Search

Bun de tipar

Month

December 2019

O poveste de dragoste din Harlem

James Baldwin – Dacă strada Beale ar putea vorbi. Black Button, 2019

Rating Goodreads: 3 stele jumate.

Dacă mă întrebați ce știam până acum câțiva ani despre James Baldwin, vă spuneam că mai nimic. Între timp au apărut 3 romane la noi în traducere – „Altă țară” (Paralela 45, 2017), „Camera lui Giovanni” (Black Button Books, 2018) și „Dacă strada Beale ar putea vorbi” (tot la Black Button, anul acesta). Așa că, inevitabil, am aflat mult mai multe despre scriitorul de culoare american, celebru pentru tematica sa rasială și sexuală din romane și eseuri.

Titlu romanului de astăzi e inspirat de o piesă de blues din 1916, însă interpretarea de mai jos mi se pare excelentă:

„Dacă strada Beale…” (traducere Elena Marcu) e o poveste de dragoste tragică petrecută în Harlemul anilor 60-70, probabil, într-o lume în care negrii încă se lovesc de zidul dur al rasismului și sistemul judiciar nu face decât să confirme rasismul forțelor de poliție. O poveste tragică, scrisă bine, cu personaje care acum par puțin stereotipe, însă probabil sunt personaje și întâmplări inspirate din copilăria autorului în Harlem și experiențele sale deloc fericite în compania polițiștilor.

Despre ce e romanul? Personajul principal, o tânără de 19 ani, Tish, rămâne însărcinată, iar iubitul ei e arestat pentru un presupus viol și închis în așteptarea procesului. Tish e o tânără negresă ce provine dintr-o familie destul de săracă, iar Fonny, iubitul ei, e la fel ca ea, sărac, însă destul de naiv în privința viitorului. Familia lui Fonny nu e foarte încântată de Tish, motivele fiind multiple: fata nu e nici bogată, nici frumoasă. Mai mult de atât, are pielea închisă la culoare, mult mai închisă decât ce a lui Fonny, lucru care dovedește că rasismul își construiește propria identitate în comunitățile de negri. Viața în Harlem e dificilă, poliția hărțuiește permanent oamenii de culoare, iar șansele de a trece de anii tinereții sunt mici: furturi, crime, violuri, droguri. Tinerii de culoare, mai ales bărbații, sfârșesc fie în închisoare, fie uciși pe străzi.

Fonny își dorește mai mult de la viață, așa că în timpul liber sculptează și pare să se priceapă destul de bine. Însă e arestat pentru un presupus viol și justiția pare să îi însceneze cazul destul de ridicol, dar eficient, așa că viitorul lui Fonny ține fie de o condamnare la moarte, fie la închisoare pe viață. Femeia violată, albă, susține că Foony e vinovat, deși cititorului îi e sugerat că de fapt culoarea neagră a violatorului e pricina, iar Fonny e servit pe post de țap ispășitor. Nu contează vinovatul, atât timp cât încă un negru e trimis către moarte.

Familiile celor doi nu se înțeleg deloc, exceptând bărbații, însă sunt nevoite să facă orice efort posibil pentru a produce banii necesari avocatului. Întreg romanul surprinde eforturile negrilor, deseori zadarnice, de a încerca să echilibreze balanța socială. Meseriile cinstite și dificile, adevărul, cuvântul unui negru, toate valorează aproape nimic prin comparație cu cel mai amărât și jalnic alb. După cum am spus, romanul descrie o poveste tragică de dragoste. E scris curat, brutal uneori în limbaj, cu personaje corect construite, deși uneori dominate de trăsături și gesturi stereotipe. Nu e o poveste care să te țină noaptea treaz, însă e o poveste întunecată dintr-o perioadă dură a Statelor Unite pe care aș fi crezut-o ceva mai blândă cu persoanele de culoare.

„Dacă strada Beale ar putea vorbi” e un roman cu morală până la un punct. Nu scuză faptele negrilor, însă nici nu le scoate la lumină. E un roman despre poliția și justiția albă coruptă și despre incapacitatea unor persoane de culoare să se apere. Furtul, violența și ura par arme mai potrivite decât adevărul, cinstea și corectitudinea. Da, e puțin tezist. Însă chiar și așa mi-a plăcut. Am văzut că există și o ecranizare premiată a romanului pentru cei curioși.

