Search

Bun de tipar

Month

August 2019

Viitorul sumbru din Cronicile lui Bradbury

Notă Goodreads: ⭐ ⭐ ⭐ ⭐

Se împlinesc aproape 70 de ani de la apariția Cronicilor marțiene și cartea aceasta se citește și astăzi cu plăcere și entuziasm în ciuda faptului că literatura SF din anii ’50 e plină ochi de idei stereotipe, de frica proaspăt-instalatului război rece și de o viziune a viitorului deseori ridicolă. Însă romanele bune din acești ani rezistă tocmai prin procentul sănătos de literatură mainstream pe care îl conțin. E vremea romanelor psihologizante, romanelor obsedate de umanitate, de viitorul și de supraviețuirea speciei. Cadrul SF e doar un pretext pentru a pune în scenă diverse ipoteze privind destinul nostru.

Ediția Paladin, cea pe care o am și care e cea mai recentă de la noi (traducere Mihai-Dan Pavelescu) e, dacă am calculat bine, a patra ediție de la noi. O să las mai jos copertele edițiilor anterioare. Cum până în anii 2000 piața editorială era un soi de vest sălbatic, e posibil să mai fi apărut ediții de care să nu știu.

De altfel, trebuie să remarc faptul că unul dintre lucrurile excelente făcute de Editura Paladin ține de reeditarea (sau publicarea pentru prima dată) a unor romane clasice din istoria literaturii SF, Fantasy sau Crime-Noir. Ediții cartonate, prețuri decente, așa cum merită mulți dintre autorii publicați: Asimov, Arthur C. Clarke, Stanisław Lem, Clifford D. Simak, Silverberg, Heinlein și mulți alții. Ca să numesc doar autori de SF. E un program de recuperare, cu care poate unii cititori nu sunt de acord, însă e un program excelent care aduce în biblioteci edițiile acestea superbe, adevărate ediții de colecție.

Cronicile marțiene e o antologie de proze scurte care prin personajele și spațiul comun au coerența unui roman. O viziune sumbră asupra viitorului speciei umane pe Pământ (un război nuclear total va distruge civilizația așa cum o știm), dar și în spațiu. Marte, populat cu o rasă veche, pentru care conflictele țin de istoria lor, dedicându-și timpul în prezent trăirii vieții și contemplării, va fi distrus atât de boli, cât și de violența coloniștilor ajunși în cele din urmă pe planetă. Întâlnirile, scurte de obicei, sunt ciudate. Se pare că marțienii sunt extrem de empatici, până la a citi gândurile, sentimentele oamenilor și a lua forma ființelor lăsate de coloniști pe Pământ. Lucru care va crea confuzie, frică și va duce în cele din urmă către finalul prevăzut. O planetă pustie, abandonată, care găzduiește atât urmele civilizației marțiene, cât și urmele noilor orașe umane, părăsite pentru conflictul de pe Pământ.

(credit foto: lithub.com)

Povestirile sunt plasate în timp în jurul anilor 2000. Multe dintre ele au ca subiect tocmai lașitatea și agresivitatea umană. Unii fug de frica războiului, pentru a ucide la rândul lor gazdele de pe Marte. Negri, majoritatea servitori în anii 2000, părăsesc planeta pentru o lume mai bună. Însă nimic mai bun nu îi așteaptă pe planeta secetoasă. Oamenii duc cu ei atât speranțele, cât și trecutul, moștenirea lor sângeroasă. Dacă pe Pământ războiul nuclear (suntem în plin război rece și frica de războiul nuclear e mai mare ca oricând) distruge civilizația și avansul tehnologic, pe Marte oamenii nu sunt capabili să înțeleagă civilizația marțiană. Așa că o distrug, refăcând orașele ca un soi de copii ale celor de-acasă. Marte un soi de continent nord-american (în fond marțienii în prozele lui Bradbury sunt uciși de o boală umană, tratabilă în cazul oamenilor) care urmează să fie decimat, pustiit, pentru a fi colonizat și refăcut după chipul vechii Europe.

