Search

Bun de tipar

Author

vderevlean

Ce citesc acum #1

Domenico Starnone a fost una dintre surprizele plăcute din toamna anului trecut. Mărturisesc că nu-l știam pe autorul italian, și nici bârfele din jurul său. Cum că e soțul Elenei Ferrante. Noduri, romanul tradus anul trecut, despre carte am scris puțin pe Cartepedia (aici) e un roman bun, tensionat, despre relații de familie, copii, traume. Cu perspective multiple, cu nevroze și un soi de zgomot de fond care anunță cumva gestul violent, explozia, răbufnirea din final. Tensiunea creată de autor amintește de aceeași stare întâlnită în câteva dintre romanele celebrei Ferrante, însă e doar o asemănare.

La Bookfest s-a anunțat Păcăleala, un nou roman de Starnone, în excelenta traducere a Ceraselei Barbone. Romanul a apărut recent, din păcate în colecția CPT a editurii Litera. Însă cu o copertă bună. Zic din păcate, pentru că deși are un preț bun, e totuși o colecție de ziar. Aș fi vrut ca prima ediție să fie normală, de librărie, și nu de chioșcuri.

În fine, aștept și traducerea romanului pentru care a luat Starnone premiul Strega. Până atunci, vă spun că e un roman bine scris, cu un personaj principal, masculin, în vârstă, ilustrator pentru cărți, obligat să stea cu nepotul său de câțiva ani, cât lipsesc părinții. O voce masculină excelentă, fragilă, tensionată, deseori ușor iritabilă, dar cu un bun simț al observației. Și ca să vă dau un exemplu, las fragmentul de mai jos. Nu e un roman lung, așa că probabil îl termin zilele acestea:

„Când ieșeam de la școală și nu aveam chef să mă întorc acasă pentru că eram furios pe colegii care erau zbiri, pe profesorii sadici, turbarea era cea care îmi invada pieptul, ochii, capul. Și, ca să mă liniștesc, făceam ocolul mare, mă duceam până la Porta Nolana, uneori o luam pe strada San Cosmo, alteori, cu sângele care clocotea încă, mă duceam prin Lavinaio, o luam prin Carmine, umblam neîmblânzit prin locuri aflate în ruine și ajungeam în port. Și vai de cel care mă prindea în starea asta pe drum și mă lovea, fie și în joacă. Blestemam sfinți și madone, eram turbat, nu înfuriat, și rădeam batjocoritor, apoi scuipam, trăgeam ciomege sperând să încasez și eu.”

Advertisements

Robert Jackson Bennett – City of Blades. The Divine Cities II.

Notă Goodreads: ⭐ ⭐ ⭐ ⭐ ⭐

După aventurile Sharei și a lui Sigrud în înfruntarea cu zeii din capitala Bulikov (vezi aici o mini-recenzie a primului roman din Trilogia Orașele Divine), nu știam la ce să mă aștept în acest al doilea volum al seriei. Vă reamintesc că ne aflăm într-o lume în care zeii continentului au fost uciși și lumea întreagă e controlată acum de imperiul saypurian. Shara supraviețuiește capcanelor și intrigilor din primul volum și devine noul lider politic al imperiului. Aflând că într-unul din orașele depărtate, Voortyashtan, a fost găsit un minereu nou cu proprietăți stranii, trimite un agent pentru a verifica dacă nu e un obiect cu proprietăți divine, rămas de pe urma zeilor. Agentul dispare, așa că Shara apelează la generalul Turyin Mulaghesh, o femeie curajoasă și inteligentă, care și-a pierdut un braț în luptele din Bulikov și care a decis să se pensioneze brusc, înecându-și amintirile în alcool, la malul mării.

