Noi serii în colecţia „Biblioteca Polirom”

Uite că şi Biblioteca Polirom – probabil una dintre cele mai cunoscute colecţii de literatură universală de la noi, primeşte haine noi. Aşa că în următoarea perioadă, vom asista la o împărţire a colecţiei în 3 serii:

  • „Esenţial”, dedicată autorilor consacraţi, cărţilor importante din literatura lumii”;
  • „Actual”, ce va cuprinde scriitori contemporani, voci şi tendinţe noi în literatura universală de azi;
  • „Junior”: în care vor apărea cărţi pentru adolescenţi, cărţi pentru tinerii de toate vîrstele.

Pun mai jos afişul de promovare şi câteva coperte noi şi mai vechi cu noile logo-uri şi designul proaspăt. Mie îmi place.

coperte polirom

Cam acestea vor fi primele titluri:

  • Ultimul dans al lui Charlot de Fabio Stassi, traducere din limba italiană de Cerasela Barbone, un roman inspirat din viaţa lui Charlie Chaplin care, în 1971, de Crăciun, primeşte un oaspete mai puţin obişnuit: Moartea. Aventură, sentiment, lacrimi şi rîsete, emoţia cinematografului şi minunile unei naţiuni care reuşea să viseze cu ochii deschişi, cu ajutorul celui mai iubit vagabond din toate timpurile.
  • Davaiştii de Irvine Welsh, traducere din limba engleză de Carmen Toader, autorul bestsellerului Trainspotting, a cărui ecranizare a fost unul dintre filmele-cult ale anilor ’90. În Davaiştii, Irvine Welsh revine la personajele lui deja familiare, Renton, Sick Boy, Spud, Begbie & Co. Acum aflăm cum au ajuns ei să fie dependenţi de heroină: pe de o parte, împinşi de „probleme personale”, iar pe de altă parte, din cauza dificultăţilor socio-economice din Scoţia anilor ’80.
  • Cîntul lui Ahile de Madeline Miller (Orange Prize 2012), traducere din limba engleză de Ioana Filat, o repunere în scenă a miticului război troian din perspectiva unui personaj crucial, dar care nu-şi face apariţia prea des în epopeea lui Homer: Patroclu, eclipsat în Iliada de faimosul Ahile, „primul între greci, puternic, frumos, izvorît din trupul unei zeiţe”.

 

  • Libertatea de a iubi de Uzma Aslan Khan, traducere din limba engleză şi note de Adriana Minculescu, un roman al iubirii, al trecutului, al unei lumi îndepărtate. Pe fundalul unui amor cu momente dintre cele mai exotice, romanul schiţează viaţa din Karachi din perspective diferite, recurgînd la întoarceri în trecut, descrieri ale conflictelor politice, sociale şi religioase ale lumii musulmane. Aceste teme se întreţes cu povestea de iubire şi descrierea oraşului Karachi, o metropolă cu nimic diferită de lumea occidentală contemporană, plină de corupţie, violenţă şi tensiune socială.

 

  • O poveste pentru timpul prezent de Ruth Ozeki, traducere din limba engleză de Ana-Maria Lişman, arată felul în care scrisul şi cititul pot lega doi oameni ce nu se vor fi văzut niciodată, totul printr-un jurnal găsit într-o cutie de prînz Hello Kitty.

 

  • Ultima fugară de Tracy Chevalier, traducere din limba engleză de Ona Frantz: singură printre oameni care-i sînt străini de sînge şi de suflet, într-o comunitate religioasă care denunţă răul, dar nu-şi poate apăra principiile, într-o Americă în care viitorul şi prosperitatea se clădesc pe sclavie, nevoită să mintă şi să înşele pentru a salva vieţi care nu întotdeauna pot fi salvate, Honor Bright, o tînără quakeriţă forţată să-şi părăsească Anglia natală, trebuie să descopere unde se află salvarea: în legătura forţată cu trecutul sigur şi familiar sau în desprinderea dureroasă şi dificilă.

