune de la prieteni și am citit atâtea recenzii excelente. Măcar acum am un motiv sentimental în plus ca să mă apuc de treabă, așa că sper ca la finalul lui 2020 să se schimbe radical situația. Pentru cei care nu știu, las mai jos copertele edițiilor românești, iar la final coperta ediției în engleză a antologiei de proză scurtă. Căutați pe internet și desenele și tablourile scriitorului, merită din plin:

Editura Paladin anunță pe Facebook pentru 2019 traducerea fantasy-ului The Poppy War de R.F. Kuang (primul volum dintr-o trilogie, din ce îmi dau seama), un grimdark fantasy care a primit în 2018 multe nominalizări la premii, dar și recenzii mixte. Pe de o parte orice fantasy nou tradus e o veste bună, pe de altă parte orice început nou de serie mă enervează teribil și îmi dă o stare de agitație pentru că nu știu dacă să citesc romanul, dacă să aștept să fie publicată toată seria și să o citesc mai repede în engleză etc. Dileme pe care le are orice cititor în România. Iar Paladin e o editură datoare cu două continuări care se cam lasă așteptate. Continuările la Calea dragonului de Daniel Abraham și Asasinul din umbră de Brent Weeks. Două nume mari, care merită cu siguranță mai multă atenție de la cititori și editori. Mai jos copertele primelor două volume din trilogia lui Kuang. Al treilea se pare că va apărea în 2020.

 

E plin de topuri cu cele mai bune cărți ale anului 2019. Eram curios mai degrabă în zona SF, Fantasy și Polițiste, pentru că la Mainstream e o nebunie la câte titluri apar anual. Însă sunt topuri depresive, îți dai seama cât de mult se scrie, cât timp ai pentru citit și cum nu poți citi decât puțin, deseori neinspirat, alegând cărți proaste care consumă bani, timp și nervi. Oricum, las mai jos cu linkuri câteva topuri și updatez pe măsură ce găsesc linkuri noi:

În The Guardian un top 2019 cu SF și Fantasy. Se găsesc însă topuri pentru toate genurile principale. În Fantasy Book Review un top, evident, despre cărțile fantasy ale anului trecut. Aici, (polygon.com) un top SF și Fantasy, destul de diferit de cel de sus. Și The New Yorker are un astfel de top. Aici linkul. Însă doar pentru literatura mainstream.

La fel, câteva sugestii bune în topurile The New York Times, The Washington Post sau TLS. Nu am ales nimic din topurile românești.

O poveste de dragoste din Harlem

James Baldwin – Dacă strada Beale ar putea vorbi. Black Button, 2019

Rating Goodreads: 3 stele jumate.

Dacă mă întrebați ce știam până acum câțiva ani despre James Baldwin, vă spuneam că mai nimic. Între timp au apărut 3 romane la noi în traducere – „Altă țară” (Paralela 45, 2017), „Camera lui Giovanni” (Black Button Books, 2018) și „Dacă strada Beale ar putea vorbi” (tot la Black Button, anul acesta). Așa că, inevitabil, am aflat mult mai multe despre scriitorul de culoare american, celebru pentru tematica sa rasială și sexuală din romane și eseuri.

Titlu romanului de astăzi e inspirat de o piesă de blues din 1916, însă interpretarea de mai jos mi se pare excelentă:

„Dacă strada Beale…” (traducere Elena Marcu) e o poveste de dragoste tragică petrecută în Harlemul anilor 60-70, probabil, într-o lume în care negrii încă se lovesc de zidul dur al rasismului și sistemul judiciar nu face decât să confirme rasismul forțelor de poliție. O poveste tragică, scrisă bine, cu personaje care acum par puțin stereotipe, însă probabil sunt personaje și întâmplări inspirate din copilăria autorului în Harlem și experiențele sale deloc fericite în compania polițiștilor.

Despre ce e romanul? Personajul principal, o tânără de 19 ani, Tish, rămâne însărcinată, iar iubitul ei e arestat pentru un presupus viol și închis în așteptarea procesului. Tish e o tânără negresă ce provine dintr-o familie destul de săracă, iar Fonny, iubitul ei, e la fel ca ea, sărac, însă destul de naiv în privința viitorului. Familia lui Fonny nu e foarte încântată de Tish, motivele fiind multiple: fata nu e nici bogată, nici frumoasă. Mai mult de atât, are pielea închisă la culoare, mult mai închisă decât ce a lui Fonny, lucru care dovedește că rasismul își construiește propria identitate în comunitățile de negri. Viața în Harlem e dificilă, poliția hărțuiește permanent oamenii de culoare, iar șansele de a trece de anii tinereții sunt mici: furturi, crime, violuri, droguri. Tinerii de culoare, mai ales bărbații, sfârșesc fie în închisoare, fie uciși pe străzi.