Turyin acceptă, nu cu foarte mult entuziasm, noua misiune și orașul Voortyashtan e o provocare pe măsura ei. Un port în reconstrucție, zeci de triburi locale care-și contestă supremația, un fort saypurian nu foarte bine pus la punct și un general care îi amintește de coșmarurile tinereții și misterul dispariției fostului agent. Așa că suficiente bătăi de cap. Adăugăm la toate aceste prezența unei tinere care se ocupă de amenajarea portului, tânără ce se dovedește a fi fiica lui Sigrud, asistentul violent și înfricoșător al Sharei, un prinț renegat și pierdut de poporul său. Cum nimic nu e întâmplător, și aici zeitățile sunt mai prezente decât ai crede. Artefactele rămase, amintirea lor și obiceiurile sinistre din perioada în care conduceau lumea dictează și azi relațiile dintre populațiile băștinașe. Ori zeitatea care conducea Voortyashtan era una dintre cele mai puternice din lumea veche, o zeiță a războiului și a morții care a oferit supușilor ei viața de apoi dacă mureau eroic în luptă. Și acea viață de după moarte o înspăimântă pe Turyin, mai ales că semnele învierii celor morți sunt din ce în ce mai prezente.

Un roman fantasy tensionat, cu scene horror, pline de suspans și inteligent construite, cu personaje în detaliu conturate și o intrigă care te ține treaz mult după miezul nopții, „Orașul săbiilor” e o continuare excelentă a poveștii inventate de Robert Jackson Bennett. Un fantasy de cea mai bună calitate care anunță un mare scriitor pentru viitorul literaturii de gen. Sper ca traducerea acestui roman să apară cât mai repede la editura Paladin, unde a apărut și primul volum – Orașul scărilor. E una dintre seriile mele preferate publicate la noi, însă nerăbdarea m-a făcut să citesc continuările în engleză. Și merită, din plin!

A mai scris despre acest volum, Liviu Szoke pe fansf, iar despre primul volum, puteți citi o mulțime de recenzii. De pildă, cea de pe cititorfantasy, jurnalul unei cititoare, anaarecarti sau literaturapetocuri.

Sylvain Neuvel – Giganții adormiți. Paladin, 2019.

Notă Goodreads: ⭐ ⭐ ⭐ + 1/2 ⭐

Recent apărută la editura Paladin, Giganții adormiți e prima parte din trilogia Dosarele Themis scrisă de canadianul Sylvain Neuvel. Roman premiat, după cum spune coperta patru cu premiul Seiun. Am căutat pe net și am văzut că e un premiu oferit de cititorii din Japonia, premiu câștigat în mod normal de romane cu roboți, cyberpunk și diverse motive asiatice după care se omoară lumea pe acolo. Așa că premiul se potrivește de minune cu romanul nostru, pentru că avem de-a face cu un amestec de Pacific Rim (roboți gigantici conduși de oameni) și o scriitură pe care am mai văzut-o în romane ca Robopocalipsa lui Daniel H. Wilson sau Războiul Z al lui Max Brooks. Adică o scriitură fragmentată, bazată pe relatări, interviuri, interogatorii, fișe de dosare sau notații tehnice. Un melanj care pus cap la cap înlocuiește o povestire narată la persoana întâi sau la persoana a treia, așa cum suntem obișnuiți în mod normal.

În cazul de față, personajele principale sunt puține, iar vocea care ține loc de narator e vocea unui agent secret, despre care știm puțin spre deloc, însă un agent cu o putere ce depășește granițele unui singur stat sau ale unui serviciu secret, oricare ar fi ele. Povestea romanului e simplă. O fetiță găsește din întâmplare o mână gigantică dintr-un material asemănător oțelului, de fapt un aliaj ciudat, vechi de mii de ani. Câțiva ani mai târziu, aceeași fetiță e racolată într-un proiect strict secret pentru a reuși să afle mai multe despre mâna gigantică. Treptat, sunt aduși alături de ea un pilot din marina americană, un genetician și un lingvist. Proiectul pare să meargă și echipa descoperă mai multe părți din ceea ce pare a fi un uriaș robot care poate fi condus de un echipaj uman, dublu. Vă sună cunoscut, nu-i așa?