Analogiile, ironiile și trimiterile către istoria umanității sunt vizibile, fiind aplicate în tușe groase. Însă tocmai aceste stridențe fac din prozele lui Bradbury texte valoroase. E posibil ca viziunea sa asupra unei civilizații extraterestre să fie desuetă, comică, aproape caricaturală. Însă nu cred că l-a interesat foarte mult pe Bradbury cum arată și ce fac marțienii. Interesul său ține de umanitate. Cum ne comportăm în spații noi, cum relaționam cu ceilalți. Și, la toate capitolele, oamenii pierd.

Unele proze sunt amuzante, altele tragice, unele sunt ironice și detașate, multe dintre îți lasă un gust amar, dezolant. Cert e că volumul acesta merită citit, e o bijuterie a prozei de gen din anii săi de aur. La Paladin, mai sunt publicate Omul ilustrat și Fahrenheit 451. Urmează să fie traduse Dandelion Wine și Something Wicked This Way Comes, așa că și 2020 sună foarte bine.

O recenzie care mi-a plăcut o găsiți pe blogul cititorsf. Puteți cumpăra cartea de pe siteul editurii Paladin, de pe cartepedia.ro sau din librăriile Book Corner sau Librarium Universității, dacă sunteți prin Cluj. Ocazie cu care putem să stăm și de vorbă, preț de câteva minute.

Advertisements

Pe repede înainte #3

Brandon Sanderson anunță că a ajuns la 50% cu scrierea volumului 4 din seria „Arhiva luminii de furtună”, din care la noi Paladin a tradus primele două (ce-i drept în patru cărți groase, cartonate). Fiecare volum din serie e imens, așa că un cititor de fantasy nu poate fi decât în al nouălea cer cu seria aceasta. Cum la noi tocmai a apărut volumul doi, sperăm ca pe la anul să avem ceva vești privind traducerea volumului trei. Sanderson crede că există șanse să publice volumul 4 la sfârșitul anului viitor. Mai jos un update (cu multe informații de tip spoiler din volumele precedente):

Am citit cu plăcere interviul cu George R.R Martin realizat de Marian Coman. Deși nu spune nimic despre ultimele două volume ale celebrei serii (deci mai amân să o citesc), Martin pare un tip optimist și încă plin de idei. Aștept întoarcerea lui către SF. Asta chiar mi-ar face o mare surpriză. Interviul aici.

Dacă a doua jumătatea a anului nu se anunță grozavă în ceea ce privește traducerile de SF și Fantasy (voi mai reveni la capitolul acesta), pe piața engleză e agitație mare. Las mai jos un link cu viitoare apariții, de la sf, fantasy, YA, horror și tot ce doriți. Așa, la o primă privire, romane noi de Stephen King, Margaret Atwood, Joe Abercrombie, Joe Hill, Philip Pullman, Robert Jordan, Brent Weeks, Liu Cixin, Peter F. Hamilton, Claire North, Ben Aaronovitch, Brandon Sanderson sau Jeff VanderMeer. Autori excelenți pentru toate gusturile. Lista aici.

 

Povestea Șobolanului și a barului lui J. Al doilea roman al lui Murakami.

Notă Goodreads: ⭐ ⭐ + 1/2 ⭐

Cum în ediția Polirom Pinball, 1973 urmează romanului Ascultă cum cântă vântul, trecerea de la un roman la altul decurge firesc, aproape pe nevăzute. Personaje comune, teme comune, de parcă am citi volumul doi dintr-o trilogie și nu două romane distincte. Naratorul, iarăși fără nume, cumva plictisit, apatic, poate fi același cu cel din primul roman, deși sunt câteva diferențe. Acțiunea se petrece la doi, trei ani distanță de primul roman, indiciu oferit de data la care Șobolanul a renunțat la facultate. Romanul are același mod de construcție ca și precedentul, aceleași teme (singurătatea, relațiile sexuale, despărțiri și renunțări) și un aer comun, de parcă Murakami nu era încă decis ce urmează să se întâmple cu personajele sale.