Una peste-alta, un roman bine scris, însă nu suficient pentru a îmi face o imagine relevantă despre James Baldwin și despre talentul său. Voi încerca și romanul tradus la Paralela 45. Apoi mai vedem.

Cumpără cartea de pe siteul editurii Black Button, cartepedia.ro sau din librăriile Book Corner sau Librarium Universității, dacă ești prin Cluj. Ocazie cu care putem să stăm și de vorbă, preț de câteva minute.

Roman noir cu lifturi care se întâmplă să cadă

Colson Whitehead – Intuiționista. Humanitas Fiction, 2019.

Notă Goodreads: 3 stele jumătate.

„Intuiționista” e romanul de debut al lui Colson Whitehead. Publicat în 1999 și lăudat de presă și critică, „Intuiționista” își poartă cititorii într-un oraș mare din Statele Unite (probabil New York), undeva în a doua jumătate a secolului XX, însă într-o realitate fictivă în care industria ascensoarelor devine principala industrie a unui stat care-și propune o dezvoltare economică rapidă și prin urmare un mod de locuire pe verticală din ce în ce mai revoluționar. Suntem într-o perioadă în care segregarea rasială e un fenomen predominant încă în societatea americană, ceea ce face ca personajul principal, Lila Mae Watson, americană de culoare, să fie primul inspector femeie de culoare din istoria Departamentului pentru Inspecția Ascensoarelor.

Romanul e scris sub forma unei intrigi noir, intrigă presărată din plin cu o mulțime de detalii tehnice și istorice despre evoluția și construcția lifturilor. Cum construcția și mentenanța lor ocupă un loc central în societatea imaginată de Whitehead, evident că politicul și mafia sunt implicate în tot ce ține de această industrie atât de ciudată pentru un cititor obișnuit. Iar autorul combină date reale cu evenimente și personaje fictive, însă atât de bine aranjate de-a lungul textului, încât nu mai știi ce să crezi. Evident, nu știu câți dintre cititorii romanului sunt cu adevărat interesați de lifturi, însă pretextele folosite pentru a documenta realitatea romanului sunt ingenioase și firești și ajută la înțelegerea întregii povești.


(Schiță a unui lift de la 1405 creată de inginerul german Konrad Kyeser)

Așa cum am spus, personajul principal e o tânără de culoare devenită primul inspector din istoria Ghildei. Ceea ce o pune într-o situație dificilă, negrii încă au intrări la film sau la restaurante separate de albi, rasismul se resimte atât în viața de zi cu zi, cât și în atitudinea colegilor de muncă. Însă Lila e un Inspector foarte bun, care își iubește meseria și pare să se priceapă de minune când vine vorba de lifturi. Face parte din tagma intuiționiștilor, o minoritate în cadrul Inspectorilor care crede că verificarea unui lift se face prin conectarea „metafizică” la sufletul aparatului și nu prin verificare minuțioasă a componentelor, așa cum fac empiriștii reprezentați de majoritatea celor care lucrează în Inspecția Ascensoarelor. Disputa dintre empiriști și intuiționiști nu e doar filozofică, departamentul trecând printr-un viitor proces electoral de alegere a noilor șefi. Iar într-o clădire proaspăt verificată de Lila Mae, unul dintre lifturi, recent instalat, se prăbușește în gol în timpul vizitei oficiale a Primarului. Ceea ce duce către un conflict deschis între cele două curente ale Ghildei și o implică pe Lila într-o anchetă care îi poate distruge cariera.

Evident, pe lângă ancheta oficială și lupta pentru putere dintre intuiționiști și empiriști, Colson Whitehead introduce și legenda unui lift perfect, o cutie neagră care ar putea ridica oamenii la propriu de la sol fără cabluri, însă și o cutie care ar modifica probabil gradul de cultură și civilizație, echilibrând raporturile dintre negri și albi. Acest lift perfect apare în scrierile unuia dintre fondatorii Intuiționismului – James Fulton, scrieri care sunt literă de lege și sunt studiate intens de către toți inspectorii, deși nu toți sunt de acord cu cele scrise, și nici nu sunt toți capabili să înțeleagă teoriile intuiționiste. După moartea lui Fulton, o parte dintre scrierile sale a dispărut și odată cu pierderea caietelor s-a pierdut și proiectul pentru acest lift ideal. Fascinată fiind din studenție de Fulton, Lila Mae intră în aventura căutării acestul Graal al lifturilor care ar putea schimba pe vecie industria. Însă nu e singura care îl caută. Pe urmele carnetelor pierdute sunt și oponenții din Ghildă, politicieni, ziariști și o parte din mafia care controlează deja fraudulos verificările tehnice. Romanul nostru se transformă rapid într-o cursă cu obstacole în care tânăra Lila e nevoită să supraviețuiască căutării, dar și să-și rezolve problemele cu autoritățile ce o suspectează de sabotaj în cazul liftului căzut în gol.

