În sfârșit, Fables în română

Basme. Eroi în exil. Volum 1 din serie. Ediție cartonată. Editura Grafic.

Scenariu: Bill Willingham. Desen: Lan Medina.

Cuprins: Fables: 1-5 (2002)

Rating: 4 din 5. De fapt, un 3 spre 4, dar hai, dăm 4 pentru idee și contextul întreg al benzili.

M-am bucurat să văd că Editura Grafic a publicat acest volum (indiferent dacă vom vedea sau nu și continuarea seriei), însă formatul cartonat și prețul mic sunt numai potrivite pentru a te lansa într-o serie multi-premiată și extrem de celebră în piața de comics de-afară. Ideea din spatele benzii nu e rea deloc, dar nici nouă. Aduci în lumea noastră personaje din lumea basmului. Am mai văzut asta în Zeii americani ai lui Gaiman, am mai văzut asta în benzile cu super-eroi, iată că Bill Willingham aduce la rândul său în New York-ul de astăzi personaje celebre din poveștile și basmele citite de copii. Și nu doar povești și basme, pentru că am văzut o trimitere către lumea din Narnia, una către aventurile lui Don Quijote și tot așa…

Despre ce e vorba. În universul basmelor și poveștilor, în care erau o mie de regate magice și diferite, un inamic (numit Dușmanul) a început să le cucerească unul câte unul. Inamicul tuturor regatelor pare, după cum e desenat, un soi de faun, rămâne însă de văzut, prea multe în aceste prime numere nu aflăm. Cert e că o parte dintre cei care populau acele regate au reușit să se refugieze pe Pământ, unde cu ajutorul unei vrăji au luat chip uman și acum locuiesc într-o zonă a New Yorkului pe care ei o numesc Basmia. Cei care nu au putut fi mascați în oameni, și-au păstrat trăsăturile originale și sunt ascunși la o „fermă”, comunitate retrasă și închisă, pentru a nu fi dezvăluită întreaga poveste oamenilor obișnuiți. Mulți, mulți alții au murit însă în războaiele purtate contra Dușmanului sau au sfârșit prin a deveni sclavi sau ostași în armata sa cuceritoare.

Cititorul va întâlni din primele pagini câteva personaje de-a dreptul banale pentru memoria noastră: Albă ca Zăpada, care acum e un soi de viceprimar, Lupul cel rău, care e șerif, Făt-Frumos, fostul soț al Albei, Roșie-ca-Trandafirul, sora Albei, al cărei apartament e găsit răvășit și plin de pete de sânge, lucru ce va declanșa întreaga intrigă a primului volum și va pune pe jar comunitatea Basmiei pentru că unul dintre membrii ei e posibil să fie un criminal sadic, lucru care anulează acel pact făcut de personajele din regatele magice când au ajuns în lumea oamenilor. Pact pe care se bazează pacea și liniștea cartierului, dar iată că lucrurile nu mai stau așa, deși au trecut mai bine de 200 de ani de când creaturile și personajele poveștilor au căpătat cetățenie americană.

Povestea începe bine, un soi de urban fantasy noir, finalul e așa și așa. Ediția aceasta conține la final și un soi de proză despre Lupul cel rău și lupta sa contra Dușmanului, care te ajută să înțelegi mai bine contextul, cadrul general al poveștii. Desenele sunt bune, chiar și unele coperte incluse în volum, a căror artă nu seamănă cu restul desenelor, ci e mai degrabă un soi de artă desenată parcă în acuarelă. Dar, repet, ilustrațiile îmi plac, mult tuș, mult text, paginile din volum îmi amintesc de arta anilor 80-90, ceea ce e de bine.

Traducerea Iuliei Gorzo e bună și o recomand. M-am gândit mult la titlu, probabil că pe mulți va deranja faptul că s-a tradus Fables în Basme. Nici mie nu îmi sună grozav, deși dacă e să traduci, altfel nu se putea. Însă în context sună mai bine Basmia decât dacă ai fi lăsat Fabletown, așa că eu unul sunt mulțumit.

Recomand volumul pentru ideile bune din el și sunt curios cum va continua povestea. Sper să vedem un volum 2 cât mai curând la noi, deși editura Grafic publică în cel mai bun caz cam un volum pe an. Așa că probabil depinde și de vânzări, și de interesul stârnit. Și sper să fie cât mai mare, pentru că au în portofoliu Sandman, Saga, Hellboy și multe, multe alte serii mișto și ar fi păcat să nu vedem mai multe titluri de acest gen traduse în română și scoase la prețuri rezonabile.

Prima întâlnire cu Druss the Legend

David Gemmell – Legend. Ballantine Books

Notă Goodreads 5/5

Despre Gemmell am auzit prima dată atunci când unele romane care mă interesau câștigau Gemmell Award, așa că dacă Robin Hobb, Mark Lawrence, Brandon Sanderson sau Peter Newman, ca să dau doar câteva exemple, au luat acest premiu vă cam faceți o idee cum ar trebui să scrie Gemmell și cam care e subiectul fantasy-urilor sale. Însă autorul britanic, celebru pentru eroii săi, și mai ales pentru romanul său de debut – Legend (1984) a scris peste 30 de romane, mai bune sau mai puțin reușite, din care la noi, deloc surprinzător, nu s-a tradus niciunul. Nici măcar cele polițiste.