 

  • Copilul zînelor de Philippa Gregory, traducere din limba engleză de Luminiţa Gavrilă: tînărul Luca Vero, în vîrstă de şaptesprezece ani, este adus în rîndurile sale de un ordin religios secret – Ordinul Dragonului – şi trimis să cerceteze răul ce s-a răspîndit pe tot cuprinsul Europei. Isolda este o fată de şaptesprezece ani, închisă într-o mănăstire de propriul ei frate, ca să nu poată moşteni averea tatălui. Nevoiţi să se confrunte cu cele mai mari temeri ale lumii medievale – magia neagră, vîrcolacii şi nebunia –, Luca şi Isolda pornesc în căutarea adevărului, a propriului lor destin şi a dragostei.
  • O nouă ediţie din romanul Baudolino de Umberto Eco, un fermecător puzzle istoric, traducere din limba italiană şi note de Stefania Mincu;
  • O nouă ediţie din 1001 de zile sau Noua Şeherezadă, traducere inedită din Ilf şi Petrov, o călătorie revigorantă în lumea paradoxurilor, a viselor şi a burlescului, dar şi un portret al începutului de secol XX; traducere din limba rusă şi note de Adriana Liciu;
  • Ediţii noi din romanele: Marina de Carlos Ruiz Zafón, autorul bestsellerului internaţional Umbra vîntului (publicat în cincizeci de ţări), traducere din limba spaniolă şi note de Ileana Scipione; Harta şi teritoriul de Michel Houellbecq, traducere din limba franceză şi note de Daniel Nicolescu; Zile birmaneze de George Orwell, traducere de Gabriela Abăluţă; O vară fără bărbaţi de Stiri Hustvedt, traducere de Veronica D. Niculescu, şi Purificare de Sofi Oksanen, traducere de Adela Victoria Korshin.

Afis BP 2013 A-H848

Un roman de Un cristian

Morţii Mă-tii, un cristian. Casa de pariuri literare, 2012. 25 de lei.

un cristian (Cristian Cosma) a devenit cu siguranţă, aşa cum îşi manifesta intenţiile în interviuri şi postări pe bloguri, un personaj. Nu ştiu dacă un “personaj literar auxiliar”, după formula deja celebră, însă un personaj viu despre care nu trece o zi fără să auzi ceva: fie de bine, fie de rău. Editor, redactor, moderator, meritele lui un cristian în promovarea unei generaţii de după momentul MM (anii 2000) sunt de necontestat, la fel cum e de necontestat şi munca de reeditare şi promovare a poeziei din perioada anilor ’90. Promovând undergroundul literar (splendidă ideea carneţelelor no name de acum câţiva ani, mici carneţele cât să intre câteva poeme şi să popularizeze gratis poezia noilor generaţii!), însă mai cinstit şi mai pe faţă decât un personaj la fel de viu şi, paradoxal, asemănător cu un cristian – e vorba de editorul şi poetul Tzone, patronul editurii Vinea, un cristian a reuşit ca în câţiva ani să devină unul dintre puţinii manageri culturali din Bucureşti. În permanentă concurenţă cu alte personalităţi literare bucureştene şi nu numai, dar şi în permanent conflict, un cristian este astăzi mai puţin personaj auxiliar, cât personaj central al culturii şi literaturii române: personaj imprevizibil, vulcanic şi conflictual, cu creşteri şi căderi pe măsură de cotă şi prestigiu.

un-cristian-mortii-ma-tii_coperta.indd

Astăzi însă e vorba despre Morţii Mă-tii, romanul de debut al lui un cristian. Roman cu care tot ameninţa cititorii, mult amânat, cenzurat de către edituri din pricini de titlu, în fine, un  roman din care citisem un fragment pe blog ca, după o bună bucată de vreme, să îl pot citit integral. Romanul arată bine ca produs tipografic, deşi titlul – Morţii Mă-tii, adică înjurătura ce ţine loc de generaţia MM (mai pe româneşte, generaţia 2000) – pare un soi de frondă destul de puerilă în contextul dat. La fel de puerilă cum e şi recomandarea autorului de pe coperta 4: “Dacă nu înţelegi, citeşte(‘n) Morţii Mă-tii“. Sincer, pe mine mă plictisesc puţoismele, aşa că să fiu scutit cu trimiteri de genu’. Dacă vreau citesc, dacă nu, nu. Mă îndoiesc că înjurătura cu pricina face mai multă reclamă pozitivă romanului, ba din contră…

Romanul îşi joacă de la un capăt la celălalt pactul cu autoficţiunea: un soi de roman autobiografic, cu inserţii de jurnal, amintiri şi trimiteri către persoane reale. Pornind de aici, un cristian brodează mici fragmente, când descriptive, când narative, în jurul copilăriei, adolescenţei şi tinereţii personajului Cristian. Copil bine-crescut, dar cu ochelari, frustrări de adolescent şi multe probleme de adaptare. Copilăria comunistă cu cei 2, 3 prieteni, poantele, înjurăturile şi întâmplările de la şcoală, apoi anii de la bloc, familia, anturajul. Cealaltă jumătate a volumului cuprinde fragmente din adolescenţa personajului, anii de facultate şi munca la o firmă-editură ce vinde manuale şi auxiliare şcolare. Dacă însă credeţi că aveţi în faţă un bildungsroman, vă înşelaţi. Personajele – majoritatea episodice – sunt vag construite şi fără evoluţie. Naraţiunea sare din fragment în fragment, aşa că impresia lăsată la final e de album foto cu vechi întâmplări, nicidecum de construcţie bine structurată. Fără personaje în evoluţie, fără o structură bine trasată şi cu mize foarte mici, greu de apreciat cât de roman e acest roman.