Intriga nu e complicată, nici extrem de imprevizibilă, însă are farmec și e recomandată pentru o lectură de weekend. Rase extraterestre, zeități antice, mici intrigi și conflicte de grup, pericolul unui război nuclear, plus multe, multe necunoscute. Detaliile sunt dezvăluite treptat, așa că peisajul prinde contur până spre finalul romanului care nu aduce mai nimic nou. Ci e doar un final de episod. Nu o să dezvălui mai multe despre intrigă (e destul de previzibilă, v-am spus), cum de altfel și următorul volum pare cumva previzibil. Probabil și mai palpitant. Pentru că vom avea un robot uriaș, și nimeni nu construiește un robot dacă nu vrea să se joace puțin cu el. Iar dacă există extratereștri, probabil că pământenii se vor întâlni cu ei 🙂

O bilă albă e dată de vocea acestui agent-păpușar pe care nu îl cunoaștem decât din interviurile și interogatoriile pe care le ia. O voce inteligentă, puțin malefică, cinică și bine stăpânită. O altă bilă albă a romanului ține de construcția lui, cursivă, fără mari bătăi de cap.

De fapt, această trăsătură lejeră, comercială, m-a făcut să-i reduc ratingul la un 3 stele jumate. Bun, însă nimic memorabil. Un SF cinstit, de weekend. Cum nu sunt multe fire narative și nici multe relații complicate, cred că voi putea citi lejer continuarea peste un an-doi, fără să mă întreb foarte mult cine sunt personajele. Dacă vă plictisiți, puneți mâna pe cartea asta. Câteva ore pot trece destul de repede.

Cumpără cartea de pe siteul editurii Paladin,cartepedia.ro sau din librăriile Book Corner sau Librarium Universității, dacă ești prin Cluj. Ocazie cu care putem să stăm și de vorbă, preț de câteva minute.

Așa se începe un roman #2

„Încep să simt din nou nevoia să-l omagiez pe unchiul Oswald. Mă refer, desigur, la răposatul Oswald Hendryks Cornelius, rafinatul, bon-viveurul, colecționarul de păianjeni, scorpioni și bastoane, iubitorul de operă, expertul în porțelanuri chinezești, seducătorul de femei și, fără urmă de îndoială, cel mai mare futangiu din toate timpurile.”

traducere: Iulia Arsintescu

Jason Reynolds – Un drum lung până jos. Epica. 2018.

Notă Goodreads: ⭐ ⭐ ⭐ ⭐

Imediat după ce am văzut cartea aceasta pe masa de noutăți din librărie, mi-am propus să o citesc. Însă, așa cum se întâmplă de multe ori, drumul de la librărie până în lista scurtă de cărți pe care le citesc simultan durează multe săptămâni, uneori ani. Asta e, tentațiile sunt multe, iar timpul prea puțin.

Însă de ce mi-am dorit să o citesc? În fond e o carte YA, categorie după care nu mă omor, cu mici excepții. Însă e un roman atipic chiar și pentru cei care citesc young adult. E un roman în versuri, a cărui acțiune durează câteva minute, cam cât îți ia să te trezești dimineața, să te îmbraci și să cobori cu liftul la parter. Will are 15 ani și asistă la uciderea fratelui său, Shawn, mai mare cu câțiva ani. Shawn este împușcat și moare așa cum mor toți prietenii și rudele lui Will din cartier. Din motive tâmpite, deseori răzbunări ale unor alte crime comise aiurea. Tatăl, prieteni mai mari, rude îndepărtate, cunoscuți. O mulțime de oameni care au ucis și au fost uciși la rândul lor în acest lanț sinistru de gesturi onorabile care atrag moartea și armele de foc.

Romanul lui Jason Reynolds e un roman patetic, sentimental, expresiv, deși relativ simplu în construcție. Un roman despre suferință, durere, frică și ură. Despre dorința de răzbunare și acest lanț care prinde victimele și călăii, legându-i mai repede de moarte.

„TRISTEȚEA

e foarte greu

de explicat.

 

Închipuie-ți că te trezești

și cineva,

un necunoscut,

 

te leagă,

își vâră un clește

în gură,

apucă de o măsea

 

de undeva din spate,

una din alea mari

și importante,

 

și ți-o smulge.

 

Închipuie-ți durerea

din capul tău,

presiunea care pulsează

prin urechile tale,

sângele care curge șuvoi.

 

Dar cel mai rău,

categoric cel mai rău,

 

e că-ți lunecă într-una

limba

în noul spațiu gol,

 

unde știi

 

c-ar trebui să fie un dinte,

 

da’ nu mai e.”

