Notă Goodreads: ⭐ ⭐ ⭐ ⭐

Cele două romane apărute la Editura Polirom – În zahăr de pepene și La pescuit de păstrăvi în America – le-am citit acum mult timp și nu prea îmi aminteam nimic din și despre ele. Așa că am decis să le recitesc. Și nu am greșit deloc. Extrem de proaspete și contemporane în scriitura minimalistă, iar personajele și lumea stranie pe care le oferă cititorului sunt provocatoare și excelent puse în pagină.

În zahăr de pepene e o distopie minimalistă, poetică și misterioasă. Brautigan își aruncă cititorul într-o lume fără nume, în care aproape totul are la bază un ingredient universal: zahărul de pepene. Fie folosit ca adeziv sau ciment în construcții, fie în combinație pe post de ulei pentru lămpi. E clar că e o lume mai puțin tehnică, care moștenește în neștiință artefactele unei lumi vechi, avansate tehnic și civilizațional. De altfel, există un spațiu, Uzina Uitată (comparat de cititori și de literatura de specialitate cu „zona” fraților Strugațki din romanul Picnic la marginea drumului), spațiu imens pentru standardul comunității din care face parte personajul central, un soi de spațiu închis, plin de artefacte ale lumii vechi. Spațiul acesta adăpostește mistere, posibil pericole, și e locuit la margine de cei respinși de societate. Însă departe de ceea ce întâlneam în „zona” sovietică.

Spuneam că naratorul romanului nu are un nume, și e adevărat. Spre deosebire de celelalte personaje, vocea principală a romanului refuză numele. Scrie o carte, activitate rară, și nu spune niciodată despre ce scrie. Trăiește în prejma MOARTEului, un soi de spațiu comun pentru comunitatea de mici dimensiuni din care face parte. Aș spune că e un soi de han, cu camere de dormit, bucătărie și sală de mese, doar că totul pare făcut la comun. Locuitorii MOARTEului au și propriile barăci, dacă doresc să locuiască singuri. Însă, în mare parte, locuiesc în comun. Unii sunt sculptori, alții se ocupă de păstrăvărie, cei mai mulți lucrează pentru fabrica de pepeni. Acolo unde se extrage zahărul atât de prezent în roman. Vocea naratorului e simplă, o voce de copil pentru care lucrurile și realitatea sunt înțelese la un nivel minimal. Nimic complicat, nimic care să necesite aprofundări. Realitatea din jur, dincolo de omniprezentul zahăr de pepene, e la fel de misterioasă. Soarele răsare în fiecare zi în altă culoare, iar principalul efect e că și pepenii vor avea acea culoare. Prin urmare orice lucru făcut din pepene negru, va fi negru. Etc. Comunitatea e brăzdată de un soi de râuri mici, pline de păstrăvi, statui și sicrie transparente ale celor morți, sicrie ce strălucesc de pe fundul apei luminând nopțile. Există și o istorie ciudată a tigrilor care au ucis o parte din membrii comunității, tigri care puteau vorbi limba oamenilor, în ciuda comportamentului obișnuit pentru rasa lor.

(o copertă care îmi place mult)

În această lume descrisă succint, poetic, foarte ritmat și în fraze simple, oamenii iubesc, sunt invidioși, își povestesc amintiri din trecut. Unii dintre ei resping realitatea și societatea actuală și se refugiază în alcool în preajma Uzinei Uitate. ERUPTin e un astfel de personaj rebel care refuză societatea călduță și preferă să redescopere probabil tensiunea morții din numele acelui spațiu comun numit MOARTeu (în engleză iDEATH). Nu sunt foarte mulțumit cu traducerea numelui ERUPTin, în engleză e inBOIL, ce sugerează mult mai bine aburii alcoolului în care trăiește zi de zi personajul, dar și tensiunea căreia e supus. Frământările sale de a reda profunzime și veridicitate unor nume care și-au pierdut culoarea de-a lungul timpului vor duce către un gest radical, decisiv, fără urmări însă pentru istoria comunității.

Nu știu ce e MOARTeu. Poate fi o societate de tip falanster, poate fi un soi de clădire-supraviețuitoare vremurilor. Un soi de han-spital pentru cei care îi acceptă condițiile. Există multă ironie, mult umor negru, dincolo de poezie și gândire infantilă.

Ce contează e faptul că scriitura e extrem de expresivă, în ciuda simplității sale. Extrem de nuanțată, filozofică, dar păstrând la tot pasul misterul celor dezvăluite. În zahăr de pepene e o distopie, un roman cu subiect SF, dar foarte diferit de celelalte distopii citite până acum. Probabil că doar Galapagos de Kurt Vonnegut poate fi un roman de aceeași factură, chit că acolo limbajul e ceva mai complex, iar ironia politică e mult mai prezentă.

 

 

 

Advertisements