Search

Bun de tipar

Month

July 2019

Seth Dickinson – Trădătoarea Baru Cormoran.

Rating goodreads:  ⭐ ⭐ ⭐

Am tot promis că nu mai citesc începuturi de serie despre care nu am încă informații când vor fi finalizate. Dar nu mă liniștesc și romanul acesta a picat între alte lecturi. Credeam că sunt două volume și l-am început. Acum, după ce am citit puțin despre autor, văd că planul e ca întreaga serie să conțină patru volume. În 2015 a apărut Trădătoarea, în 2018 volumul al doilea – Monstrul, pe care probabil îl vom vedea tradus și la noi în următorii doi ani. Și nimic despre celelalte volume. Așa că îmi recunosc greșeala. Însă, dacă tot l-am început, am spus să îi dau o șansă.

Trădătoarea Baru Cormoran nu e un fantasy clasic. Miza romanului ține de intrigile economice și confruntări militare, mare parte dintre ele tradiționale, medievale. Din punctul aceasta de vedere, seamănă puțin cu un alt prim-volum scos de Paladin – Calea dragonului de Daniel Abraham. Un volum bun, de altfel. Acolo personajul principal e o puștoaică care conduce o bancă, aici avem o puștoaică contabil. Acolo sunt multe rase (pe care nu le ții minte și care nici nu contează, fiind doar un alt nume dat oamenilor, caracteristicile raselor fiind suficient de stereotipe cât să recunoști că ilustrează oamenii albi, negri, arabi, indieni etc.), aici nu ai decât populații diverse, pe care nu le reții, la fel, și niște tehnică avansată de încrucișare/ameliorare a raselor și de perfecționare a soldaților. Plus câteva bombe cu „foc viu”, dacă ne amintim de Cântec de gheață și foc.

Bun. Deci suntem într-un soi de lume medievală (poate ceva mai evoluată, hai să zicem în timpul Renașterii). Baru e o fetiță născută într-o provincie numită Taranoke, pe cale să fie asimilată cultural și economic de către un „Imperiu Roman” al acestei cărți numit Mascarada. Un imperiu puternic bazat pe o forță militară navală imensă, avansat tehnologic și cultural. Provinciile cucerite sunt modernizate, crește calitatea serviciilor medicale și a școlilor. Miza fiind cea de asimilare completă, de creștere și educare a celor mai buni copii pentru a deveni funcționari ai Mascaradei. Treptat, imperiul urmărește un soi de epurate etnică, de îmbunătățire a speciei, o eugenie pusă în practică în cele mai radicale moduri posibile. Sterilizarea celor nepotriviți, permis de căsătorie, încrucișarea raselor etc. Chiar și experimente ce țin de lobotomie și manipulare a indivizilor prin hipnoză și alte măsuri probabil chirurgicale prin care indivizii sunt transformați în soldați perfecți. În ciuda măsurilor dure, imperiul asimilează mai mult și nu cucerește militar, însă „pacea” e întreținută prin armată și un serviciu secret care întreține frica.

Ținutul de baștină a lui Baru e un ținut neigienic pentru Imperiu, în măsura în care sunt acceptate relațiile homosexuale, căsătoriile mixte, multiple. Așa se face că Baru are doi tați și o mamă, însă relațiile de acest tip sunt eradicate brutal de către agenții Imperiului. Treptat, ne dăm seama că Baru, la rândul ei, este atrasă de femei și nu de bărbați, aceasta fiind vulnerabilitatea majoră a personajului, pe care, fie vorba între noi, nu o ascunde prea bine. Personajul de altfel e destul de instabil emoțional, copilăros, capricios și deseori enervant. Nu te atașezi de personaj, nu prea empatizezi cu el. Eu, de pildă, am descoperit câteva personaje care mi-au plăcut mai mult decât eroina aceasta răsfățată, care le știe pe toate și ia unele decizii pur întâmplătoare. După primele capitole, acțiunea se mută într-o perioadă în care Baru a terminat școala imperială și devine funcționar al Statului. Ambiția ei e să ajungă în Capitală, însă pentru a putea ajunge acolo, trebuie să-și dovedească fidelitatea. Așa că e trimisă pe post de contabilă într-o altă regiune a Imperiului.