De data asta însă Șobolanul și barmanul sunt personaje ceva mai bine conturate. Știm despre J că e chinez, că locuiește singur, alături de o pisică cu o labă zdrobită. La fel de ermetic, insinuant, însă bun ascultător pentru cei care vor să-i vorbească. Șobolanul a renunțat la facultate și nu își găsește rostul în oraș. Se îngroapă în beri și într-o relație pasageră, la care renunță singur de teamă că îl va bloca permanent, probabil. Deși decide spre finalul romanului să părăsească orașul, decizia îi va lăsa un gust amar, la fel ca cea de a întrerupe relația de weekend în care se implicase destul de mult. Nimic nu îl mulțumește și nimic nu îl ajută să ia deciziile potrivite.

Mai jos o caracterizare bună din roman (traducere Angela Hondru, p.158):

„Toamna anului 1973 tăinuia mult venin în pântecul ei. Șobolanul l-a dibuit cu claritate, așa cum simți o pietricică în pantof. La sfârșitul acelei veri scurte, care dispăruse de parcă aerul schimbător de început de septembrie ar fi absorbit-o fremătând, în inima Șobolanului mai stăruiau câteva mici amintiri. Încă purta tricoul cel vechi, blugii tăiați scurți și sandalele de plajă…”

Șobolanul și J, deveniți prieteni prin spațiul pe care îl împart seară de seară, noapte de noapte, sunt un soi de personaje-simbol, care gravitează în jurul naratorului, fără să influențeze intriga foarte mult. În romanul de față, naratorul lucrează într-o firmă de traduceri, de fapt în firma lui, fiind unul dintre cei doi asociați. Traduce de-a valma din engleză și îi merge destul de bine. Pentru o vreme locuiește alături de două gemene fără nume (numite uneori 208 și 209 după numerele imprimate pe tricouri), gemene care par să-l iubească și să aibă grijă de el, necerând nimic în schimb. Alienate, fără o poveste, fără istorie, misterioase și destul de copilăroase, gemenele par să țină de amprenta ușor absurdă a cărții. Povestea cu înmormântarea unei plăci cu circuite pentru telefon e cel puțin dubioasă. Nu am reușit să îi găsesc o explicație.

După cum spune și titlul, romanul e și despre jocul de pinball. Personajul principal e pasionat de acest joc, mai ales de un model anume, pentru care va depune mari eforturi pentru a-l găsi din nou după ce sala de jocuri preferată a fost demolată. Modele, o scurtă istorie a pinball-ului, diverse detalii care nu m-au interesat așa mult, însă care sunt inserate în text asemeni comentariilor critice despre literatura unui prozator american, în primul roman. Murakami apelează la acest gen de informații-puzzle, care dau impresia de dinamism și de autenticitate unei proze altfel destul de „aeriene”. Pentru că nici cu personajul central, nici cu Șobolanul sau cu J nu se petrece ceva cu adevărat important cât să dea o finalitate prozei. Există doar sentimentul de nemulțumire, de spleen al Șobolanului, aerul misterios-politicos al barmanului și suficiența plată a vocii centrale, prinsă între serviciul mulțumitor și banal și aerul casnic de-acasă, în ciuda prezenței gemenelor fără istorie. Personajele feminine par să fie toate misterioase în literatura lui Murakami, toate fără o istorie personală cunoscută, care apar și dispar în viața personajelor masculine ca în filmele noir americane. La fel, multe referințe culinare și muzicale, muzică americană de cele mai multe ori.