Partea ultimă a romanului devine din ce în ce mai haotică și mai puțin coerentă. Pe măsură ce aflăm detalii despre piața neagră a verificărilor și despre teoriile lui Fulton, Colson Whitehead pare să nu știe în ce cheie să își termine romanul. Intrigă noir, roman distopic filozofic, satiră politică? Cum toate răspunsurile par valabile, indecizia autorului se vede și în scriitura din ultimele pagini atunci când intriga fie devine irelevantă, fie se pierde în detalii din trecutul personajelor, fără a urma o construcție narativă logică. De aici și hotărârea mea de a scădea din cele 4 stele (pe care le merită pentru primele trei sferturi din roman). Rămân însă punctele forte: un subiect nou și excelent documentat, o intrigă mai mult decât decentă și tușele groase, satirice la adresa societății americane. Plus scriitura, de bună calitate în cea mai mare parte.

Sper să îi citesc cât de repede și celălalt roman tradus la noi, „Ruta subterană”, o nouă poveste care îmbină detalii reale cu o istorie alternativă a Statelor Unite, roman premiat la vremea lui cu Pulitzer, National Book Award sau Arthur C. Clarke Award. Suficiente recomandări cât să puneți mâna pe el dacă nu ați făcut-o deja. Însă nu neglijați nici „Intuiționista”. E un roman noir inteligent și surprinzător.

Cumpără cartea de pe siteul editurii Humanitas, cartepedia.ro sau din librăriile Book Corner sau Librarium Universității, dacă ești prin Cluj. Ocazie cu care putem să stăm și de vorbă, preț de câteva minute.

PS:

Mai puteți citi o recenzie scrisă de Mihai Iovănel pe Scena9, aici.

 

 

Un roman SF pentru weekend și nimic mai mult

Andy Weir – Artemis. Paladin, 2019.

Notă Goodreads: ⭐ ⭐ ⭐ cu indulgență

Primul roman al lui Andy Weir m-a entuziasmat pestă măsură. Un roman bine scris, cu mult umor, autoironie inteligentă și multă documentare. Un Robinson Crusoe petrecut în spațiu, palpitant și credibil. Am scris o mică recenzie aici, pe Cartepedia, cei care nu l-au citit încă merită să o facă. Pe scurt, e un roman despre cum să supraviețuiești singur pe Marte, destul de tehnic și distractiv.

Așa că noul roman al lui Weir ar fi trebuit să se ridice măcar la standardele primului, dacă nu să le depășească. Nope. Nimic de genul acesta. Ba, dimpotrivă. În esență, ceea ce îi reușise foarte bine lui Andy Weir în primul roman, vocea personajului principal – singura relevantă și cumva nevoită să suplinească absența altor personaje principale bine conturate, aici scârțâie binișor. Vocea e a unei adolescente de 17 ani, fiica unui tată sudor, care trăiește alături de tatăl ei în singurul oraș de pe lună – Artemis. Mă rog, un soi de așezare formată din bule uriașe, care adăpostește undeva la 2000 de locuitori. Deci mai degrabă un sat. Jazz, așa se numește adolescenta noastră, trăiește într-o locuință sărăcăcioasă, muncind pe post de curier local, însă banii reali îi câștigă din contrabandă.

Știe să sudeze la fel de bine ca tatăl ei, se pricepe la tehnică și ceva chimie, e curajoasă, descurcăreață, înjură bine, puțin cam naivă și impulsivă, ce mai! E eroina perfectă a unui roman Young Adult. Ceea ce și e de fapt acest roman și e ceea ce mă deranjează cel mai mult. Pentru un roman YA e probabil foarte bun, pentru ceea ce îmi doream eu, e cel mult un roman mediu, banal. Într-adevăr, Andy Weir e un tip popular și probabil că genul acesta de carte îi va aduce și mai multă popularitate. Însă aventurile curajoasei Jazz, cea cu origini arabe, care, certată fiind cu tatăl ei și părăsită de fostul iubit devenit homosexual, decide să se implice într-un plan extrem de complicat și periculos care ar putea să o deporteze de pe Lună sau să o ucidă… hmmmm… Nu e tocmai genul meu de lectură.