Fonny își dorește mai mult de la viață, așa că în timpul liber sculptează și pare să se priceapă destul de bine. Însă e arestat pentru un presupus viol și justiția pare să îi însceneze cazul destul de ridicol, dar eficient, așa că viitorul lui Fonny ține fie de o condamnare la moarte, fie la închisoare pe viață. Femeia violată, albă, susține că Foony e vinovat, deși cititorului îi e sugerat că de fapt culoarea neagră a violatorului e pricina, iar Fonny e servit pe post de țap ispășitor. Nu contează vinovatul, atât timp cât încă un negru e trimis către moarte.

Familiile celor doi nu se înțeleg deloc, exceptând bărbații, însă sunt nevoite să facă orice efort posibil pentru a produce banii necesari avocatului. Întreg romanul surprinde eforturile negrilor, deseori zadarnice, de a încerca să echilibreze balanța socială. Meseriile cinstite și dificile, adevărul, cuvântul unui negru, toate valorează aproape nimic prin comparație cu cel mai amărât și jalnic alb. După cum am spus, romanul descrie o poveste tragică de dragoste. E scris curat, brutal uneori în limbaj, cu personaje corect construite, deși uneori dominate de trăsături și gesturi stereotipe. Nu e o poveste care să te țină noaptea treaz, însă e o poveste întunecată dintr-o perioadă dură a Statelor Unite pe care aș fi crezut-o ceva mai blândă cu persoanele de culoare.

„Dacă strada Beale ar putea vorbi” e un roman cu morală până la un punct. Nu scuză faptele negrilor, însă nici nu le scoate la lumină. E un roman despre poliția și justiția albă coruptă și despre incapacitatea unor persoane de culoare să se apere. Furtul, violența și ura par arme mai potrivite decât adevărul, cinstea și corectitudinea. Da, e puțin tezist. Însă chiar și așa mi-a plăcut. Am văzut că există și o ecranizare premiată a romanului pentru cei curioși.

Una peste-alta, un roman bine scris, însă nu suficient pentru a îmi face o imagine relevantă despre James Baldwin și despre talentul său. Voi încerca și romanul tradus la Paralela 45. Apoi mai vedem.

Cumpără cartea de pe siteul editurii Black Button, cartepedia.ro sau din librăriile Book Corner sau Librarium Universității, dacă ești prin Cluj. Ocazie cu care putem să stăm și de vorbă, preț de câteva minute.

Roman noir cu lifturi care se întâmplă să cadă

Colson Whitehead – Intuiționista. Humanitas Fiction, 2019.

Notă Goodreads: 3 stele jumătate.

„Intuiționista” e romanul de debut al lui Colson Whitehead. Publicat în 1999 și lăudat de presă și critică, „Intuiționista” își poartă cititorii într-un oraș mare din Statele Unite (probabil New York), undeva în a doua jumătate a secolului XX, însă într-o realitate fictivă în care industria ascensoarelor devine principala industrie a unui stat care-și propune o dezvoltare economică rapidă și prin urmare un mod de locuire pe verticală din ce în ce mai revoluționar. Suntem într-o perioadă în care segregarea rasială e un fenomen predominant încă în societatea americană, ceea ce face ca personajul principal, Lila Mae Watson, americană de culoare, să fie primul inspector femeie de culoare din istoria Departamentului pentru Inspecția Ascensoarelor.

Romanul e scris sub forma unei intrigi noir, intrigă presărată din plin cu o mulțime de detalii tehnice și istorice despre evoluția și construcția lifturilor. Cum construcția și mentenanța lor ocupă un loc central în societatea imaginată de Whitehead, evident că politicul și mafia sunt implicate în tot ce ține de această industrie atât de ciudată pentru un cititor obișnuit. Iar autorul combină date reale cu evenimente și personaje fictive, însă atât de bine aranjate de-a lungul textului, încât nu mai știi ce să crezi. Evident, nu știu câți dintre cititorii romanului sunt cu adevărat interesați de lifturi, însă pretextele folosite pentru a documenta realitatea romanului sunt ingenioase și firești și ajută la înțelegerea întregii povești.