(traducere Shauki Al-Gareeb)

Will își conduce existența după câteva legi nescrise, repere morale învățate de la fratele său. Însă sunt repere ce țin de viața în cartier/ghetou/pe străzi. Să nu plângi, să nu torni și să îi răzbuni pe cei morți. Legi nescrise, știute însă de toată lumea și respectate îndeaproape, de aceea și abundența de morți și cadavre pe străzile cartierului. Prin urmare, Will ia arma ascunsă a fratelui său, ia liftul de la etajul 8 și se pregătește să ucidă pentru a răzbuna moartea din familie. Însă drumul până jos e lung, pentru că în cabina liftului își fac apariția morții dragi. Morții de care a uitat sau pe care îi respecta în copilăria sa. Și de aici încolo începe un proces în care locuitorii cabinei de lift pun în balanță răul și binele, decizia de a ucide sau a ierta. Un soi de teatru absurd asemănător cu ce poți întâlni în romanul lui Saunders –„Lincoln în Bardo”, premiat cu Booker în 2017. Romanul se citește foarte repede, versurile sunt scurte, deloc complicate. Fără foarte multe broderii stilistice, drama din spatele poveștii, realismul ciudat al vocii personajului principal dau senzația unui soi de videoclip care rulează în viteză. Ideea de a-l scrie în versuri mi se pare excelentă. Pentru că versurile dozează mult mai bine patetismul, așa că tușele groase nu deranjează.

Romanul a primit câteva premii, multe nominalizări (finalist National Book Award, Newbery Honor Book) și a stârnit suficientă vâlvă pe internet cât să îi aducă celebritate autorului. Despre Jason Reynolds nu știu foarte multe, însă o căutare pe google oferă câteva informații. Plus câteva videoclipuri despre carte, interviuri, lecturi din volum. Las mai jos un link despre carte:

Mie mi-a plăcut experimentul, mi-aș dori și la noi așa ceva. Există potențial imens în a duce un roman înspre versificare. Însă e nevoie de un subiect bun. Dacă nu mă înșel, romanul „Euromorphotikon al lui Caius Dobrescu e un roman în versuri. L-am avut în mână, dar nu l-am citit. La fel, tot în librărie, am văzut un roman în versuri, un soi de epopee, scris de unul dintre scriitorii experimentali cu adevărat valoroși, Gonçalo M. Tavares, roman numit „O călătorie în India. Melancolie contemporană (un itinerariu)”, apărut la Editura Univers. Roman aflat și el pe lista de lecturi. Pe Tavares l-am văzut în Cluj, la Festivalul Transilvania. Un autor extrem de inteligent și de fermecător. Revenind la Reynolds, nu îmi dau seama cât de mult a ajutat cartea publicarea ei la Epica. E o editură bună pentru zona cărților YA, însă nu cred că tinerii fac coadă pentru a citi un roman în versuri. O colecție de literatură mainstream mi se părea mai potrivită. Însă mă bucur că e în librării și vi-l recomand.

Cumpără cartea de pe cartepedia.ro sau din librăriile Book Corner sau Librarium Universității, dacă ești prin Cluj. Ocazie cu care putem să stăm și de vorbă, preț de câteva minute.

Roxana Dumitrache – Papa Nicolau și alte povestiri foarte, foarte scurte. Polirom, 2019.

Anul trecut, concursul de debut al editurii Polirom a selectat drept roman câștigător volumul Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu scris de Iulian Bocai. Un volum de mici dimensiuni, însă una dintre cărțile mele preferate citite în 2018. Am scris pe cartepedia.ro puțin despre ea, așa că se poate citi aici. În 2017 a câștigat Alexandru Done cu un roman numit Downshifting, roman care încă așteaptă pe raftul bibliotecii să mă apuc de el să-l citesc. Până acum nu mi-a stârnit interesul. Ce vreau să zic e că dacă te gândești la proză și la debut, concursul organizat de Polirom e un reper pentru ce se scrie la noi.