Andy Weir a învățat însă să scrie o proză ușor de citit. Aventurile se succed rapid, personajul are în continuare umor în ciuda ghinionului care se ține scai de el. Și tot așa. Intriga e liniară, nu foarte complexă, palpitantă atât cât poate fi credibilă o astfel de intrigă. Orașul de pe Lună nu e chiar așa liniștit cum pare, există religii și etnii diferite și o mafie de-acasă de pe Pământ cu interese legitime în economia lunară. Iar Jazz reușește cumva să strice toate planurile și tot acest organism care părea să funcționeze cât de cât pentru a risca să distrugă totul și să îi ucidă pe toți. Apoi salvează totul, e descoperită și… Nici nu mai contează.

Dacă mă gândesc la un alt autor celebru care combină rezonabil în SF YA-ul cu romanele pentru adulți, Pierce Brown, ei bine, Pierce Brown știe totuși să complice intriga, știe să ofere mai multe piste narative, mai mult suspans și câteva personaje bine colorate până în cele mai mici detalii. Andy Weir pare să fi învățat doar cum să spui o poveste pe repede-înainte care să pară relativ nouă și în același timp plină de clișee. Complexitatea pare să fie un concept străin de acest roman. Așa că la întrebarea firească dacă merită să dați bani și să citiți acest roman răspunsul meu e simplu: depinde. E un roman potrivit pentru weekend, sărbători, concedii. Vă ține în priză câteva ore fără să fie nevoie de Nurofen pentru bătăile de cap. După ce l-ați terminat, e foarte probabil că îl veți uita. Însă își face treaba pe termen scurt. Dacă sunteți însă cititori de Young Adult sau aveți vârsta potrivită, s-ar putea să vă placă foarte mult. Chiar cred că o să vă placă. Eu unul, însă, sunt deja prea bătrân pentru el.

Cumpără cartea de pe siteul editurii Paladin, cartepedia.ro sau din librăriile Book Corner sau Librarium Universității, dacă ești prin Cluj. Ocazie cu care putem să stăm și de vorbă, preț de câteva minute.

Sixteen Ways to Defend a Walled City

K.J. Parker – Sixteen Ways to Defend a Walled City. Orbit, 2019.

Notă Goodreads. Undeva la 3.5 – 4 stele.

Deși am câteva romane bune prin bibliotecă scrise de K.J. Parker și necitite, când am primit în librărie noul roman al lui Parker, am zis că e musai să-l citesc. Avantajul că e roman de sine stătător (stand-alone) și nici nu e foarte gros. Și a meritat, pentru că e un roman plăcut la lectură, ușor de citit, fără să îți dea bătăi mari de cap.

Cine nu știe, K.J. Parker e pseudonimul lui Tom Holt. Dacă nu greșesc, timp de mai bine de 15 ani nimeni nu a știut cine se ascunde în spatele acestui nume, așa că Tom Holt a fost un nume cu adevărat surprinzător dat fiind faptul că romanele publicate cu numele său nu seamănă cu cele scrise sub pseudonim. Însă există o zonă de sarcasm, ironie, tușe puternice pe care le găsești la unele personaje în ambele stiluri de scriitură.

Despre ce e Sixteen Ways to Defend a Walled City? La întrebarea aceasta mi-e mai ușor să răspund prin a spune ce nu e acest roman. Nu e un fantasy, cel puțin nu în definiția clasică a termenului. Nu e un roman care să îți spună care sunt cele 15 moduri de a apăra un oraș înconjurat de ziduri și care e ce-a de șaisprezecea, cea miraculoasă. Deși, câteva metode le vei afla. Nu e un roman eroic, nu în genul lui David Gemmell sau Abercrombie. Deși m-a dus cu gândul la „Legend”, celebrul roman al lui Gemmell unde tot niște ziduri stăteau între sălbatici și imperiu, la Parker totul se petrece lent, totul ține de intrigi și jocuri ale minții. Războiul, atât cât aflăm despre el, are loc în altă parte. Și totuși, despre ce e acest roman?