(Schiță a unui lift de la 1405 creată de inginerul german Konrad Kyeser)

Așa cum am spus, personajul principal e o tânără de culoare devenită primul inspector din istoria Ghildei. Ceea ce o pune într-o situație dificilă, negrii încă au intrări la film sau la restaurante separate de albi, rasismul se resimte atât în viața de zi cu zi, cât și în atitudinea colegilor de muncă. Însă Lila e un Inspector foarte bun, care își iubește meseria și pare să se priceapă de minune când vine vorba de lifturi. Face parte din tagma intuiționiștilor, o minoritate în cadrul Inspectorilor care crede că verificarea unui lift se face prin conectarea „metafizică” la sufletul aparatului și nu prin verificare minuțioasă a componentelor, așa cum fac empiriștii reprezentați de majoritatea celor care lucrează în Inspecția Ascensoarelor. Disputa dintre empiriști și intuiționiști nu e doar filozofică, departamentul trecând printr-un viitor proces electoral de alegere a noilor șefi. Iar într-o clădire proaspăt verificată de Lila Mae, unul dintre lifturi, recent instalat, se prăbușește în gol în timpul vizitei oficiale a Primarului. Ceea ce duce către un conflict deschis între cele două curente ale Ghildei și o implică pe Lila într-o anchetă care îi poate distruge cariera.

Evident, pe lângă ancheta oficială și lupta pentru putere dintre intuiționiști și empiriști, Colson Whitehead introduce și legenda unui lift perfect, o cutie neagră care ar putea ridica oamenii la propriu de la sol fără cabluri, însă și o cutie care ar modifica probabil gradul de cultură și civilizație, echilibrând raporturile dintre negri și albi. Acest lift perfect apare în scrierile unuia dintre fondatorii Intuiționismului – James Fulton, scrieri care sunt literă de lege și sunt studiate intens de către toți inspectorii, deși nu toți sunt de acord cu cele scrise, și nici nu sunt toți capabili să înțeleagă teoriile intuiționiste. După moartea lui Fulton, o parte dintre scrierile sale a dispărut și odată cu pierderea caietelor s-a pierdut și proiectul pentru acest lift ideal. Fascinată fiind din studenție de Fulton, Lila Mae intră în aventura căutării acestul Graal al lifturilor care ar putea schimba pe vecie industria. Însă nu e singura care îl caută. Pe urmele carnetelor pierdute sunt și oponenții din Ghildă, politicieni, ziariști și o parte din mafia care controlează deja fraudulos verificările tehnice. Romanul nostru se transformă rapid într-o cursă cu obstacole în care tânăra Lila e nevoită să supraviețuiască căutării, dar și să-și rezolve problemele cu autoritățile ce o suspectează de sabotaj în cazul liftului căzut în gol.

Partea ultimă a romanului devine din ce în ce mai haotică și mai puțin coerentă. Pe măsură ce aflăm detalii despre piața neagră a verificărilor și despre teoriile lui Fulton, Colson Whitehead pare să nu știe în ce cheie să își termine romanul. Intrigă noir, roman distopic filozofic, satiră politică? Cum toate răspunsurile par valabile, indecizia autorului se vede și în scriitura din ultimele pagini atunci când intriga fie devine irelevantă, fie se pierde în detalii din trecutul personajelor, fără a urma o construcție narativă logică. De aici și hotărârea mea de a scădea din cele 4 stele (pe care le merită pentru primele trei sferturi din roman). Rămân însă punctele forte: un subiect nou și excelent documentat, o intrigă mai mult decât decentă și tușele groase, satirice la adresa societății americane. Plus scriitura, de bună calitate în cea mai mare parte.

Sper să îi citesc cât de repede și celălalt roman tradus la noi, „Ruta subterană”, o nouă poveste care îmbină detalii reale cu o istorie alternativă a Statelor Unite, roman premiat la vremea lui cu Pulitzer, National Book Award sau Arthur C. Clarke Award. Suficiente recomandări cât să puneți mâna pe el dacă nu ați făcut-o deja. Însă nu neglijați nici „Intuiționista”. E un roman noir inteligent și surprinzător.