Mi-a plăcut lumea în care se învârt personajele, mi-au plăcut unele scene. Romanul acesta se citește la fel de ușor ca și cel precedent, suspect de ușor încât să mă pună pe gânduri. Nu știu dacă ăsta e un efect al capitolelor scurte, fărămițate și ele în scene separate sau doar efectul unei intrigi subțiri, cu personaje pasagere, deseori abia schițate. La nivel de scriitură, pare ceva mai bun decât romanul de debut. Însă fără schimbări evidente.

Puteți cumpăra cartea de pe siteul editurii Polirom, de pe cartepedia.ro sau din librăriile Book Corner sau Librarium Universității, dacă ești prin Cluj. Ocazie cu care putem să stăm și de vorbă, preț de câteva minute.

 

 

Despre primul roman al lui Murakami

Rating Goodreads ⭐ ⭐

Ascultă cum cântă vântul, așa se numește. La noi e tradus într-o ediție dublă, alături de Pinball, 1973, un alt roman care face parte dinTrilogia Șobolanului, nume primit după unul dintre personajele principale. Deși, dacă mă întrebați, Șobolanul e un personaj destul de puțin dezvoltat aici. Încă nu am citit celelalte romane. Mi-am propus să fac asta în săptămânile următoare.

Romanul acesta, de mici dimensiuni, apărut în 1979, în perioada în care Murakami lucra într-un bar-restaurant și scria la carte puțin câte puțin în timpul nopților, nu e un roman care să te entuziasmeze din cale-afară. Destul de proaspăt în scriitură, mixând capitole scurte, intervenții radio, mici note despre un scriitor american inventat și povestea personajului principal, personaj fără nume, care-și petrece zilele de vacanță în orașul natal, alături de Șobolan și o fată pe care o cunoaște întâmplător. Șobolanul e un tip depresiv, obsedat de faptul că e născut destul de bogat. Fata are doar 4 degete la o mână și se recuperează după o operație, cel mai probabil un avort. Locul de întâlnire e barul lui J, un personaj ciudățel, vorbăreț, fără să spună cu adevărat ceva important. Un soi de liant, un psiholog potrivit pentru zilele fără chef. Muzică multă, în general americană, și o atmosferă relativ pașnică.

Mici întâmplări din anii anteriori, discuții despre viață, relații, sex. Câteva lucruri stranii în poveștile tinerei fără un deget, însă nimic memorabil. Dacă mă gândesc bine, Ascultă cum cântă vântul e un roman care curge repede, iar la final te întrebi ce ai citit. Despre ce e povestea, cu ce rămâi după cele 120 de pagini citite. Și vezi că nu rămâi cu mare lucru. Un lucru pozitiv pe care totuși l-aș aminti ține de personaje. Atât cât sunt schițate, nu sunt construite rău. Însă parcă aș fi vrut mai mult.

Ah, și o trupă, deși e plin de nume de piese sau albume în roman, asta mi-a rămas în minte:

Pe repede înainte #2

  • Războiul comercial dintre SUA și China lovește și în industria de carte. Bookseller anunță că noile măsuri impuse de administrația TRUMP vor adăuga un plus de 10% taxă pe cărțile importate din China, inclusiv cele ale autorilor americani. Cum o bună parte din cărțile de pe piața din State e tipărită în China… Știrea aici
  • O recenzie scrisă de Florin Pîtea la romanul Quiksilver de Neal Stephenson, un prozator din care am 2 romane acasă pe care le-am început de câteva ori și de care tot mă împiedic. Musai să le citesc anul ăsta și, poate, să îmi fac curaj pentru altele, în engleză. E unul dintre scriitorii cult în SF, și e pe listă de prea multă vreme. Recenzia aici.

  • Un articol straniu în Adevărul (aici) care anunță că un poet român a vândut în Spania peste 70.000 de exemplare din primele sale două volume, ceea ce îl duce clar în topurile internaționale pentru vânzarea de poezie. Straniu, pentru că nu am auzit de el, nu știu cum scrie, probabil ceva mai comercial. Însă e cu adevărat o știre de senzație. Mă mir că nu l-a tradus nimeni pe la noi. Poezia pentru mase a prins multă vreme și pe aici, dovadă că un Păunescu e în continuare iubit de cititori. Însă poate că Miguel (Mihai) Gane e un poet excelent care scrie pe gustul publicului. Să nu vorbesc aiurea.
  • Am început recent un fantasy excelent – Cine se teme de moarte de Nnedi Okorafor (Polirom, 2019). Are o scriitură mainstream, poate așa se explică publicarea lui într-o colecție nespecializată pe SF sau Fantasy. Până când îl voi termina, las aici un link cu recenzia lui Liviu Szoke, poate vă convinge să o citiți.

 

 

 

Păcăleala lui Starnone.

Rating Goodreads ⭐ ⭐ ⭐ ⭐

Din multe puncte de vedere, mi-a plăcut mai mult romanul Păcăleala decât Noduri, ambele apărute relativ recent la editura Litera. Bine scrise, cu personaje puternice, romane intime, de viață de familie, cele două traduceri din opera scriitorului italian Domenico Starnone confirmă faptul că avem de-a face cu unul dintre vârfurile literaturii italiene de astăzi.

„Păcăleala” e un roman despre relația dintre un bunic și nepotul său. Bunicul, artist, ilustrator pentru cărți, multe dintre ele cărți pentru copii, proaspăt recuperat dintr-o operație. Bătrân, singur, obișnuit cu ritmurile propriei vieți, cu singurătatea casei în care locuiește, e prins într-un nou proiect editorial, care îi dă mult de furcă. Încrederea în propriile forțe e slăbită și planșele nu îi ies defel. Un telefon primit de la propria fiică îi încurcă tot restul planurilor. E nevoit să revină la Napoli, în orașul copilăriei și în casa sa pentru a petrece o săptămână cu nepotul, cât să poată plecă părinții pentru o conferință universitară. Ajuns în Napoli, imaginile tinereții revin obsesiv și provoacă o retrospectivă care pune în balanță întreaga viață. E artistul celebru, premiat și lăudat de cititori sau e doar un laș, care s-a refugiat în artă și a pierdut iubite din cauza aceasta. Sunt bune desenele lui? E capabil în continuare să deseneze bine?

(o copertă care îmi place mult)

Nepotul, un băiețel de patru ani, isteț și descurcăreț, pare să își aprecieze mult bunicul și dorește sincer să-l impresioneze. Să îl aducă în lumea lui, a jucăriilor, jocurilor și a regulilor stricte inventate de copilul de patru ani. Părinții sunt mai tot timpul certați, soțul fiicei sale e enervant de gelos, iar călătoria în scop profesional pare mai degrabă un prilej de răfuială între cei doi. Mario, puștiul, e suficient de isteț cât să se descurce și singur în lipsa menajerei. Însă, rămas doar cu bunicul, intră într-un soi de competiție cu acesta pentru a dovedi care e mai bun și mai priceput. Daniele, bunicul, personajul care dă voce romanului, devine din ce în ce mai nervos, mai irascibil și nesigur pe sine. Își recapitulează tinerețea, își pune la îndoială talentul artistic, iar remărcile nepotului privind lumina și culorile desenelor sale îl pun serios pe gânduri. Zilele petrecute împreună nu mai sunt simple zile în care bunicul are grijă de nepot, distanța dintre ei dispare și sentimentul de competiție, de invidie, senzația de manipulare din partea unuia sau a celuilalt devin obsesive. Micile poante, micile păcăleli care fac viața mai suportabilă riscă să devieze în jocuri de putere. Și bunicul intră din plin în aceste jocuri, ba chiar le încurajează.

