Un roman de Un cristian

Morţii Mă-tii, un cristian. Casa de pariuri literare, 2012. 25 de lei.

un cristian (Cristian Cosma) a devenit cu siguranţă, aşa cum îşi manifesta intenţiile în interviuri şi postări pe bloguri, un personaj. Nu ştiu dacă un “personaj literar auxiliar”, după formula deja celebră, însă un personaj viu despre care nu trece o zi fără să auzi ceva: fie de bine, fie de rău. Editor, redactor, moderator, meritele lui un cristian în promovarea unei generaţii de după momentul MM (anii 2000) sunt de necontestat, la fel cum e de necontestat şi munca de reeditare şi promovare a poeziei din perioada anilor ’90. Promovând undergroundul literar (splendidă ideea carneţelelor no name de acum câţiva ani, mici carneţele cât să intre câteva poeme şi să popularizeze gratis poezia noilor generaţii!), însă mai cinstit şi mai pe faţă decât un personaj la fel de viu şi, paradoxal, asemănător cu un cristian – e vorba de editorul şi poetul Tzone, patronul editurii Vinea, un cristian a reuşit ca în câţiva ani să devină unul dintre puţinii manageri culturali din Bucureşti. În permanentă concurenţă cu alte personalităţi literare bucureştene şi nu numai, dar şi în permanent conflict, un cristian este astăzi mai puţin personaj auxiliar, cât personaj central al culturii şi literaturii române: personaj imprevizibil, vulcanic şi conflictual, cu creşteri şi căderi pe măsură de cotă şi prestigiu.

un-cristian-mortii-ma-tii_coperta.indd

Astăzi însă e vorba despre Morţii Mă-tii, romanul de debut al lui un cristian. Roman cu care tot ameninţa cititorii, mult amânat, cenzurat de către edituri din pricini de titlu, în fine, un  roman din care citisem un fragment pe blog ca, după o bună bucată de vreme, să îl pot citit integral. Romanul arată bine ca produs tipografic, deşi titlul – Morţii Mă-tii, adică înjurătura ce ţine loc de generaţia MM (mai pe româneşte, generaţia 2000) – pare un soi de frondă destul de puerilă în contextul dat. La fel de puerilă cum e şi recomandarea autorului de pe coperta 4: “Dacă nu înţelegi, citeşte(‘n) Morţii Mă-tii“. Sincer, pe mine mă plictisesc puţoismele, aşa că să fiu scutit cu trimiteri de genu’. Dacă vreau citesc, dacă nu, nu. Mă îndoiesc că înjurătura cu pricina face mai multă reclamă pozitivă romanului, ba din contră…

Romanul îşi joacă de la un capăt la celălalt pactul cu autoficţiunea: un soi de roman autobiografic, cu inserţii de jurnal, amintiri şi trimiteri către persoane reale. Pornind de aici, un cristian brodează mici fragmente, când descriptive, când narative, în jurul copilăriei, adolescenţei şi tinereţii personajului Cristian. Copil bine-crescut, dar cu ochelari, frustrări de adolescent şi multe probleme de adaptare. Copilăria comunistă cu cei 2, 3 prieteni, poantele, înjurăturile şi întâmplările de la şcoală, apoi anii de la bloc, familia, anturajul. Cealaltă jumătate a volumului cuprinde fragmente din adolescenţa personajului, anii de facultate şi munca la o firmă-editură ce vinde manuale şi auxiliare şcolare. Dacă însă credeţi că aveţi în faţă un bildungsroman, vă înşelaţi. Personajele – majoritatea episodice – sunt vag construite şi fără evoluţie. Naraţiunea sare din fragment în fragment, aşa că impresia lăsată la final e de album foto cu vechi întâmplări, nicidecum de construcţie bine structurată. Fără personaje în evoluţie, fără o structură bine trasată şi cu mize foarte mici, greu de apreciat cât de roman e acest roman.

