Search

Bun de tipar

Month

June 2019

Așa se începe un roman #2

„Încep să simt din nou nevoia să-l omagiez pe unchiul Oswald. Mă refer, desigur, la răposatul Oswald Hendryks Cornelius, rafinatul, bon-viveurul, colecționarul de păianjeni, scorpioni și bastoane, iubitorul de operă, expertul în porțelanuri chinezești, seducătorul de femei și, fără urmă de îndoială, cel mai mare futangiu din toate timpurile.”

traducere: Iulia Arsintescu

Advertisements

Jason Reynolds – Un drum lung până jos. Epica. 2018.

Notă Goodreads: ⭐ ⭐ ⭐ ⭐

Imediat după ce am văzut cartea aceasta pe masa de noutăți din librărie, mi-am propus să o citesc. Însă, așa cum se întâmplă de multe ori, drumul de la librărie până în lista scurtă de cărți pe care le citesc simultan durează multe săptămâni, uneori ani. Asta e, tentațiile sunt multe, iar timpul prea puțin.

Însă de ce mi-am dorit să o citesc? În fond e o carte YA, categorie după care nu mă omor, cu mici excepții. Însă e un roman atipic chiar și pentru cei care citesc young adult. E un roman în versuri, a cărui acțiune durează câteva minute, cam cât îți ia să te trezești dimineața, să te îmbraci și să cobori cu liftul la parter. Will are 15 ani și asistă la uciderea fratelui său, Shawn, mai mare cu câțiva ani. Shawn este împușcat și moare așa cum mor toți prietenii și rudele lui Will din cartier. Din motive tâmpite, deseori răzbunări ale unor alte crime comise aiurea. Tatăl, prieteni mai mari, rude îndepărtate, cunoscuți. O mulțime de oameni care au ucis și au fost uciși la rândul lor în acest lanț sinistru de gesturi onorabile care atrag moartea și armele de foc.

Romanul lui Jason Reynolds e un roman patetic, sentimental, expresiv, deși relativ simplu în construcție. Un roman despre suferință, durere, frică și ură. Despre dorința de răzbunare și acest lanț care prinde victimele și călăii, legându-i mai repede de moarte.

„TRISTEȚEA

e foarte greu

de explicat.

 

Închipuie-ți că te trezești

și cineva,

un necunoscut,

 

te leagă,

își vâră un clește

în gură,

apucă de o măsea

 

de undeva din spate,

una din alea mari

și importante,

 

și ți-o smulge.

 

Închipuie-ți durerea

din capul tău,

presiunea care pulsează

prin urechile tale,

sângele care curge șuvoi.

 

Dar cel mai rău,

categoric cel mai rău,

 

e că-ți lunecă într-una

limba

în noul spațiu gol,

 

unde știi

 

c-ar trebui să fie un dinte,

 

da’ nu mai e.”

(traducere Shauki Al-Gareeb)

Will își conduce existența după câteva legi nescrise, repere morale învățate de la fratele său. Însă sunt repere ce țin de viața în cartier/ghetou/pe străzi. Să nu plângi, să nu torni și să îi răzbuni pe cei morți. Legi nescrise, știute însă de toată lumea și respectate îndeaproape, de aceea și abundența de morți și cadavre pe străzile cartierului. Prin urmare, Will ia arma ascunsă a fratelui său, ia liftul de la etajul 8 și se pregătește să ucidă pentru a răzbuna moartea din familie. Însă drumul până jos e lung, pentru că în cabina liftului își fac apariția morții dragi. Morții de care a uitat sau pe care îi respecta în copilăria sa. Și de aici încolo începe un proces în care locuitorii cabinei de lift pun în balanță răul și binele, decizia de a ucide sau a ierta. Un soi de teatru absurd asemănător cu ce poți întâlni în romanul lui Saunders –„Lincoln în Bardo”, premiat cu Booker în 2017. Romanul se citește foarte repede, versurile sunt scurte, deloc complicate. Fără foarte multe broderii stilistice, drama din spatele poveștii, realismul ciudat al vocii personajului principal dau senzația unui soi de videoclip care rulează în viteză. Ideea de a-l scrie în versuri mi se pare excelentă. Pentru că versurile dozează mult mai bine patetismul, așa că tușele groase nu deranjează.