Această regiune se numește Aurdwynn și e alcătuită dintr-o mulțime de ducate, supuse politic conducerii imperiului, însă aflate într-o competiție criminală unele cu altele. Mai sus e harta de la începutul cărții cu această regiune. După cum vedeți, o mulțime de nume, iar în carte vom întâlni o mulțime de etnii. Nu prea merită să le ții minte, din punctul meu de vedere, abundența aceasta de detalii inutile sunt un minus pentru volum. Baru e numită contabila regiunii (predecesorii ei au fost uciși în diverse comploturi) și e obligată să țină în frâu atât dările, taxele și ratele de împrumut, cât și echilibrul politic. Aurdwynn e o regiune predispusă crizelor, fie economice, fie rebeliunii contra Imperiului. Iar la nord e un alt imperiu de care Mascarada se teme destul de mult. Așa că întreg romanul se desfășoară în acest spațiu. Bârfe și intrigi de curte, multe dulcegării și alinturi din partea lui Baru, intrigi politice și chiar o nouă revoltă pusă la cale. Mulți jucători pe hartă, mulți pioni, multe inginerii financiare. Pe la jumătatea cărții, m-am plictisit de duci și de intrigile lor, însă povestea tot adună detalii pentru a duce spre acea nouă rebeliune. Baru schimbă taberele și devine Baru Pescărița. Intriga devine ceva mai cursivă și mai antrenantă. Multe trădări, multe alianțe și greșeli în strategie. Finalul vine cumva neașteptat, deși poate un cititor mai atent l-ar ghici. Însă e un prim capitol din planul lui Baru de a ajunge la conducerea Mascaradei pentru a o distruge din interior.


Am găsit și o poză cu o hartă a imperiului din al doilea volum, unde e clar că perspectiva se modifică și avem în față o desfășurare mult mai mare. Romanul nu e scris rău, însă nu îmi place mai deloc personajul principal. Și cum întreaga poveste e o poveste de răzbunare, e greu să ții pasul cu toate aventurile reale și închipuite ale eroinei. Poate în volumele ulterioare se modifică puțin personajul, nu știu ce să zic. Cert e că e un roman potrivit celor care citesc multă ficțiune istorică (fie ea și fantasy), celor pasionați de intrigi politice, lupte navale și ceva strategie militară.  Amestec de Calea dragonului și Urzeala tronului. Romanul a fost nominalizat la Premiile David Gemmell pentru debut, și nu degeaba aș spune.

Cartea poate fi cumpărată de pe siteul editurii Paladin, cartepedia.ro sau din librăriile Book Corner & Librarium Universității, dacă ești prin Cluj. Ocazie cu care putem sta de vorbă, preț de câteva minute.

 

Advertisements

recomandări ptr cartepedia 29.07.19

Din când în când recomand cărți pe cartepedia. Iată ultimele patru recomandări:

Roald Dahl – Unchiul Oswald. Editura Art.

Păstrând umorul negru, cinismul și ideile năstrușnice, literatura pentru adulți a lui Roald Dahl e totuși foarte diferită de cea pentru copii. De pildă romanul de față, „Unchiul Oswald”, o relatare despre un unchi celebru, extrem de bogat și de afemeiat, e un volum pe care nu l-aș recomanda în niciun caz copiilor, oricât de precoce sau de maturi sunt ei.

Citește continuarea aici.

Dorthe Nors – Lovitura de carate. Editura RAO.

Pentru că îmi place proza scurtă, caut tot timpul prin librărie noi traduceri. Cartea aceasta mi-a atras atenția de când a apărut, dar nu am reușit decât acum să o citesc. Și îmi pare rău, pentru că e un volum bun de proză, cu o tematică deosebit de variată. Titlul te păcălește puțin, eu unul am crezut că e un volum cu texte cu final brusc, care schimbă total cursul acțiunii de până atunci, așa cum e volumul lui Florin Iaru – Povestiri cu final schimbat.

Citește continuarea aici.

Cinzia Arruzza, Tithi Bhattacharya, Nancy Fraser – Feminismul celor 99%. Manifest. Editura Fractalia.

Simt cumva că m-a păcălit titlul acesta. Da, e un manifest feminist dedicat majorității. Minoritatea în acest volum e reprezentată de către femeile de succes și de modelul „lean in” – acest feminism corporatist, cum e etichetat cu reproș de autoare. Însă marele inamic al feminismului și al situației actuale în care se află femeile din lumea noastră e întruchipat de capitalism și de stadiul actual al capitalismului – neoliberalismul. Corporațiile, fuga după bani, muncă ieftină și exploatarea celor săraci sunt punctele nevralgice identificate de către feminismul celor 99%. Și cu siguranță că într-o bună măsură reproșul autoarelor e adevărat.