Prima parte – cea cu copilăria în comunism, temă destul de multe exploatată şi de alţi prozatori români, rezistă prin câteva personaje. Aşa cum şi ultima parte, cea în care naratorul, prozator în devenire, absolvent de facultate şi purtător de ochelari – detaliu marcant pentru frustrările masculine – este nevoit să intre în reţeaua de distribuţie a auxiliarelor şcolare, e suficient conturată cât să aibă coerenţă şi cât să promită. Câteva personaje brutale, genul de mafiot proaspăt îmbogăţit, mici lingăi de serviciu şi profesoare dezabuzate din şcolile de provincie – un mediu care putea fi dezvoltat şi care merita o mai mare atenţie din partea autorului. Perioada ocupată de facultate şi de realizările intelectuale mai mult sau mai puţin strălucite devine haotică în construcţie, cu multe fragmente naive, patetice sau eseistic-critice. Romanul lui Adrian Schiop – pe bune/ pe invers – excelează la acelaşi capitol. Reţin o imagine amuzantă prin naivitatea construcţiei: tânărul Cristian îi mărturiseşte iubitei cum va deveni celebru în următorii ani, cum va cunoaşte întreaga enciclopedie a autorilor în viaţă, le va lua interviuri şi va face cu aceste interviuri cea mai mare şi mai nouă bibliotecă. Asemeni celebrului tratat de devenire biografică (Zbor în bătaia săgeţii) şi aici autorul apelează la mici inserţii care să dea un sens global traseului biografic – un sens, mai precis, eroic, de succes progresiv. Mai pe limbajul din roman: las’ că vă arăt eu când voi fi mare.

Literatura, în general, nu e vulgară. Literatura adevărată nu poate fi vulgară pentru că limbajul licenţios ţine de naturaleţea personajelor sale. Însă, aşa cum un film în care sexul e redat în timp real e pornografie (Eco), aşa şi înjurăturile de dragul înjurăturilor – enervant de multe şi de dese – devin vulgare prin gratuitatea plasării lor în text. De la mici copii până la bătrâni, de la şcoală până la scara de bloc, toată lumea înjură. Fie că trebuie – vezi concursul de înjurături din spatele blocului, fie că nu. Gratuitatea şi lejeritatea cu care imaginea unor personaje se susţine în text doar prin limbajul brutal denotă inspiraţie puţină şi viziune redusă asupra construirii unui personaj. Pornind de la titlu şi până la frecvenţa obositoare din volum, înjurătura devine un laimotiv în scriitura cărţii lui un cristian, un soi de răzbunare frustră asupra cititorului. De altfel, deseori, ai impresia că întreaga carte e o răzbunare împotriva cuiva. Sau un pariu… pierdut.

Dacă volumul era publicat în anii 2000, în perioada desantului generaţiei Polirom, probabil că ar fi fost unul de referinţă pentru 2000. Cu toate erorile de construcţie, exagerările de stil, defectele de naraţiune sau de calculare a timpurilor narative. Ar fi devenit un roman legendă precum 69 lui Chiva sau pe bune/ pe invers. Spun asta pentru că Morţii Mă-tii suferă de toate defectele prozei acelor timpuri, dar şi de toate excesele pozitive. De parcă autorul ar fi amânat la nesfârşit publicarea lui sau ar fi fost obligat să îl publice ca urmare a unui pariu, a unei promisiuni neonorate.

Nu-mi dau seama cât de prozator e un cristian, postura de personaj literar auxiliar e una defensivă şi uşor de apărat. Clar că romanul acesta, publicat în 2012, nu aduce nimic nou şi nici nu îi face vreun serviciu de imagine scriitorului. Însă unele detalii stilistice, unele personaje desprinse parcă din filmele lui Caranfil par să sugereze că autorul s-ar putea descurca onorabil ca prozator. Însă fără strustrări, fără construcţii egocentrice, fără poză defensivă. Simplu, doar ca scriitor.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Create a free website or blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: