Rating Goodreads ⭐ ⭐

Ascultă cum cântă vântul, așa se numește. La noi e tradus într-o ediție dublă, alături de Pinball, 1973, un alt roman care face parte dinTrilogia Șobolanului, nume primit după unul dintre personajele principale. Deși, dacă mă întrebați, Șobolanul e un personaj destul de puțin dezvoltat aici. Încă nu am citit celelalte romane. Mi-am propus să fac asta în săptămânile următoare.

Romanul acesta, de mici dimensiuni, apărut în 1979, în perioada în care Murakami lucra într-un bar-restaurant și scria la carte puțin câte puțin în timpul nopților, nu e un roman care să te entuziasmeze din cale-afară. Destul de proaspăt în scriitură, mixând capitole scurte, intervenții radio, mici note despre un scriitor american inventat și povestea personajului principal, personaj fără nume, care-și petrece zilele de vacanță în orașul natal, alături de Șobolan și o fată pe care o cunoaște întâmplător. Șobolanul e un tip depresiv, obsedat de faptul că e născut destul de bogat. Fata are doar 4 degete la o mână și se recuperează după o operație, cel mai probabil un avort. Locul de întâlnire e barul lui J, un personaj ciudățel, vorbăreț, fără să spună cu adevărat ceva important. Un soi de liant, un psiholog potrivit pentru zilele fără chef. Muzică multă, în general americană, și o atmosferă relativ pașnică.

Mici întâmplări din anii anteriori, discuții despre viață, relații, sex. Câteva lucruri stranii în poveștile tinerei fără un deget, însă nimic memorabil. Dacă mă gândesc bine, Ascultă cum cântă vântul e un roman care curge repede, iar la final te întrebi ce ai citit. Despre ce e povestea, cu ce rămâi după cele 120 de pagini citite. Și vezi că nu rămâi cu mare lucru. Un lucru pozitiv pe care totuși l-aș aminti ține de personaje. Atât cât sunt schițate, nu sunt construite rău. Însă parcă aș fi vrut mai mult.

Ah, și o trupă, deși e plin de nume de piese sau albume în roman, asta mi-a rămas în minte:

Advertisements