Cumpără cartea de pe siteul editurii Humanitas, cartepedia.ro sau din librăriile Book Corner sau Librarium Universității, dacă ești prin Cluj. Ocazie cu care putem să stăm și de vorbă, preț de câteva minute.

PS:

Mai puteți citi o recenzie scrisă de Mihai Iovănel pe Scena9, aici.

 

 

Un roman SF pentru weekend și nimic mai mult

Andy Weir – Artemis. Paladin, 2019.

Notă Goodreads: ⭐ ⭐ ⭐ cu indulgență

Primul roman al lui Andy Weir m-a entuziasmat pestă măsură. Un roman bine scris, cu mult umor, autoironie inteligentă și multă documentare. Un Robinson Crusoe petrecut în spațiu, palpitant și credibil. Am scris o mică recenzie aici, pe Cartepedia, cei care nu l-au citit încă merită să o facă. Pe scurt, e un roman despre cum să supraviețuiești singur pe Marte, destul de tehnic și distractiv.

Așa că noul roman al lui Weir ar fi trebuit să se ridice măcar la standardele primului, dacă nu să le depășească. Nope. Nimic de genul acesta. Ba, dimpotrivă. În esență, ceea ce îi reușise foarte bine lui Andy Weir în primul roman, vocea personajului principal – singura relevantă și cumva nevoită să suplinească absența altor personaje principale bine conturate, aici scârțâie binișor. Vocea e a unei adolescente de 17 ani, fiica unui tată sudor, care trăiește alături de tatăl ei în singurul oraș de pe lună – Artemis. Mă rog, un soi de așezare formată din bule uriașe, care adăpostește undeva la 2000 de locuitori. Deci mai degrabă un sat. Jazz, așa se numește adolescenta noastră, trăiește într-o locuință sărăcăcioasă, muncind pe post de curier local, însă banii reali îi câștigă din contrabandă.

Știe să sudeze la fel de bine ca tatăl ei, se pricepe la tehnică și ceva chimie, e curajoasă, descurcăreață, înjură bine, puțin cam naivă și impulsivă, ce mai! E eroina perfectă a unui roman Young Adult. Ceea ce și e de fapt acest roman și e ceea ce mă deranjează cel mai mult. Pentru un roman YA e probabil foarte bun, pentru ceea ce îmi doaream eu, e cel mult un roman mediu, banal. Într-adevăr, Andy Weir e un tip popular și probabil că genul acesta de carte îi va aduce și mai multă popularitate. Însă aventurile curajoasei Jazz, cea cu origini arabe, care, certată fiind cu tatăl ei și părăsită de fostul iubit devenit homosexual, decide să se implice într-un plan extrem de complicat și periculos care ar putea să o deporteze de pe Lună sau să o ucidă… hmmmm… Nu e tocmai genul meu de lectură.

Andy Weir a învățat însă să scrie o proză ușor de citit. Aventurile se succed rapid, personajul are în continuare umor în ciuda ghinionului care se ține scai de el. Și tot așa. Intriga e liniară, nu foarte complexă, palpitantă atât cât poate fi credibilă o astfel de intrigă. Orașul de pe Lună nu e chiar așa liniștit cum pare, există religii și etnii diferite și o mafie de-acasă de pe Pământ cu interese legitime în economia lunară. Iar Jazz reușește cumva să strice toate planurile și tot acest organism care părea să funcționeze cât de cât pentru a risca să distrugă totul și să îi ucidă pe toți. Apoi salvează totul, e descoperită și… Nici nu mai contează.

 

Dacă mă gândesc la un alt autor celebru care combină rezonabil în SF YA-ul cu romanele pentru adulți, Pierce Brown, ei bine, Pierce Brown știe totuși să complice intriga, știe să ofere mai multe piste narative, mai mult suspans și câteva personaje bine colorate până în cele mai mici detalii. Andy Weir pare să fi învățat doar cum să spui o poveste pe repede-înainte care să pară relativ nouă și în același timp plină de clișee. Complexitatea pare să fie un concept străin de acest roman. Așa că la întrebarea firească dacă merită să dați bani și să citiți acest roman răspunsul meu e simplu: depinde. E un roman potrivit pentru weekend, sărbători, concedii. Vă ține în priză câteva ore fără să fie nevoie de nurofen pentru bătăile de cap. După ce l-ați terminat, e foarte probabil că îl veți uita. Însă își face treaba pe termen scurt. Dacă sunteți însă cititori de Young Adult sau aveți vârsta potrivită, s-ar putea să vă placă foarte mult. Chiar cred că o să vă placă. Eu unul, însă, sunt deja prea bătrân pentru el.