Anul acesta a venit rândul Roxanei Dumitrache, despre care nu știu nimic, singurul lucru care mi-a rămas în minte fiind cel că a făcut liceul în Suceava. Și din motive evidente, am zis să văd despre ce e vorba. Coperta e ok, titlul la fel. E un volum de proză scurtă, nu „foarte scurtă”, așa cum zice titlul. Proze despre personaje feminine, despre boală, muncit în afara țării, studiat la universități străine, lucrat în instituții europene. Subiecte care par să bântuie biografia autoarei, așa cum apare ea disponibilă pe siteuri. Prozele nu au un tempo ridicat, însă vocea naratorului e bine strunită și curge ușor. Poveștile, fie că te prind, fie că nu, se lasă citite repede și nu îți sar în ochi stridențe stilistice. Ceea ce e un lucru bun, mai ales că vorbim de debut.

Fotografia autoarei, preluată de pe siteul editurii Polirom.

Nu mi-au plăcut unele finaluri, par căutate și gândite special ca să surprindă, însă tocmai acest lucru dă senzația de artificial. Nu mi-a plăcut nici multitudinea de referințe culturale (autori, cărți, artă), mai ales că în multe cazuri nu era nevoie sau nu se potriveau referințele cu scena/personajele din acel moment. În ultima proză care îmbină mai multe texte, pentru a arăta originile orientale ale personajului, proza e presărată cu termeni și expresii străine. Iarăși, impresia e de condimente exotice aruncate peste o mâncare autohtonă. Nu e suficient să pui câteva expresii pentru a contextualiza un personaj, cel mult o să pară exotic și facil.

Însă sunt probleme comune debutului. Care se pot remedia. Momentan, vocea naratorului din proze sună a voce decupată din texte de  jurnalism narativ. Trebuie lucrate dialogurile, perspectivele și miza textelor. Se simte o lejeritate în scriitură, o lejeritate în a crea povești, ceea ce e un lucru foarte bun și mă face să sper că voi citi proze mai bune scrise de Roxana Dumitrache.

Cumpără cartea de pe siteul Poliromcartepedia.ro sau din librăriile Book Corner sau Librarium Universității, dacă ești prin Cluj. Ocazie cu care putem să stăm și de vorbă, preț de câteva minute.

Poezia e la Bistrița 2019

Dat fiind faptul că Festivalul acesta adună oameni care îmi plac și e unul dintre puținele la care am participat (bașca am primit și un premiu), vi-l recomand cu plăcere. E mai underground, nu are reclamă și nici cronici peste tot în presă, însă am amintiri plăcute și știu că poezia și muzica sunt de cea mai bună calitate. Anul acesta ediția se va desfășura între 11-14 iulie, nu am încă programul, dar las mai jos ceva trailer postat pe facebook.

Mi-am redeschis blogul

De ce? Simplu. Nu mai am ce să citesc la cafea.

Citesc siteuri de știri, de sport, răsfoiesc facebook-ul. Însă îmi lipsesc la nebunie blogurile. Acum câțiva ani asta făceam dimineață de dimineață. Citeam bloguri. Informații ok, texte lungi, autori buni. Acum e aproape pustiu în lumea blogurilor. Cu mici excepții, totul a trecut pe facebook sau Insta. Imagini și două-trei rânduri aruncate în viteză. Nu rămâi cu nimic. Dar chiar nimic.

Așa că sper ca gestul meu să fie urmat și de alții. Și încet, încet, să reapară acel conținut de calitate pe care să-l savurezi la o cafea. Și nu mă refer la blogurile astea care preiau comunicate de presă de la edituri, care postează zilnic oferte la librăriile on-line sau la ce mai doresc oamenii de PR și Marketing să promoveze. Ci la ceva mai de doamne-ajută. Mă refer la bloguri care urcă conținut original. De orice formă. Dar original și lucrat. Așa că să-i dăm bătăi!

Featured post

Richard Matheson – I Am Legend, 1954.