În primul rând, e un roman istoric care se petrece într-o realitate alternativă, în timpul unui imperiu. Cel roman îmi vine acum în minte și pare un exemplu potrivit. Pentru că civilizația, cultura și tehnica par similare vremurilor imperiului roman. Suntem într-o lume unde un imperiu care se vrea civilizator și-a cucerit o bună parte din vecini. Are o flotă imensă, împărțită de altfel pentru a avea tot timpul o parte pe mare, o parte în revizie și o parte pregătită ca rezervă. Are multe orașe-cetăți, opere de artă, aristocrație, un rege temut și o armată terestră împărțită și acesta între diverse garnizoane cetăți și orașul-port-capitală.

Însă din prostie, orgoliu și ghinion, toate aceste pârghii de siguranță cad. Militarii care apără capitala sunt atrași într-o capcană și măcelăriți. Zeci de mii. Apoi le sunt furate armurile, armamentul și muniția. Parte din flotă e distrusă, parte e blocată din varii motive. Și, pe nepusă masă, Orașul capitală se trezește cu o armată imensă la porțile sale. Cei care apărau orașul sunt morți, o parte din nobilime și administrație fuge pe mare. Rămân oamenii simpli, ordinele religioase, regele (care nu e de niciun folos) și bandele de mafioți care controlează de fapt orașul, piața neagră și tot ce mișcă prin cartierele sale. Aceste bande sunt organizate în două culori: verde și albastru și sunt rivale prin tradiție de zeci și sute de ani. Oricând dispuse să se ucidă, să-și dea foc, chiar dacă ar distruge și orașul o dată cu lupta lor.

Ei bine, în aceste împrejurări, nu foarte favorabile pentru existența orașului, un colonel al unor auxiliari (engineers) care se ocupă de poduri, tunele, diverse construcții, fără experiență militară și fără prea mare drag față de imperiu, pe numele său Orhan, e singurul care rămâne disponibil pentru a organiza o oarecare apărare. Și acest personaj e unul dintre punctele forte ale romanului. Crescut ca sclav (are altă culoare decât cea a cetățenilor imperiului), de fapt are culoarea pielii similară cu cea a dușmanilor, devenit un bun inginer ajunge la comanda unității de ingineri ai Imperiului.

Bun organizator, iubit de oamenii săi pentru talentul de a asigura tot ce trebuie prin orice mijloace posibile (minciună, șantaj, furt etc.), nu e tocmai omul ideal și e departe de orice imagine a unui erou. Însă e potrivit pentru momentul de față. Așa că pe măsură ce pune mâna pe puterea politică a orașului și devine în fapt un soi de „înlocuitor de rege”, lucrurile încep să se miște. Nu pe cât de repede și-ar dori și nu foarte ușor. E nevoit să unească oameni care se urăsc de la naștere. E nevoit să construiască arme într-un oraș golit de muniție și rezerve necesare. Iar în fața zidurilor se adună peste 100.000 de militari pregătiți pentru asediu. Curând va afla și cine e liderul armatei inamice, și totul devine un soi de joc de șah în care inteligența, viclenia, dar mai ales hazardul fac regulile după care se conduce un război lipsit de șansă pentru locuitorii orașului. Totul pare pierdut, însă Orhan e, dincolo de lipsa de loialitate și vitejie, un bun arhitect. Iar un bun arhitect poate gândi apărarea mai bine decât un militar de carieră.

Fără să te țină cu sufletul la gură, fără să fie eroic, ba uneori te enervezi văzând cum Orhan mai degrabă ar evita conflictul decât să-l câștige, povestea asediului din Sixteen Ways to Defend a Walled City e o poveste bine scrisă, cu umor și multă autoironie. E povestea unui sclav ajuns să apare imperiul care i-a măcelărit ținutul natal și care deși nu știe să lupte și nici nu prea are pentru ce și cu cine, reușește totuși să dea impresia unui conducător. Romanul nu are un final propriu-zis. Bănuim, dar nu știm sigur ce s-a întâmplat cu imperiul și cu capitala sa în anii următori. Însă atât cât este, povestea e bine scrisă. Și demonstrează faptul că K.J. Parker știe să construiască personaje de bună calitate. Din păcate, aici sunt puține. Mi-aș fi dorit mai multe și poate mai mult decât o singură perspectivă și un singur fir narativ. Însă e bun și așa.

Așa că următorul roman de care mă apuc după ce termin teancul de lângă pat o să fie The Company. Îl am în bibliotecă de ceva vreme. Și cred că i-a venit rândul.

Create a free website or blog at WordPress.com.

Up ↑