Cumpără cartea de pe siteul editurii Paladin, cartepedia.ro sau din librăriile Book Corner sau Librarium Universității, dacă ești prin Cluj. Ocazie cu care putem să stăm și de vorbă, preț de câteva minute.

Sixteen Ways to Defend a Walled City

K.J. Parker – Sixteen Ways to Defend a Walled City. Orbit, 2019.

Notă Goodreads. Undeva la 3.5 – 4 stele.

Deși am câteva romane bune prin bibliotecă scrise de K.J. Parker și necitite, când am primit în librărie noul roman al lui Parker, am zis că e musai să-l citesc. Avantajul că e roman de sine stătător (stand-alone) și nici nu e foarte gros. Și a meritat, pentru că e un roman plăcut la lectură, ușor de citit, fără să îți dea bătăi mari de cap.

Cine nu știe, K.J. Parker e pseudonimul lui Tom Holt. Dacă nu greșesc, timp de mai bine de 15 ani nimeni nu a știut cine se ascunde în spatele acestui nume, așa că Tom Holt a fost un nume cu adevărat surprinzător dat fiind faptul că romanele publicate cu numele său nu seamănă cu cele scrise sub pseudonim. Însă există o zonă de sarcasm, ironie, tușe puternice pe care le găsești la unele personaje în ambele stiluri de scriitură.

Despre ce e Sixteen Ways to Defend a Walled City? La întrebarea aceasta mi-e mai ușor să răspund prin a spune ce nu e acest roman. Nu e un fantasy, cel puțin nu în definiția clasică a termenului. Nu e un roman care să îți spună care sunt cele 15 moduri de a apăra un oraș înconjurat de ziduri și care e ce-a de șaisprezecea, cea miraculoasă. Deși, câteva metode le vei afla. Nu e un roman eroic, nu în genul lui David Gemmell sau Abercrombie. Deși m-a dus cu gândul la „Legend”, celebrul roman al lui Gemmell unde tot niște ziduri stăteau între sălbatici și imperiu, la Parker totul se petrece lent, totul ține de intrigi și jocuri ale minții. Războiul, atât cât aflăm despre el, are loc în altă parte. Și totuși, despre ce e acest roman?

În primul rând, e un roman istoric care se petrece într-o realitate alternativă, în timpul unui imperiu. Cel roman îmi vine acum în minte și pare un exemplu potrivit. Pentru că civilizația, cultura și tehnica par similare vremurilor imperiului roman. Suntem într-o lume unde un imperiu care se vrea civilizator și-a cucerit o bună parte din vecini. Are o flotă imensă, împărțită de altfel pentru a avea tot timpul o parte pe mare, o parte în revizie și o parte pregătită ca rezervă. Are multe orașe-cetăți, opere de artă, aristocrație, un rege temut și o armată terestră împărțită și acesta între diverse garnizoane cetăți și orașul-port-capitală.

Însă din prostie, orgoliu și ghinion, toate aceste pârghii de siguranță cad. Militarii care apără capitala sunt atrași într-o capcană și măcelăriți. Zeci de mii. Apoi le sunt furate armurile, armamentul și muniția. Parte din flotă e distrusă, parte e blocată din varii motive. Și, pe nepusă masă, Orașul capitală se trezește cu o armată imensă la porțile sale. Cei care apărau orașul sunt morți, o parte din nobilime și administrație fuge pe mare. Rămân oamenii simpli, ordinele religioase, regele (care nu e de niciun folos) și bandele de mafioți care controlează de fapt orașul, piața neagră și tot ce mișcă prin cartierele sale. Aceste bande sunt organizate în două culori: verde și albastru și sunt rivale prin tradiție de zeci și sute de ani. Oricând dispuse să se ucidă, să-și dea foc, chiar dacă ar distruge și orașul o dată cu lupta lor.

Ei bine, în aceste împrejurări, nu foarte favorabile pentru existența orașului, un colonel al unor auxiliari (engineers) care se ocupă de poduri, tunele, diverse construcții, fără experiență militară și fără prea mare drag față de imperiu, pe numele său Orhan, e singurul care rămâne disponibil pentru a organiza o oarecare apărare. Și acest personaj e unul dintre punctele forte ale romanului. Crescut ca sclav (are altă culoare decât cea a cetățenilor imperiului), de fapt are culoarea pielii similară cu cea a dușmanilor, devenit un bun inginer ajunge la comanda unității de ingineri ai Imperiului.