Notă Goodreads: ⭐ ⭐ ⭐ ⭐
Incredibil cum romanul acesta, după atâția ani și cu o temă care pare banală și mult folosită în prezent, poate să te țină în priză până spre final. Pentru că e un roman cu vampiri, deși vampirii lui Matheson au trăsăturile clasice (de altfel romanul Dracula e des pomenit de-a lungul poveștii), însă se comportă mai degrabă ca niște zombi urbani. Scris însă în 1954, I Am Legend pare un precursor al valului de cărți și filme cu zombi, vampiri și undead care a dat peste noi în ultimii 50 de ani. Însă calitatea romanului depășește cu mult maculatura ulterioară. Și aici pun și valul young adult, cu vampiri drăguți care răpesc inimile tinerelor domnișoare.


Romanul de față descrie ultimii ani de viață ai lui Robert Neville, rămas aparent ultimul om de pe Pământ. O molimă despre care știm destul de puțin a decimat o bună parte a populației (inclusiv familia lui Neville, paginile despre soția sa sunt cu adevărat cutremurătoare), ca după o scurtă vreme morții să învie și să atace restul populației neîmbolnăvite. Richard Matheson combină prezentul (Neville singur în casa transformată în cazemată) și un trecut recent în care recuperăm povestea, în salturi, suficient cât să ne facem o idee.

Ce sunt vampirii totuși? Zombi, după cum se comportă. Însetați de sânge, oameni deja morți, cu o inteligență scăzută, însă apetit mare în a ucide/transforma restul supraviețuitorilor. Vampiri după canoanele clasice. Și aici e cumva amuzant comportamentul lor. Nu suportă lumina, ziua se ascund în zone întunecate și întră într-un soi de stare latentă, o hibernare scurtă, nu suportă usturoiul, nici oglinzile și se pare că îi încurcă crucile. Apoi sunt uciși definitiv cu o țepușă înfiptă adânc în piept. Deci, da. Toate stereotipurile sunt confirmate. Însă creaturile lui Matheson sunt somnambuli care vor să-l atragă afară din casă. Femeile se dezbracă și se mișcă lasciv făcându-i propuneri tentate. Unul dintre capii vampirilor care vin noapte de noapte și-l strigă e un vecin, cunoscut de altfel. Și da, se pare că vampirii pot și vorbi, iar unii păstrează o memorie scurtă a evenimentelor de dinainte de izbucnirea molimei. Altfel nu știm cum se poate ca vecinul-zombi să știe numele lui Neville. Spre final vom întâlni și o specie nouă de vampiri, dar mai bine de citit romanul.

Ce rezistă fără probleme timpului e partea din roman ce ține de rutina zilnică a lui Neville, de modul în care-și organizează timpul, exercițiile, treburile necesare asigurării hranei, armamentului și izolarea casei. Apoi modul în care acesta supraviețuiește stresului sau îi pică pradă, ca să fiu precis. Singurătatea, credința că ești ultimul om de pe Pământ duce la depresie, alcoolism, nebunie. Încercări de sinucidere, de autodistrugere. Matheson descrie foarte bine întreg procesul și intriga își are fundația exact în acest proces de supraviețuire și de luptă contra depresiei. Apoi finalul, pentru mine surprinzător, puțin enervant. Însă metafora din final e foarte bună, depășind cu mult imaginile-simbol din romanele următoarelor decenii. E o metaforă legată de supraviețuire, de singurătate și de statutul tău special ca minoritate într-o lume cu alte repere și altfel de indivizi. De la stadiul de normă, ultimul om de pe Pământ, Robert Neville devine la rândul lui o excepție, un monstru, o arătare care stârnește spaimă și care trebuie să dispară.

Sunt multe momente bune în roman. Reîntoarcerea soției, panica atunci când uiți de trecerea timpului și te prinde seara pe străzi, câinele găsit și ademenit, o femeie găsită pe străzi și care va arunca în aer finalul. Prin urmare, dincolo de faptul că e un clasic al genului, echivalent probabil al celebrului Dracula pentru secolul XX, romanul merită citit pentru că reușește chiar și acum să te țină aproape și să te surprindă. Există și ecranizări, ultima dintre ele mi-a plăcut, chiar dacă e doar o adaptare. Eu l-am citit în ediția de la Gollancz, însă știu că a fost tradus la noi la Rao, într-o ediție care mai are și ceva proze scurte adăugate. Așa că se poate citi și în română.

Blog at WordPress.com.

Up ↑