Romanul a primit câteva premii, multe nominalizări (finalist National Book Award, Newbery Honor Book) și a stârnit suficientă vâlvă pe internet cât să îi aducă celebritate autorului. Despre Jason Reynolds nu știu foarte multe, însă o căutare pe google oferă câteva informații. Plus câteva videoclipuri despre carte, interviuri, lecturi din volum. Las mai jos un link despre carte:

Mie mi-a plăcut experimentul, mi-aș dori și la noi așa ceva. Există potențial imens în a duce un roman înspre versificare. Însă e nevoie de un subiect bun. Dacă nu mă înșel, romanul „Euromorphotikon al lui Caius Dobrescu e un roman în versuri. L-am avut în mână, dar nu l-am citit. La fel, tot în librărie, am văzut un roman în versuri, un soi de epopee, scris de unul dintre scriitorii experimentali cu adevărat valoroși, Gonçalo M. Tavares, roman numit „O călătorie în India. Melancolie contemporană (un itinerariu)”, apărut la Editura Univers. Roman aflat și el pe lista de lecturi. Pe Tavares l-am văzut în Cluj, la Festivalul Transilvania. Un autor extrem de inteligent și de fermecător. Revenind la Reynolds, nu îmi dau seama cât de mult a ajutat cartea publicarea ei la Epica. E o editură bună pentru zona cărților YA, însă nu cred că tinerii fac coadă pentru a citi un roman în versuri. O colecție de literatură mainstream mi se părea mai potrivită. Însă mă bucur că e în librării și vi-l recomand.

Cumpără cartea de pe cartepedia.ro sau din librăriile Book Corner sau Librarium Universității, dacă ești prin Cluj. Ocazie cu care putem să stăm și de vorbă, preț de câteva minute.

Roxana Dumitrache – Papa Nicolau și alte povestiri foarte, foarte scurte. Polirom, 2019.

Anul trecut, concursul de debut al editurii Polirom a selectat drept roman câștigător volumul Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu scris de Iulian Bocai. Un volum de mici dimensiuni, însă una dintre cărțile mele preferate citite în 2018. Am scris pe cartepedia.ro puțin despre ea, așa că se poate citi aici. În 2017 a câștigat Alexandru Done cu un roman numit Downshifting, roman care încă așteaptă pe raftul bibliotecii să mă apuc de el să-l citesc. Până acum nu mi-a stârnit interesul. Ce vreau să zic e că dacă te gândești la proză și la debut, concursul organizat de Polirom e un reper pentru ce se scrie la noi.

Anul acesta a venit rândul Roxanei Dumitrache, despre care nu știu nimic, singurul lucru care mi-a rămas în minte fiind cel că a făcut liceul în Suceava. Și din motive evidente, am zis să văd despre ce e vorba. Coperta e ok, titlul la fel. E un volum de proză scurtă, nu „foarte scurtă”, așa cum zice titlul. Proze despre personaje feminine, despre boală, muncit în afara țării, studiat la universități străine, lucrat în instituții europene. Subiecte care par să bântuie biografia autoarei, așa cum apare ea disponibilă pe siteuri. Prozele nu au un tempo ridicat, însă vocea naratorului e bine strunită și curge ușor. Poveștile, fie că te prind, fie că nu, se lasă citite repede și nu îți sar în ochi stridențe stilistice. Ceea ce e un lucru bun, mai ales că vorbim de debut.

Fotografia autoarei, preluată de pe siteul editurii Polirom.

Nu mi-au plăcut unele finaluri, par căutate și gândite special ca să surprindă, însă tocmai acest lucru dă senzația de artificial. Nu mi-a plăcut nici multitudinea de referințe culturale (autori, cărți, artă), mai ales că în multe cazuri nu era nevoie sau nu se potriveau referințele cu scena/personajele din acel moment. În ultima proză care îmbină mai multe texte, pentru a arăta originile orientale ale personajului, proza e presărată cu termeni și expresii străine. Iarăși, impresia e de condimente exotice aruncate peste o mâncare autohtonă. Nu e suficient să pui câteva expresii pentru a contextualiza un personaj, cel mult o să pară exotic și facil.

Însă sunt probleme comune debutului. Care se pot remedia. Momentan, vocea naratorului din proze sună a voce decupată din texte de  jurnalism narativ. Trebuie lucrate dialogurile, perspectivele și miza textelor. Se simte o lejeritate în scriitură, o lejeritate în a crea povești, ceea ce e un lucru foarte bun și mă face să sper că voi citi proze mai bune scrise de Roxana Dumitrache.

Cumpără cartea de pe siteul Poliromcartepedia.ro sau din librăriile Book Corner sau Librarium Universității, dacă ești prin Cluj. Ocazie cu care putem să stăm și de vorbă, preț de câteva minute.