Prima parte – cea cu copilăria în comunism, temă destul de multe exploatată şi de alţi prozatori români, rezistă prin câteva personaje. Aşa cum şi ultima parte, cea în care naratorul, prozator în devenire, absolvent de facultate şi purtător de ochelari – detaliu marcant pentru frustrările masculine – este nevoit să intre în reţeaua de distribuţie a auxiliarelor şcolare, e suficient conturată cât să aibă coerenţă şi cât să promită. Câteva personaje brutale, genul de mafiot proaspăt îmbogăţit, mici lingăi de serviciu şi profesoare dezabuzate din şcolile de provincie – un mediu care putea fi dezvoltat şi care merita o mai mare atenţie din partea autorului. Perioada ocupată de facultate şi de realizările intelectuale mai mult sau mai puţin strălucite devine haotică în construcţie, cu multe fragmente naive, patetice sau eseistic-critice. Romanul lui Adrian Schiop – pe bune/ pe invers – excelează la acelaşi capitol. Reţin o imagine amuzantă prin naivitatea construcţiei: tânărul Cristian îi mărturiseşte iubitei cum va deveni celebru în următorii ani, cum va cunoaşte întreaga enciclopedie a autorilor în viaţă, le va lua interviuri şi va face cu aceste interviuri cea mai mare şi mai nouă bibliotecă. Asemeni celebrului tratat de devenire biografică (Zbor în bătaia săgeţii) şi aici autorul apelează la mici inserţii care să dea un sens global traseului biografic – un sens, mai precis, eroic, de succes progresiv. Mai pe limbajul din roman: las’ că vă arăt eu când voi fi mare.

Literatura, în general, nu e vulgară. Literatura adevărată nu poate fi vulgară pentru că limbajul licenţios ţine de naturaleţea personajelor sale. Însă, aşa cum un film în care sexul e redat în timp real e pornografie (Eco), aşa şi înjurăturile de dragul înjurăturilor – enervant de multe şi de dese – devin vulgare prin gratuitatea plasării lor în text. De la mici copii până la bătrâni, de la şcoală până la scara de bloc, toată lumea înjură. Fie că trebuie – vezi concursul de înjurături din spatele blocului, fie că nu. Gratuitatea şi lejeritatea cu care imaginea unor personaje se susţine în text doar prin limbajul brutal denotă inspiraţie puţină şi viziune redusă asupra construirii unui personaj. Pornind de la titlu şi până la frecvenţa obositoare din volum, înjurătura devine un laimotiv în scriitura cărţii lui un cristian, un soi de răzbunare frustră asupra cititorului. De altfel, deseori, ai impresia că întreaga carte e o răzbunare împotriva cuiva. Sau un pariu… pierdut.

Dacă volumul era publicat în anii 2000, în perioada desantului generaţiei Polirom, probabil că ar fi fost unul de referinţă pentru 2000. Cu toate erorile de construcţie, exagerările de stil, defectele de naraţiune sau de calculare a timpurilor narative. Ar fi devenit un roman legendă precum 69 lui Chiva sau pe bune/ pe invers. Spun asta pentru că Morţii Mă-tii suferă de toate defectele prozei acelor timpuri, dar şi de toate excesele pozitive. De parcă autorul ar fi amânat la nesfârşit publicarea lui sau ar fi fost obligat să îl publice ca urmare a unui pariu, a unei promisiuni neonorate.

Nu-mi dau seama cât de prozator e un cristian, postura de personaj literar auxiliar e una defensivă şi uşor de apărat. Clar că romanul acesta, publicat în 2012, nu aduce nimic nou şi nici nu îi face vreun serviciu de imagine scriitorului. Însă unele detalii stilistice, unele personaje desprinse parcă din filmele lui Caranfil par să sugereze că autorul s-ar putea descurca onorabil ca prozator. Însă fără strustrări, fără construcţii egocentrice, fără poză defensivă. Simplu, doar ca scriitor.