(credit foto: https://worldvoices.pen.org/speaker/domenico-starnone/)

Mi-a plăcut mult vocea lui Daniele Mallarico, bătrânul desenator. O voce crispată, obsedantă, însă o voce naturală, bine construită. Daniele e un om atent la detalii, capabil să despice firul în patru, să analizeze până la obsesie un gest sau o imagine care-l bântuie. Romanul e dedicat relației sale cu nepotul, roman de cameră, deși există scene care se petrec pe străzile din Napoli. Însă e un roman despre bătrânețe, despre nesiguranță, despre fragilitatea eului confruntat cu cea mai mică contestare. Un roman în care vocea centrală suprinde bine toate nuanțele bătrâneții, de la siguranța traiului și iritarea provocată de bâzâitul celorlalți până la vulnerabilitate și panică la gândul eșecului. Domenico Starnone își face treaba foarte bine, așa că dacă doriți să citiți un roman excelent, recomandarea mea e să îi dați o șansă.

Puteți cumpăra cartea de pe siteul editurii Litera, de pe cartepedia.ro sau din librăriile Book Corner sau Librarium Universității, dacă ești prin Cluj. Ocazie cu care putem să stăm și de vorbă, preț de câteva minute.

MOARTEul – straniul tărâm distopic al lui Brautigan

Notă Goodreads: ⭐ ⭐ ⭐ ⭐

Cele două romane apărute la Editura Polirom – În zahăr de pepene și La pescuit de păstrăvi în America – le-am citit acum mult timp și nu prea îmi aminteam nimic din și despre ele. Așa că am decis să le recitesc. Și nu am greșit deloc. Extrem de proaspete și contemporane în scriitura minimalistă, iar personajele și lumea stranie pe care le oferă cititorului sunt provocatoare și excelent puse în pagină.

În zahăr de pepene e o distopie minimalistă, poetică și misterioasă. Brautigan își aruncă cititorul într-o lume fără nume, în care aproape totul are la bază un ingredient universal: zahărul de pepene. Fie folosit ca adeziv sau ciment în construcții, fie în combinație pe post de ulei pentru lămpi. E clar că e o lume mai puțin tehnică, care moștenește în neștiință artefactele unei lumi vechi, avansate tehnic și civilizațional. De altfel, există un spațiu, Uzina Uitată (comparat de cititori și de literatura de specialitate cu „zona” fraților Strugațki din romanul Picnic la marginea drumului), spațiu imens pentru standardul comunității din care face parte personajul central, un soi de spațiu închis, plin de artefacte ale lumii vechi. Spațiul acesta adăpostește mistere, posibil pericole, și e locuit la margine de cei respinși de societate. Însă departe de ceea ce întâlneam în „zona” sovietică.

Spuneam că naratorul romanului nu are un nume, și e adevărat. Spre deosebire de celelalte personaje, vocea principală a romanului refuză numele. Scrie o carte, activitate rară, și nu spune niciodată despre ce scrie. Trăiește în prejma MOARTEului, un soi de spațiu comun pentru comunitatea de mici dimensiuni din care face parte. Aș spune că e un soi de han, cu camere de dormit, bucătărie și sală de mese, doar că totul pare făcut la comun. Locuitorii MOARTEului au și propriile barăci, dacă doresc să locuiască singuri. Însă, în mare parte, locuiesc în comun. Unii sunt sculptori, alții se ocupă de păstrăvărie, cei mai mulți lucrează pentru fabrica de pepeni. Acolo unde se extrage zahărul atât de prezent în roman. Vocea naratorului e simplă, o voce de copil pentru care lucrurile și realitatea sunt înțelese la un nivel minimal. Nimic complicat, nimic care să necesite aprofundări. Realitatea din jur, dincolo de omniprezentul zahăr de pepene, e la fel de misterioasă. Soarele răsare în fiecare zi în altă culoare, iar principalul efect e că și pepenii vor avea acea culoare. Prin urmare orice lucru făcut din pepene negru, va fi negru. Etc. Comunitatea e brăzdată de un soi de râuri mici, pline de păstrăvi, statui și sicrie transparente ale celor morți, sicrie ce strălucesc de pe fundul apei luminând nopțile. Există și o istorie ciudată a tigrilor care au ucis o parte din membrii comunității, tigri care puteau vorbi limba oamenilor, în ciuda comportamentului obișnuit pentru rasa lor.