Citește continuarea aici.

 

 

Stephen Hawking – Găurile negre. Prelegerile Reith, BBC. Editura Humanitas.

De dimensiunile unei cărți pe care să o citești preț de o cafea-două, dimineața, noua traducere de la editura Humanitas e o bună și concisă introducere în povestea găurilor negre. Are la bază două conferințe ținute de celebrul Stephen Hawking, conferințe pe care să le poată urmări publicul larg. Termenii, explicațiile sunt ușor de înțeles. Așa că cititorii pot afla de unde a pornit povestea găurilor negre, de ce francezii au considerat nepotrivt numele, de ce pentru publicul larg existența lor e ceva înfricoșător, iar pentru cercetători o provocare.

Citește continuarea aici.

 

Pe repede înainte #1

Aflu din presă că o aplicație pentru citit românească, Book Vitals, a primit o finanțare importantă. Cum sunt mare fan al siteului goodreads, mă bucură o astfel de veste. Înțeleg însă că e o aplicație pentru non-fiction și că acolo treci citate, rezumate etc. Cam ceea ce le place în general cititorilor de motivaționale, antreprenorilor etc. Așa că entuziasmul mi-a scăzut puțin, dar nah, e despre cărți. Măcar aici e de bine!

Cine vrea, poate încerca aplicația cu linkul de mai jos:

Serial nou, SF, pe Netflix, cu o actriță care îmi plăcea mult în Battlestar Galactica, Katee Sackhoff. Serialul se numește Another Life, e despre rase extraterestre și primul contact. Primul sezon are 10 episoade, destul de slăbuț, însă potrivit pentru pierdut timpul. Nu e mediocru ca Lost in Space, The 100 sau alte telenovele încercate de Netflix, dar nici nu seamănă cu un SF serios precum Expanse. Dacă te uiți la el fără așteptări (mai ales în cazul efectelor speciale), poate că primește o notă de trecere.

Și dacă tot suntem la capitolul Netflix, a apărut recent un documentar excelent despre Cambridge Analytica și scandalul rețelelor sociale. De urmărit și înțeles cum pot manipula alegeri electorale, voturi, acțiuni aparent independente. Sunt foarte buni și ăsta probabil că e doar începutul. De notat că au ajutat și PSD în alegerile în care au câștigat lejer majoritatea în Parlament și știm ce a urmat. Explicații foarte bune, pe înțelesul tuturor. Așa că e documentarul lunii, până acum.

The Expanse revine cu sezonul 4 în decembrie

Unul dintre cele mai bune seriale SF disponibile momentan e seria Expanse, acum în curtea Amazon. După toată nebunia de la finalul celui de-al treilea sezon, când s-a anunțat că serialul este anulat, ceea ce ar fi confirmat încă o dată că industria serialelor TV e o industrie destul de stupidă care analizează audiențele americane și cam atât, iată că Amazon a intrat în joc și probababil că asta e una dintre veștile excelente. Ieri au apărut primele imagini din nou sezon, las și eu mai jos:

Trebuie spus că serialul are la bază seria Expanse scrisă de James S.A. Corey, una dintre seriile space opera excelente, care nu te plictisește în niciun moment. Mi-am luat toate cărțile apărute, cu cititul sunt pe la volumul 7. Mai jos edițiile mele, volumele 7 și 8 sunt pe lista de lecturi pentru iulie-august-septembrie. Cu țârâita, că e mai bine așa.

Ultimul volum, cel de-al nouălea, e anunțat pentru 2020. Cum volumul opt a apărut cu ceva întârziere, e posibil ca și ultimul să treacă printr-o serie de amânări, decizii de marketing, moment oportun etc.

La noi, editura Paladin a tradus primele două volume, urmând din ce am văzut să publice cel de-al treilea roman anul acesta. Coperte mai puțin inspirate (preluate după o ediție germană), ritm mai greoi de apariție și probabil reticența multora în a se apuca să citească o serie atât de lungă sunt câteva dintre problemele care stau în calea succesului seriei în limba română.

Cei care nu au citit încă (și vă recomand să o faceți dacă sunteți amatori de SF space opera, de bătălii în spațiu, intrigi rapide și mult suspans) trebuie să știe că primele 3 romane din serie alcătuiesc o trilogie unitară. Cumva, povestea are început și are un soi de sfârșit intermediar. Serialul preluat acum de Amazon a ajuns la volumul 4 pe care probabil îl vom vedea ecranizat din decembrie, anul acesta. Sezonul 3 a fost însă unul grăbit (probabil pentru că producătorii credeau că nu vor mai avea șansa de a-l continua și au vrut să-l ducă până la capătul cărții 3). Romanul mi s-a părut mult mai bun, deși îmi sunt dragi personajele și atunci când citesc am în minte imaginea lor din serial.

Așa că merită de citit romanele, eu tot sper să prindă la publicul larg și să devină o serie de referință și la noi. Lucru care ar duce măcar la cumpărarea drepturilor pentru următoarele cărți. Al patrulea volum continuă povestea, însă e un roman de trecere înspre o a doua etapă din serie. Aflăm câteva lucruri despre creatorii protomoleculei, politica sistemului solar o ia razna, apar colonii peste tot și fiecare colonie vrea să devină independentă, în ciuda opoziției corporațiilor. Deschiderea accesului către ale sisteme solare înseamnă o nouă goană după aur, Marte riscă să rămână pustie și de visurile ei de terraformare se poate alege praful, iar OPA și the belters devin inutili. Într-o lume în care există mii de posibilități de a locui pe planete noi, interzise din cauza presiunii atmosferice celor născuți pe centurile de asteroizi, viitorul OPA e sumbru și pare destinat dispariției lor în următoarele decenii. Prin urmare un nou conflict mocnește și răbufnirea lui e mai periculoasă ca niciodată pentru Marte și Pământ.

Allen Eskens – Ultima zăpadă. Paladin, 2019.

Notă goodreads: ⭐ ⭐ ⭐ + 1/2 ⭐

Nu știam nimic despre autor sau roman. Însă am citit câteva recomandări, iar experiența în ceea ce privește Paladinul e pozitivă. Deși lumea crede că Paladin e o editură care publică sf și fantasy, colecțiile de noir și crime sunt foarte bune și am descoperit aici câțiva autori excelenți despre care poate voi scrie cândva. Așa că uite suficiente motive să încerc și romanul acesta. Pe coperta patru sunt enumerate câteva premii de care nu am auzit, verificând pe google m-am liniștit. Nimic important. E totuși un roman de debut.

Cum e romanul? Bine scris, o poveste care combină literatura mainstream cu un caz violent de crimă din trecut. Un puști cu suficiente probleme în familie e obligat să scrie pentru un proiect școlar biografia cuiva. Alege un azil de bătrâni și așa dă peste un caz ciudat. Un pacient bolnav, care mai are câteva luni de trăit, proaspăt eliberat din închisoare pentru a-și trăi ultimele zile într-un mediu mai blând. Un bătrân pe care lumea pare să-l urască și pe bună dreptate. A fost condamnat pentru viol și crimă, victima fiind o tânără, fiica unor vecini, care a sfârșit apoi arsă aproape complet într-un incediu provocat, se pare, de criminal. Poveste întunecată, veche de trei decenii, care încă pare nepotrivită cu imaginea vulnerabilă a bâtrânului bolnav și fragil. Trebuie spus că bătrânul, Carl Iverson, a declarat tot timpul că e nevinovat, în ciuda dovezilor destul de bune contra sa. Însă, deși a declarat că e nevinovat, nu pare să fi făcut nimic pentru a se apăra. Ba din contră, avocații săi nu au reușit să-l convingă de nimic, așa că sentința de condamnare a venit repede și pentru tot restul vieții.