Cum e „Legend”? Eu unul l-am citit a doua oară. E spectaculos, eroic, patetic, pe alocuri lacrimogen, cu multe monologuri de încurajare în fața morții și replici stupid-eroice, dar care toate au farmec și se potrivesc atmosferei. E un roman care se citește repede (cam de 350 de pagini în ediția de buzunar), cu o intrigă bine construită, personaje menită să îți rămână în minte o vreme și multe scene cinematografice. Păcat că nu s-a făcut vreun film, deși înțeleg că există o bandă desenată. E unul dintre romanele care construiește portretul șablon al eroilor care înfruntă moartea fără vreo șansă reală de a ieși învingători, dar totuși fac asta pentru că acesta e destinul lor de eroi. Să se sacrifice, să lupte extraordinar și să moară spectaculos pentru a intra direct în cronici și cântece de tavernă.

„Legend” e primul dintre romanele din seria Drenai și e, dincolo de introducerea în lumea creată de Gemmell, romanul unei cetăți asediate și a rezistenței celor puțini care o apără. Dros Delnoch se numește această cetate și e poarta către imperiul Drenai, singurul loc de acces care separă imperiul Drenai de câmpiile nadire (cum se poate vedea și în harta de mai sus) și de armata celor peste 500.000 de militari nadirieni sau nadiri (nu știu cum să românizez denumirea lor) conduși de puternicul și înfricoșătorul Ulric. Armata lui Ulric e alcătuită din nenumărate triburi cucerite de-a lungul timpului, iar sursa de inspirație pentru acest imperiu pare să fi fost celebrul imperiu mongol al lui Ginghis Han, cel puțin așa pare din descrierea armatei făcută de David Gemmell. Imperiul Drenai însă e un imperiu lipsit de strălucire, aflat în plină decădere, care caută mai degrabă soluții pașnice de compromis decât confruntarea directă. Armata e slab pregătită, puțină, de altfel cetatea Dros Delnoch, deși ideal gândită atunci când a fost construită să reziste unui asediu îndelungat, numără abia 10,000 de soldați, din care nici jumătate nu sunt profesioniști. Generalul numit să conducă trupele care vor apăra cetatea nu e pregătit pentru așa o misiune, nici respectat, lumea e demoralizată, mulți dezertează și în general în oraș se vorbește despre faptul că predarea ar fi o soluție mult mai benefică pentru toată lumea.

În contrast cu atmosfera apăsătoare, cititorul îi va cunoaște repede pe unii dintre cei care vor schimba starea de spirit: Druss the Legend, numit Captain of the Ax, unul dintre celebrii luptători ai armatei imperiului, legendar pentru puterea sa de luptă și pentru bătăliile în care a ieșit învingător alături se securea sa magică – Snaga, care abia așteaptă să cânte un ultim imn al morții, Regnak Wanderer, militar de carieră, fost ofițer în armată, luptător cu experiență care de multe ori devine un soi de luptător-nebun, berserker, cum sunt numiți de ceilalți, luptători care sunt cuprinși și orbiți de furie și uită de frica morții, devenind adevărate arme de distrugere într-o luptă. Alături de el, Virae, fiica conducătorului cetății și Cei Treizeci, o sectă de călugări-luptători, care-și dedică viața studierii diferitelor tehnici de luptă, dar și spiritualității. De altfel de Cei Treizeci sunt legate și puținele elemente de magie și supranatural pe care le veți găsi în carte. Echivalentul lor, dar negativ, e reprezentat de șamanii lui Ulric, și aceștia pregătiți să ucidă în somn, să pătrundă în mintea oamenilor și să prevadă lucruri diverse din viitor.

artă de Gerard Miley

După cum am spus, cetatea Dros Delnoch a fost special gândită să reziste asediilor. De altfel, niciodată nu a fost cucerită până la confruntarea cu armata lui Ulrich. E o cetate cu 6 ziduri de apărare, cu spații lăsate între ziduri pentru a fi adevărate terenuri ale morții în care să poți ucide invadatorii, fie direct în luptă, fie cu ajutorul arcașilor de pe zidurile din jur. Deși construită cu măiestrie, lipsa soldaților, trădătorii și starea de spirit care se degradează de la o zi la alta o predispun căderii. Totul până în momentul în care bătrânul, dar legendarul Druss, își face apariția în cetate cu ajutoarele sale. Și de aici încolo romanul devine unul dedicat organizării apărării și apoi confruntării. Intriga devine din ce în ce mai alertă, personaje pozitive mor eroic sau cuprinși de frică și ghinion, întreaga confruntare având tendința să se îndrepte către un final întunecat pentru toate personajele noastre. Soarta însă uneori e jucăușă și joacă feste chiar și celor mai experimentați jucători, însă asta nu înseamnă că o bună parte dintre personajele care îți vor plăcea de-a lungul lecturii nu își vor găsi sfârșitul până spre final. E un roman dedicat luptei fără sorți de izbândă, e un roman în mor și cei buni și cei răi, și cei curajoși și cei lași, moartea sângeroasă nu iartă pe nimeni. Indiferent cât de bun luptător ești și cât de mulți inamici ai reușit să dobori, în cele din urmă o săgeată tot își va găsi locul și te va dobori de pe zidurile cetății.

Pe alocuri, romanul mi-a amintit de unul citit mult mai recent, Sixteen Ways to Defend a Walled City scris de K.J. Parker, doar că Parker e miștocar, autorironic, și transformă deseori în parodie tot ceea ce David Gemmell ia foarte în serios.

Recomand cartea celor cărora le plac romanele istorice, dar și celor care citesc fantasy eroic, marilor iubitori de Joe Abercrombie, mai ales. Așa cum am spus, nu o să găsiți foarte mult fantasy în acest prim roman, însă lupte crâncene, scene bine scrise, multă violență și moarte, și mai ales câteva personaje în lipsa cărora mi-e greu să îmi imaginez o istorie literară și o tradiție a fantasy-ului eroic. Și cu atât mai rău e faptul că nu s-a tradus deloc Gemmell în limba română.