Poezia e la Bistrița 2019

Dat fiind faptul că Festivalul acesta adună oameni care îmi plac și e unul dintre puținele la care am participat (bașca am primit și un premiu), vi-l recomand cu plăcere. E mai underground, nu are reclamă și nici cronici peste tot în presă, însă am amintiri plăcute și știu că poezia și muzica sunt de cea mai bună calitate. Anul acesta ediția se va desfășura între 11-14 iulie, nu am încă programul, dar las mai jos ceva trailer postat pe facebook.

Mi-am redeschis blogul

De ce? Simplu. Nu mai am ce să citesc la cafea.

Citesc siteuri de știri, de sport, răsfoiesc facebook-ul. Însă îmi lipsesc la nebunie blogurile. Acum câțiva ani asta făceam dimineață de dimineață. Citeam bloguri. Informații ok, texte lungi, autori buni. Acum e aproape pustiu în lumea blogurilor. Cu mici excepții, totul a trecut pe facebook sau Insta. Imagini și două-trei rânduri aruncate în viteză. Nu rămâi cu nimic. Dar chiar nimic.

Așa că sper ca gestul meu să fie urmat și de alții. Și încet, încet, să reapară acel conținut de calitate pe care să-l savurezi la o cafea. Și nu mă refer la blogurile astea care preiau comunicate de presă de la edituri, care postează zilnic oferte la librăriile on-line sau la ce mai doresc oamenii de PR și Marketing să promoveze. Ci la ceva mai de doamne-ajută. Mă refer la bloguri care urcă conținut original. De orice formă. Dar original și lucrat. Așa că să-i dăm bătăi!

Richard Matheson – I Am Legend, 1954.

Notă Goodreads: ⭐ ⭐ ⭐ ⭐
Incredibil cum romanul acesta, după atâția ani și cu o temă care pare banală și mult folosită în prezent, poate să te țină în priză până spre final. Pentru că e un roman cu vampiri, deși vampirii lui Matheson au trăsăturile clasice (de altfel romanul Dracula e des pomenit de-a lungul poveștii), însă se comportă mai degrabă ca niște zombi urbani. Scris însă în 1954, I Am Legend pare un precursor al valului de cărți și filme cu zombi, vampiri și undead care a dat peste noi în ultimii 50 de ani. Însă calitatea romanului depășește cu mult maculatura ulterioară. Și aici pun și valul young adult, cu vampiri drăguți care răpesc inimile tinerelor domnișoare.


Romanul de față descrie ultimii ani de viață ai lui Robert Neville, rămas aparent ultimul om de pe Pământ. O molimă despre care știm destul de puțin a decimat o bună parte a populației (inclusiv familia lui Neville, paginile despre soția sa sunt cu adevărat cutremurătoare), ca după o scurtă vreme morții să învie și să atace restul populației neîmbolnăvite. Richard Matheson combină prezentul (Neville singur în casa transformată în cazemată) și un trecut recent în care recuperăm povestea, în salturi, suficient cât să ne facem o idee.

Ce sunt vampirii totuși? Zombi, după cum se comportă. Însetați de sânge, oameni deja morți, cu o inteligență scăzută, însă apetit mare în a ucide/transforma restul supraviețuitorilor. Vampiri după canoanele clasice. Și aici e cumva amuzant comportamentul lor. Nu suportă lumina, ziua se ascund în zone întunecate și întră într-un soi de stare latentă, o hibernare scurtă, nu suportă usturoiul, nici oglinzile și se pare că îi încurcă crucile. Apoi sunt uciși definitiv cu o țepușă înfiptă adânc în piept. Deci, da. Toate stereotipurile sunt confirmate. Însă creaturile lui Matheson sunt somnambuli care vor să-l atragă afară din casă. Femeile se dezbracă și se mișcă lasciv făcându-i propuneri tentate. Unul dintre capii vampirilor care vin noapte de noapte și-l strigă e un vecin, cunoscut de altfel. Și da, se pare că vampirii pot și vorbi, iar unii păstrează o memorie scurtă a evenimentelor de dinainte de izbucnirea molimei. Altfel nu știm cum se poate ca vecinul-zombi să știe numele lui Neville. Spre final vom întâlni și o specie nouă de vampiri, dar mai bine de citit romanul.