Spuneam că e o poveste care combină suspansul oferit de cazul bătrânului presupus criminal cu biografia personajului narator – tânărul Joe Talbert, student, cu o slujbă sau chiar două, pentru a-și plăti studiile, destul de sărac și cu multe probleme de familie. Biografie construită bine de autor. Un frate autist, o mamă alcoolică, care preferă anturajul bărbaților alcoolici, violenți și mari jucători în cazinouri. Iar biografia aceasta îl strivește pe Joe, un tânăr care luptă cu disperare să scape de trecut, în ciuda sentimentului de vină în privința fratelui abandonat. Viața sa se amestecă, treptat, cu proiectul școlar în care transcrie viața bătrânului Iverson, veteran din Vietnam, cu multe medalii și fapte de eroism, ca mai apoi să devină faimos pentru crima odioasă. Așa cum mă așteptam, povestea adună diverse detalii care sugerează că rezolvarea cazului de către poliție nu a fost cea mai bună posibilă. Și că bătrânul nostru nu e vinovat, chiar deloc vinovat. Însă când te prinzi de lucrurile astea, ești pe la jumătatea romanului. Mai e o jumătate în care puștiul nostru crede că știe cine e vinovatul și începe să facă pe detectivul. Lucru care dovedește faptul că nu are intuiții atât de bune pe cât crede, și nici instinct de supraviețuire excelent. Însă suficient cât să rezolve cazul și totul să se termine atât de bine cât se poate dată fiind situația în care se află personajele.

Un roman scris bine, ușor previzibil pe final, cu personaje dezvoltate suficient cât să ți le poți imagina. Nimic strălucitor, nimic ieșit din comun. Fiind roman de debut, cred că Allen Eskens s-a descurcat destul de bine. Se poate și mai bine și sper să vedem acest lucru, în măsura în care la Paladin se traduc și alte romane ale prozatorului american.

Remarc și traducerea bună realizată de Ana-Veronica Mircea.

Cumpără cartea de pe siteul editurii Paladin, cartepedia.ro sau din librăriile Book Corner sau Librarium Universității, dacă ești prin Cluj. Ocazie cu care putem să stăm și de vorbă, preț de câteva minute.

P.S.

Am găsit recent încă două recenzii pe bloguri. Nu le-am citit, dar las linkurile: machete didactice și caietul cristinei.

Andrea Camilleri (6 sept 1925 – 17 iul 2019)

Probabil unul dintre cei mai cunoscuți scriitori din Italia și unul dintre cei mai celebri autori de romane polițiste care l-au făcut celebru pe comisarul Montalbano. La noi, editura Nemira a tradus 7 romane, așa cred. Mai jos o poză cu edițiile pe care le am eu. Am citit unul sau două dintre ele, traduse excelent de Emanuel Botezatu. Am tot promis că mai citesc, sunt grozave, spumoase în limbaj și oralitate. Aflând ieri că a murit Camilleri, măcar atât pot face și eu. Să îi citesc cărțile.

Cum nu citesc în italiană, am de gând să citesc restul traducerilor apărute la noi, și probabil, când voi avea timp, voi mai cumpăra câteva în engleză. E un autor foarte bun care din păcate nu a prins la noi. Lucrez într-o librărie, știu ce spun. Nu îmi dau seama de ce. Prima ediție nu avea coperte grozave, însă nu cred că acesta e motivul. Știu târguri de carte în care un volum costă câțiva lei (2, 3 parcă), și tot nu le lua lumea. Păcat. Sper să reușesc să conving măcar câțiva cititori să încerce un roman de Camilleri. Garantez că nu-l vor lăsa din mână. Și, poate, cine știe, într-un viitor mai depărtat să revină pe mesele de noutăți din librării.

Așa că voi reveni cu câteva scurte recenzii.

Ce citesc acum #1

Domenico Starnone a fost una dintre surprizele plăcute din toamna anului trecut. Mărturisesc că nu-l știam pe autorul italian, și nici bârfele din jurul său. Cum că e soțul Elenei Ferrante. Noduri, romanul tradus anul trecut, despre carte am scris puțin pe Cartepedia (aici) e un roman bun, tensionat, despre relații de familie, copii, traume. Cu perspective multiple, cu nevroze și un soi de zgomot de fond care anunță cumva gestul violent, explozia, răbufnirea din final. Tensiunea creată de autor amintește de aceeași stare întâlnită în câteva dintre romanele celebrei Ferrante, însă e doar o asemănare.

La Bookfest s-a anunțat Păcăleala, un nou roman de Starnone, în excelenta traducere a Ceraselei Barbone. Romanul a apărut recent, din păcate în colecția CPT a editurii Litera. Însă cu o copertă bună. Zic din păcate, pentru că deși are un preț bun, e totuși o colecție de ziar. Aș fi vrut ca prima ediție să fie normală, de librărie, și nu de chioșcuri.