(o copertă care îmi place mult)

În această lume descrisă succint, poetic, foarte ritmat și în fraze simple, oamenii iubesc, sunt invidioși, își povestesc amintiri din trecut. Unii dintre ei resping realitatea și societatea actuală și se refugiază în alcool în preajma Uzinei Uitate. ERUPTin e un astfel de personaj rebel care refuză societatea călduță și preferă să redescopere probabil tensiunea morții din numele acelui spațiu comun numit MOARTeu (în engleză iDEATH). Nu sunt foarte mulțumit cu traducerea numelui ERUPTin, în engleză e inBOIL, ce sugerează mult mai bine aburii alcoolului în care trăiește zi de zi personajul, dar și tensiunea căreia e supus. Frământările sale de a reda profunzime și veridicitate unor nume care și-au pierdut culoarea de-a lungul timpului vor duce către un gest radical, decisiv, fără urmări însă pentru istoria comunității.

Nu știu ce e MOARTeu. Poate fi o societate de tip falanster, poate fi un soi de clădire-supraviețuitoare vremurilor. Un soi de han-spital pentru cei care îi acceptă condițiile. Există multă ironie, mult umor negru, dincolo de poezie și gândire infantilă.

Ce contează e faptul că scriitura e extrem de expresivă, în ciuda simplității sale. Extrem de nuanțată, filozofică, dar păstrând la tot pasul misterul celor dezvăluite. În zahăr de pepene e o distopie, un roman cu subiect SF, dar foarte diferit de celelalte distopii citite până acum. Probabil că doar Galapagos de Kurt Vonnegut poate fi un roman de aceeași factură, chit că acolo limbajul e ceva mai complex, iar ironia politică e mult mai prezentă.

 

 

 

Regele de arginți al lui Dazieri și o scurtă recapitulare a întregii trilogii

Rating Goodreads: ⭐ ⭐ ⭐ ⭐

2019 aduce în România traducerea ultimului volum din trilogia lui Dazieri dedicată excentricului Dante – unul dintre personajele mele favorite din ultimul timp. Apărut la editura Crime Scene Press, în traducerea bună a lui George Arion Jr., „Regele de arginți” încheie povestea ciudată, înfricoșătoare și aproape de necrezut a personajului Dante, un individ răpit în copilărie și ținut închis într-un container ani întregi pentru a i se modifica comportamentul și a fi transformat într-un soi de robot uman. Povestea, amintind de vremurile Războiului Rece și de celebrul deja proiect CIA MKUltra – experimente cu droguri și stimuli diverși pentru a reuși condiționarea forțată a subiecților, ia o turnură de coșmar în viziunea lui Dazieri.

Credit foto: http://www.ansa.it

Dante, adult în momentul prezent al acțiunii romanelor, suferă de fobii nenumărate, de crize de paranoia sau depresii cumplite, dar și de lipsa unei identități. Dante e numele primit în containerul în care fusese închis, nume dat de către „Tată”, un personaj diabolic care pare să fi stat în spatele experimentului făcut pe copii. Copii răpiți, unii geniali, alții cu diverse forme de autism, închiși și torturați pentru rezultate științifice. Cei care nu se încadrau erau uciși, iar numărul celor uciși nu-l știm cu precizie, însă e mare. Dincolo de frica de „Tată”, amestecată de altfel cu un sentiment de iubire paternă, Dante a supraviețuit atâția ani bazându-se doar pe observarea gesturilor și a poziției corpului, „Tatăl” având tot timpul o mască pe față. Un răspuns greșit din partea copilului avea efect imediat, pedepsele fiind crunte și diferite. Lipsa de somn, căldură sau frig excesiv, lovirea unei mâini devenită „mâna rea” etc. Penru a scăpa de tortura fizică și psihică, Dante a devenit un soi de detector de minciuni uman, lucru care-l va ajuta în anii de după evadare. Primele volume ale seriei (aici și aici mici recenzii despre ele) îl găsește fie în postura de consultant genial pentru diverse firma și vedete, fie consultant mai mult sau mai puțin oficial pentru diverse cazuri ale poliției italiene.

Colomba e o polițistă cu experiență, destul de aprigă, cu multă inițiativă și uneori repezită. În momentul în care există indicii că în spatele unor noi dispariții se află ceva mult mai grav, Dante intră în scenă. Temerile sale, cum că „Tatăl” și acoliții săi nu au fost niciodată prinși cu adevărat sunt întemeiate, iar primul volum din serie e dedicat rezolvării acestui mister și, poate, rezolvării în sfârșit a propriului caz. Volumul al doilea, deși pornește de la un aparent atentat islamist într-un tren din Italia, e strâns legat de primul prin povestea din spate. Fiecare dintre cele două romane au cazuri noi de rezolvat, însă personajele din background, păpușarii, sunt mereu cei care au avut un rol important în cazul răpirii lui Dante. Spioni, asasini perfecți, pregătiți de firme de mercenari cu origini rusești de dinainte de anii ’90, experimente ratate și mult mister în privința implicării sau nu a autorităților în încercarea de a mușamaliza întreaga poveste. Colomba, ajutată de Dante și de gașca lui de „consultanți”, în fond membri a unor rețele interlope locale, reușesc să rezolve cazurile, chiar dacă își riscă viața și, în cazul polițistei, cariera. Pentru că nimic nu e făcut în limitele și în spiritul legii. E nevoie să lucrezi în subteran pentru a dezvălui crimele și experimentele odioase. Finalul celui de-al doilea roman pregătea cumva terenul, lăsând cititorul să aștepte cu nerăbdare continuarea poveștii: Dante răpit, Colomba înjunghiată.

Și povestea nu s-a lăsat așteptată foarte mult și a meritat. Chiar dacă prima jumătate a volumului are un ritm ceva mai lent, și aș fi spus că Dazieri și-a ieșit puțin din formă, treptat povestea prinde contur, firele narative se leagă și începi să înțelegi multe dintre detaliile aruncate în text în volumele anterioare. Dacă ai citit recent volumele, altfel e puțin mai dificil. Însă Dazieri are grijă să reia o parte din evenimentele din primele volume, cât și din personajele secundare. Spun că prima parte a romanului, dedicată unor noi crime, o nouă anchetă, căutării lui Dante și recuperării Colombei pare puțin prea tihnită față de ritmul alert cu care eram obișnuit. Poate și din cauza absenței în mare parte a lui Dante din poveste, un tip excentric, mare amator de cafea extrem de scumpă și rară, produse de lux în general, îmbuibat cu medicamente, calmante luate în doze bune pentru cai și alcool pentru a-și ține sub control fricile. Un tip genial, cu un spirit de observație ieșit din comun, datorat experienței din copilărie, însă adeseori cu un comportament infantil. Din momentul în care e găsit (da, se va întâmpla și asta), cuplul Dante-Colomba devine melanjul perfect pentru a rezolva povestea până în cele mai mici detalii. Și intriga se complică, virează brusc uneori, surprinzându-și cititorii, reia episoade mai vechi pentru a le explica și oferă un final neașteptat, la fel de bun ca precedentele. Recunosc că mi-a plăcut mult aventura aceasta polițistă cu aer tenebros și îmi va fi dor de cele două personaje. Dante e atât de bine construit încât sper să fie reluat cumva într-o serie diferită. Măcar pe poziția lui burlescă de Sherlock Holmes ciufut-contemporan.

Cumpără cartea de pe Crime Scene Press, cartepedia.ro sau din Book Corner sau Librarium Universității, dacă ești prin Cluj.

 

Create a free website or blog at WordPress.com.

Up ↑