Ce rezistă fără probleme timpului e partea din roman ce ține de rutina zilnică a lui Neville, de modul în care-și organizează timpul, exercițiile, treburile necesare asigurării hranei, armamentului și izolarea casei. Apoi modul în care acesta supraviețuiește stresului sau îi pică pradă, ca să fiu precis. Singurătatea, credința că ești ultimul om de pe Pământ duce la depresie, alcoolism, nebunie. Încercări de sinucidere, de autodistrugere. Matheson descrie foarte bine întreg procesul și intriga își are fundația exact în acest proces de supraviețuire și de luptă contra depresiei. Apoi finalul, pentru mine surprinzător, puțin enervant. Însă metafora din final e foarte bună, depășind cu mult imaginile-simbol din romanele următoarelor decenii. E o metaforă legată de supraviețuire, de singurătate și de statutul tău special ca minoritate într-o lume cu alte repere și altfel de indivizi. De la stadiul de normă, ultimul om de pe Pământ, Robert Neville devine la rândul lui o excepție, un monstru, o arătare care stârnește spaimă și care trebuie să dispară.

Sunt multe momente bune în roman. Reîntoarcerea soției, panica atunci când uiți de trecerea timpului și te prinde seara pe străzi, câinele găsit și ademenit, o femeie găsită pe străzi și care va arunca în aer finalul. Prin urmare, dincolo de faptul că e un clasic al genului, echivalent probabil al celebrului Dracula pentru secolul XX, romanul merită citit pentru că reușește chiar și acum să te țină aproape și să te surprindă. Există și ecranizări, ultima dintre ele mi-a plăcut, chiar dacă e doar o adaptare. Eu l-am citit în ediția de la Gollancz, însă știu că a fost tradus la noi la Rao, într-o ediție care mai are și ceva proze scurte adăugate. Așa că se poate citi și în română.

Mirel Bănică lansează la Book Corner volumul Bafta, Devla și Haramul

 

Ken Bruen – Garda. Crime Scene Press, 2016. Traducător George Arion Jr.

Notă Goodreads: ⭐ ⭐ ⭐ ⭐
Autorul ăsta mi-a fost recomandat de câțiva cititori de romane polițiste mai buni decât mine, și aflând că personajul principal e un fost polițist, alcoolic, irlandez, am zis că nu e de ratat pentru nimic în lume. Și se pare că am avut dreptate. Ken Bruen scrie bine și destul de diferit de scriitura la care te-ai aștepta atunci când deschizi un roman polițist.

Poetic, cu multe trimiteri către alți romancieri, dar și multe liste cu nume de filme și trupe de muzică preferate de personajul central, apoi multe citate și multe liste de orice fel. Capitole scurte, aranjarea în pagină asemănătoare unor poeme, deseori. E o scriitură de bună calitate, mult umor negru, multă autoironie și multe referințe către literatura mainstream, ceea ce e destul de ciudat. Însă personajul central, Jack Taylor, bea mult și citește pe măsură. De toate, de la romane de duzină până la clasici, de la literatură recentă până la poezie. E un obicei moștenit de la tatăl său și cultivat cu fervoare în ciuda mamei sale, o mamă violentă, pentru care fiul riscă să devină un papă-lapte. Cum biblioteca la care era abonat în copilărie se afla la etajul judecătoriei, fascinația pentru cărți a fost dublată de una ptr uniformă și așa se explică prezența lui Taylor în Gardă, poliția irlandeză.

Însă acum, în timpul în care se petrece acțiunea romanului, Jack e deja un fost polițist. Concediat pentru crizele severe de alcoolism, păstrează din vechea slujbă relațiile, obiceiurile nocive și celebritatea. Plus o haină de toamnă-iarnă, un soi de palton, pentru care primește nenumărate cereri de returnare de la birourile poliției. Zvonul în oraș e că el e omul care poate rezolva, poate afla, poate găsi lucruri și persoane. Că nu mai are nimic de pierdut. Și, cumva, așa și este. Alcoolul, trăitul în puburi alături de o mână de cunoscuți, doi-trei prieteni și o locuință în chirie nu reprezintă nimic stabil. Nici financiar, nici psihologic. Însă celebritatea ajută, așa că o mamă a cărei fiică e găsită înecată îi cere ajutorul. Conform mamei, nu exista vreun motiv pentru sinucidere și un telefon primit făcea întreaga poveste și mai suspectă. Iar faptul că fiica ei e una dintre multele fete găsite înecate recent te duce cu gândul că e ceva dubios și e imposibil ca viața grea, vremea sau anturajul să ducă către sinucidere așa ușor. Cazul fetei înecate e cazul principal din acest roman a cărui rezolvare e oarecum previzibilă.

Ce e cu adevărat valoros în volum, dincolo de scriitură și mulțimea de referințe, ține de modul în care e prezentat personajul central. Parțial, cred că întreg romanul e mai degrabă gândit ca o introducere în viața, tabieturile și metehnele fostului polițist Jack Taylor, iar cazul pe care trebuie să îl rezolve ține de ceva secundar. Viața lui, crizele existențiale, prietenii săi (un pictor sadic, sărit de pe fix, un barman bătrân, arțăgos și fidel, un vagabond bătrân căruia nu îi scapă nimic din ce se întâmplă pe străzi), posibilele iubite, iată elementele care construiesc în detaliu portretul personajului principal. Un personaj pe care îl admiri prin reacțiile și comentariile sale, ca imediat după să te scoată din sărite. Însă merită să citiți romanul, fiecare pagină are fraze excelente, dialoguri memorabile, replici pe măsură. Am văzut că romanele au fost ecranizate, romanul și episodul cred. Serialul e disponibil pe Netflix, însă după jumătate de episod am renunțat. În ciuda actorilor buni, replicile sunt total false, luate din roman și aruncate în serial, fără context. Romanul e gândit ca o bandă desenată, capitole scurte, secvențe mici cu replici acide. În cursivitatea serialului, dialogurile sună prost și nelalocul lor.

Recomandat pentru fanii lui James Lee Burke, Ian Rankin sau Lawrence Block.

Citește un fragment aici.

Au mai scris despre:

Liviu Szoke pe fansf și Cezarina Nicolae pe revista de suspans.

Cumpără cartea de pe crime scene press, cartepedia.ro sau din librăriile Book Corner sau Librarium Universității, dacă ești prin Cluj. Ocazie cu care putem să stăm și de vorbă, preț de câteva minute.

recomandări ptr cartepedia 19.06.19

Din când în când recomand cărți pe cartepedia. Iată ultimele patru recomandări:

Alberto Manguel – Sfârșitul bibliotecii mele. Nemira.

„Alberto Manguel e un împătimit al cărților, un eseist de primă mână cu o scriitură cuceritoare, dublată de o cultură generală înfricoșătoare. Cine a citit măcar o carte scrisă de Manguel știe foarte bine despre ce vorbesc. Autorul nostru e îndrăgostit de lumea cărților, referințele sale, „notele de subsol”, trimiterile sunt cu adevărat geniale. Un autor care trăiește prin cărțile pe care le-a citit, colecționat, și despre care a scris de-a lungul anilor.”

Citește continuarea aici.

alberto-manguel---sfarsitul-bibliotecii-mele---c1

Sandrone Dazieri – Îngerul. Crime Scene Press.

„Colomba Caselli, polițista pusă rău la încercare de cazurile anchetate, multe dintre ele sfârșind cât se poate de prost, revine în prim-plan în noul roman al lui Dazieri. Un atentat violent produs într-un tren din Italia pune pe jar autoritățile și faptul că ISIS revendică acest atentat atrage întreaga atenție a presei și pune presiune pe cei care anchetează cazul pentru a găsi cât mai repede vinovații și a-i oferi presei și publicului. Amestecul serviciilor secrete nu ușurează ancheta, iar Colomba are deja o imagine cât se poate de proastă.”

Citește continuarea aici.

Ingerul-3D

Denis Johnson – Fiul lui Iisus. Black Button Books.

„Denis Johnson, autorul romanului „Arborele de fum”, câștigător al National Book Award for Fiction, revine pe mesele de noutăți cu volumul de povestiri „Fiul lui Iisus”, un volum dedicat lumii celor prinși în spirala adicției. Fie că vorbim de droguri, de alcool sau diverse pastile, lumea lui Johnson e o lume pestriță, închisă între pereții barurilor de noapte și saloanele spitalelor de recuperare. O lume în care mici fapte banale capătă consistența și coloritul unor miracole, evenimente speciale bune de povestit în anii care vin.”

Citește continuarea aici.

Fiul lui Iisus.png

Dan Pleșa – Povești de dragoste și neputință. Vellant.

„Povești de dragoste și neputință” e un volum de debut, de proză scurtă, cu texte de diverse dimensiuni, inegale valoric, ca orice volum de debut, de altfel. Tema principală e cea a relațiilor de cuplu. Puncte moarte, despărțiri, drame despre dragoste sau lipsa ei, sex și gesturi casnice analizabile, practic un întreg univers ficțional dedicat mai degrabă ratării, destrămării relațiilor.

Citește continuarea aici.

povesti.jpeg

Create a free website or blog at WordPress.com.

Up ↑