În fine, aștept și traducerea romanului pentru care a luat Starnone premiul Strega. Până atunci, vă spun că e un roman bine scris, cu un personaj principal, masculin, în vârstă, ilustrator pentru cărți, obligat să stea cu nepotul său de câțiva ani, cât lipsesc părinții. O voce masculină excelentă, fragilă, tensionată, deseori ușor iritabilă, dar cu un bun simț al observației. Și ca să vă dau un exemplu, las fragmentul de mai jos. Nu e un roman lung, așa că probabil îl termin zilele acestea:

„Când ieșeam de la școală și nu aveam chef să mă întorc acasă pentru că eram furios pe colegii care erau zbiri, pe profesorii sadici, turbarea era cea care îmi invada pieptul, ochii, capul. Și, ca să mă liniștesc, făceam ocolul mare, mă duceam până la Porta Nolana, uneori o luam pe strada San Cosmo, alteori, cu sângele care clocotea încă, mă duceam prin Lavinaio, o luam prin Carmine, umblam neîmblânzit prin locuri aflate în ruine și ajungeam în port. Și vai de cel care mă prindea în starea asta pe drum și mă lovea, fie și în joacă. Blestemam sfinți și madone, eram turbat, nu înfuriat, și rădeam batjocoritor, apoi scuipam, trăgeam ciomege sperând să încasez și eu.”

Robert Jackson Bennett – City of Blades. The Divine Cities II.

Notă Goodreads: ⭐ ⭐ ⭐ ⭐ ⭐

După aventurile Sharei și a lui Sigrud în înfruntarea cu zeii din capitala Bulikov (vezi aici o mini-recenzie a primului roman din Trilogia Orașele Divine), nu știam la ce să mă aștept în acest al doilea volum al seriei. Vă reamintesc că ne aflăm într-o lume în care zeii continentului au fost uciși și lumea întreagă e controlată acum de imperiul saypurian. Shara supraviețuiește capcanelor și intrigilor din primul volum și devine noul lider politic al imperiului. Aflând că într-unul din orașele depărtate, Voortyashtan, a fost găsit un minereu nou cu proprietăți stranii, trimite un agent pentru a verifica dacă nu e un obiect cu proprietăți divine, rămas de pe urma zeilor. Agentul dispare, așa că Shara apelează la generalul Turyin Mulaghesh, o femeie curajoasă și inteligentă, care și-a pierdut un braț în luptele din Bulikov și care a decis să se pensioneze brusc, înecându-și amintirile în alcool, la malul mării.

Turyin acceptă, nu cu foarte mult entuziasm, noua misiune și orașul Voortyashtan e o provocare pe măsura ei. Un port în reconstrucție, zeci de triburi locale care-și contestă supremația, un fort saypurian nu foarte bine pus la punct și un general care îi amintește de coșmarurile tinereții și misterul dispariției fostului agent. Așa că suficiente bătăi de cap. Adăugăm la toate aceste prezența unei tinere care se ocupă de amenajarea portului, tânără ce se dovedește a fi fiica lui Sigrud, asistentul violent și înfricoșător al Sharei, un prinț renegat și pierdut de poporul său. Cum nimic nu e întâmplător, și aici zeitățile sunt mai prezente decât ai crede. Artefactele rămase, amintirea lor și obiceiurile sinistre din perioada în care conduceau lumea dictează și azi relațiile dintre populațiile băștinașe. Ori zeitatea care conducea Voortyashtan era una dintre cele mai puternice din lumea veche, o zeiță a războiului și a morții care a oferit supușilor ei viața de apoi dacă mureau eroic în luptă. Și acea viață de după moarte o înspăimântă pe Turyin, mai ales că semnele învierii celor morți sunt din ce în ce mai prezente.

Un roman fantasy tensionat, cu scene horror, pline de suspans și inteligent construite, cu personaje în detaliu conturate și o intrigă care te ține treaz mult după miezul nopții, „Orașul săbiilor” e o continuare excelentă a poveștii inventate de Robert Jackson Bennett. Un fantasy de cea mai bună calitate care anunță un mare scriitor pentru viitorul literaturii de gen. Sper ca traducerea acestui roman să apară cât mai repede la editura Paladin, unde a apărut și primul volum – Orașul scărilor. E una dintre seriile mele preferate publicate la noi, însă nerăbdarea m-a făcut să citesc continuările în engleză. Și merită, din plin!