Bun organizator, iubit de oamenii săi pentru talentul de a asigura tot ce trebuie prin orice mijloace posibile (minciună, șantaj, furt etc.), nu e tocmai omul ideal și e departe de orice imagine a unui erou. Însă e potrivit pentru momentul de față. Așa că pe măsură ce pune mâna pe puterea politică a orașului și devine în fapt un soi de „înlocuitor de rege”, lucrurile încep să se miște. Nu pe cât de repede și-ar dori și nu foarte ușor. E nevoit să unească oameni care se urăsc de la naștere. E nevoit să construiască arme într-un oraș golit de muniție și rezerve necesare. Iar în fața zidurilor se adună peste 100.000 de militari pregătiți pentru asediu. Curând va afla și cine e liderul armatei inamice, și totul devine un soi de joc de șah în care inteligența, viclenia, dar mai ales hazardul fac regulile după care se conduce un război lipsit de șansă pentru locuitorii orașului. Totul pare pierdut, însă Orhan e, dincolo de lipsa de loialitate și vitejie, un bun arhitect. Iar un bun arhitect poate gândi apărarea mai bine decât un militar de carieră.

Fără să te țină cu sufletul la gură, fără să fie eroic, ba uneori te enervezi văzând cum Orhan mai degrabă ar evita conflictul decât să-l câștige, povestea asediului din Sixteen Ways to Defend a Walled City e o poveste bine scrisă, cu umor și multă autoironie. E povestea unui sclav ajuns să apare imperiul care i-a măcelărit ținutul natal și care deși nu știe să lupte și nici nu prea are pentru ce și cu cine, reușește totuși să dea impresia unui conducător. Romanul nu are un final propriu-zis. Bănuim, dar nu știm sigur ce s-a întâmplat cu imperiul și cu capitala sa în anii următori. Însă atât cât este, povestea e bine scrisă. Și demonstrează faptul că K.J. Parker știe să construiască personaje de bună calitate. Din păcate, aici sunt puține. Mi-aș fi dorit mai multe și poate mai mult decât o singură perspectivă și un singur fir narativ. Însă e bun și așa.

Așa că următorul roman de care mă apuc după ce termin teancul de lângă pat o să fie The Company. Îl am în bibliotecă de ceva vreme. Și cred că i-a venit rândul.

Un Lee Child de uitat

Rating Goodreads ⭐ ⭐ și jumătate

Mărturisesc că mi-a plăcut mult „Killing Floor”, primul roman cu fostul ofițer din poliția militară – Jack Reacher. La noi a apărut sub numele de „Capcana Margrave”, mai întâi la Humanitas, într-o colecție grozavă, apoi la editura Trei, editură care a preluat autorul și are un ritm bun de publicare. Eu am citit romanul în engleză și am de gând să fac la fel și cu restul cărților lui Lee Child. Spun că mi-a plăcut mult pentru că descoperisem un personaj inteligent, un soi de James Bond, care are doza necesară de mușchi, dar și creier și inteligență cât să te facă invidios. O scriitură bună, fraze scurte, detalii multe, intrigă ingenioasă. Așa că a intrat repede pe lista scurtă de autori de citit.

Al doilea roman din serie, „Die Trying”, mi s-a părut previzibil de la jumătate încolo și lungit. Mult prea lung pentru intriga oferită. Jack e răpit alături de o tipă, agent FBI, de o grupare paramilitară care-și dorește independența etc. Un soi de cult religios-politic care transformă o tabără militară într-o mini dictatură. Crime odioase, violență psihologică și un Jack Reacher nevoit să se salveze pe sine și pe femeia de lângă el, o femeie fermecătoare și dură, așa cum îi stă bine unui agent FBI dintr-un thriller hollywoodian. L-am citit, însă nu m-a mulțumit decât pe jumătate.

Însă cum romanele cu Jack Reacher au devenit un soi de romane de citit când nu ai chef de citit, și funcționează destul de bine, mi-am cumpărat și al treilea volum din serie și l-am citit toamna aceasta când eram prea obosit să mă concentrez pe cărțile începute și neterminate. Așa că un nou roman cu vânjosul și priceputul la mai toate Jack Reacher. Apropo, tipul din romane nu seamănă deloc, dar chiar deloc cu actorul din filme.

Ei bine, în primul roman Jack e arestat pentru o crimă într-un mic oraș în care abia poposise cât să bea o cafea. Evident că nu avea nicio legătură cu crimele, însă prilej numai bun de a pune pe butuci mafia locală. În al doilea roman, așa cum v-am spus, e răpit, la fel, din greșeală, alături de un agent FBI. Nimerește la fix în tabăra cu psihopați, prilej, iarăși, să rezolve și aici treburile în locul celor care ar fi trebuit deja să o facă.

În romanul de față lucrează ziua la săpat de piscine într-un orășel irelevant, iar noapte pe post de bodyguard într-un club oarecare. Într-una din zile e căutat de un detectiv particular ca nu după mult timp să fie căutat de doi indivizi cu mutre suspecte. Detectivul e găsit ucis iar cei doi indivizi dispar repede din oraș. Pornit să afle de ce a devenit dintr-o dată o persoană căutată, pășește într-o poveste destul de ciudată și pe alocuri, dacă mă credeți, plictisitoare. Se reîntâlnește cu fiica unuia dintre ofițerii care l-au ajutat enorm în carieră, de fapt o găsește chiar la înmormântarea acestuia, fiică de care se reîndrăgostește, și preia o anchetă a generalului Leon Garber, mentorul său și omul de la care Reacher a învățat multe dintre șmecheriile care îl ajută să iasă cu bine din situațiile nasoale în care intră fără să vrea mai tot timpul. Și această anchetă ține de intriga întregului roman. E o anchetă privind dispariția în războiul din Vietnam a unui pilot și speranța părinților că după 30 de ani acesta poate că încă mai trăiește, închis într-un lagăr secret în jungla vietnamezilor.

Evident, ancheta e dificilă și ține de o serie de hârțogării ale armatei și ale arhivei militare. Pe de altă parte, cealaltă jumătate de intrigă are legătură cu cei doi dubioși care au venit după Reacher și l-au ucis pe detectivul care îl căuta, la rândul său, din motive oarecum diferite. E vorba de o companie dubioasă care oferă managerilor disperați împrumuturi riscante, de ultim moment, în schimbul cărora pretinde fie acțiuni, fie procente din afacere. Această firmă, nu foarte diferită de băieții deștepți care împrumută bani prin București și ajung celebri apoi la Știrile de la ora 5, știe să recupereze banii chiar și atunci când cei împrumutați nu au cum să îi dea înapoi. Crime, torturi, șantaj, orice e potrivit în funcție de situație.

Treptat cele două fire narative se unesc, destul de previzibil. Dispărutul în Vietnam, eroul de război pe care Armata Americană nu are curajul să-l declare mort, pare să fie unul dintre șefii „firmei” care se ocupă cu împrumuturile. Multe alte coincidențe, mai firești sau mai forțate, aduc personajele împreună. Iar finalul, cu mici surprize, ține de firescul romanelor cu Jack Reacher: finaluri violente, dramatice, dar în cele din urmă optimiste.

Romanul are vreo 550 de pagini, cu măcar 200 sau mai bine în plus decât ar trebui dat fiind că intriga e destul de subțire. Ce-i drept, descrierile dese, extrem de amănunțite și atunci când e cazul, și atunci când nu e, cresc grosimea cărții suficient cât să te plictisești deseori. Mai bine spus, începutul și sfârșitul sunt ok. Mijlocul cărții e potrivit pentru adormit. Noroc cu frazele scurte. Însă nici asta nu salvează impresia finală. Și aceea e că am citit un roman cu o idee rezonabilă, însă lungită ca o supă la cantina primăriei.

Asta e. Voi cumpăra următorul roman și sper să fie mai bun decât ultimele două. Ce să faci, nu te poți împotrivi pasiunilor ascunse. Până una-alta, văd că tocmai iese „Blue Moon”, romanul 24 din serie 🙂 Deci mai am ce citi în următorii ani!

PS.

Nu sunt sigur, dar cred că nu e tradus la noi acest al treilea roman din serie. Preferințele editorilor și logica după care traduc la noi unele edituri seriile polițiste sau SF îmi scapă complet așa că mai bine beau o bere decât să găsesc explicații.

Create a free website or blog at WordPress.com.

Up ↑