A mai scris despre acest volum, Liviu Szoke pe fansf, iar despre primul volum, puteți citi o mulțime de recenzii. De pildă, cea de pe cititorfantasy, jurnalul unei cititoare, anaarecarti sau literaturapetocuri.

 

Sylvain Neuvel – Giganții adormiți. Paladin, 2019.

Notă Goodreads: ⭐ ⭐ ⭐ + 1/2 ⭐

Recent apărută la editura Paladin, Giganții adormiți e prima parte din trilogia Dosarele Themis scrisă de canadianul Sylvain Neuvel. Roman premiat, după cum spune coperta patru cu premiul Seiun. Am căutat pe net și am văzut că e un premiu oferit de cititorii din Japonia, premiu câștigat în mod normal de romane cu roboți, cyberpunk și diverse motive asiatice după care se omoară lumea pe acolo. Așa că premiul se potrivește de minune cu romanul nostru, pentru că avem de-a face cu un amestec de Pacific Rim (roboți gigantici conduși de oameni) și o scriitură pe care am mai văzut-o în romane ca Robopocalipsa lui Daniel H. Wilson sau Războiul Z al lui Max Brooks. Adică o scriitură fragmentată, bazată pe relatări, interviuri, interogatorii, fișe de dosare sau notații tehnice. Un melanj care pus cap la cap înlocuiește o povestire narată la persoana întâi sau la persoana a treia, așa cum suntem obișnuiți în mod normal.

În cazul de față, personajele principale sunt puține, iar vocea care ține loc de narator e vocea unui agent secret, despre care știm puțin spre deloc, însă un agent cu o putere ce depășește granițele unui singur stat sau ale unui serviciu secret, oricare ar fi ele. Povestea romanului e simplă. O fetiță găsește din întâmplare o mână gigantică dintr-un material asemănător oțelului, de fapt un aliaj ciudat, vechi de mii de ani. Câțiva ani mai târziu, aceeași fetiță e racolată într-un proiect strict secret pentru a reuși să afle mai multe despre mâna gigantică. Treptat, sunt aduși alături de ea un pilot din marina americană, un genetician și un lingvist. Proiectul pare să meargă și echipa descoperă mai multe părți din ceea ce pare a fi un uriaș robot care poate fi condus de un echipaj uman, dublu. Vă sună cunoscut, nu-i așa?

Intriga nu e complicată, nici extrem de imprevizibilă, însă are farmec și e recomandată pentru o lectură de weekend. Rase extraterestre, zeități antice, mici intrigi și conflicte de grup, pericolul unui război nuclear, plus multe, multe necunoscute. Detaliile sunt dezvăluite treptat, așa că peisajul prinde contur până spre finalul romanului care nu aduce mai nimic nou. Ci e doar un final de episod. Nu o să dezvălui mai multe despre intrigă (e destul de previzibilă, v-am spus), cum de altfel și următorul volum pare cumva previzibil. Probabil și mai palpitant. Pentru că vom avea un robot uriaș, și nimeni nu construiește un robot dacă nu vrea să se joace puțin cu el. Iar dacă există extratereștri, probabil că pământenii se vor întâlni cu ei 🙂

O bilă albă e dată de vocea acestui agent-păpușar pe care nu îl cunoaștem decât din interviurile și interogatoriile pe care le ia. O voce inteligentă, puțin malefică, cinică și bine stăpânită. O altă bilă albă a romanului ține de construcția lui, cursivă, fără mari bătăi de cap.

De fapt, această trăsătură lejeră, comercială, m-a făcut să-i reduc ratingul la un 3 stele jumate. Bun, însă nimic memorabil. Un SF cinstit, de weekend. Cum nu sunt multe fire narative și nici multe relații complicate, cred că voi putea citi lejer continuarea peste un an-doi, fără să mă întreb foarte mult cine sunt personajele. Dacă vă plictisiți, puneți mâna pe cartea asta. Câteva ore pot trece destul de repede.

Cumpără cartea de pe siteul editurii Paladin,cartepedia.ro sau din librăriile Book Corner sau Librarium Universității, dacă ești prin Cluj. Ocazie cu care putem să stăm și de vorbă, preț de câteva minute.

Blog at WordPress.com.

Up ↑