Un album şi o nouă carte de Alexandru Vlad

Pentru că tot ascult de ceva vreme albumul dau mai jos două linkuri către youtube. The Something Rain – ultimul album scos de cei de la Tindersticks merită câteva dimineţi cu cafea şi muzică pusă pe repeat.

Dar şi

Şi acum cartea:  Măsline aproape gratis, Alexandru Vlad. Eikon, 2012.

coperta Masline aproape gratis

Alexandru Vlad e unul dintre cei mai cunoscuţi optzecişti clujeni. Destul de retras, greu de scos la o bere şi-o poveste, mai tot timpul pe străzi cu pipa şi pălăria prea bine cunoscute, prozatorul a scos la Charmides în 2011 un roman bine primit de public şi de presa de specialitate: Ploile amare. Şi, probabil, că nici nu se putea altfel. Un pic mai devreme, editase un volum de povestiri, texte de presă, memorii, un amestec discret din fiecare în spiritul unui Julien Green american, la editura Dacia XXI. Editură cu destin ciudat şi apariţie editorială cu destin asemeni editurii. Volumul avea un tiraj minuscul, greşeli de tipar cât să laşi cartea de zeci ori din mână la fiecare pagină şi să drăcuieşti redactorul inexistent, ce mai atâta poveste! Un volum ratat.

Apariţia la Gaudeamusul din toamna anului trecut a unei noi ediţii face nu doar o favoare cărţii, însă repară tot ceea ce trebuia reparat în varianta precedentă, văzută de o mână de oameni. Aşa că firesc, ediţia de faţă nu e doar o ediţie corectată şi revăzută, ci şi un substitut al primei, preluând cumva rolul prim. Lucru vizibil şi în carte, unde nu e specificată ediţia.

Volumul reuneşte, aşa cum am precizat mai sus, texte de factură diferită. Autorul le spune “proze asortate”. Publicate o bună parte în reviste (Vatra, Observator cultural, Familia), povestirile au farmecul gazetăresc britanic şi vocea naratorială a unui american. Fie că e vorba de-o proză scurtă, un fragment biografic, fie că e o întâmplare sau doar o reacţie la vreun eveniment media, discursul şi vocea autorului păstrează constant jocul între proză şi stil jurnalistic. Cinic, deseori ironic, moralist în detalii, nu în concluzii, deschis ca pelicula fotografică către fiecare scenă descrisă, Alexandru Vlad devine un soi de cronicar al micilor întâmplări clujene. Volumul reia ideea construcţiei narative din spatele unei cărţi precedente – Curcubeul dublu (Polirom, 2008), amestec de proză şi confesiune, îmbinate natural şi parcă de nedespărţit.

S-a scris mult despre eleganţa stilului prozelor lui Sandu Vlad. Despre fraza minuţios elaborată, portretele bine conturate, asemeni unui Groşan nepus pe şotii, despre naturaleţea şi deseori directeţea scrisului. Alexandru Vlad e genul de scriitor care nu lasă nimic la întâmplare, iar eşafodajul textului e greu de întrezărit şi de scos în faţă. Subtil mânuitor de personaje şi-ntâmplări, proza scurtă îi permite să se joace după propriile mofturi. Aşa că cei care au citit recentul Ploile amare trebuie să aibă alte aşteptări: întâmplări din timpul revoluţiei, mici certuri scriitoriceşti, ciudatele şi eternele poveşti din satul ireal al naratorului (spaţiu exploatat din plin în Curcubeul dublu), mici notaţii sau improvizaţii narative plecând de la un simplu detaliu fac din acest volum un soi de manual de scriere creatoare. Există un gest, o amntire sau o simplă întâlnire cu un prieten care declanşează firul narativ în fiecare povestire. Însă, citind până la capăt volumul, senzaţia cea mai persistentă e cea de lejeritate, de comoditate în sensul liniştit al cuvântului: Alexandru Vlad te lasă să crezi că ar putea scrie proză oricând şi oricum. Frazele curg, se leagă între ele, aproape nimic nu e strident.

De remarcat, pe final, personajul central mânuit cu mare desăvârşire: prozatorul Alexandru Vlad. Autorul îşi joacă deseori propria imagine în texte sau, mai bine spus, se joacă cu propria imagine – cea de prozator ciudăţenie pentru sătenii tihniţi cu ale lor, de prozatot cu pălărie şi pipă plimbându-şi amintirile şi ideile prin urbea clujeană. Sunt câteva scene memorabile, aşa cum şi câteva povestiri ies în faţă, meritând să fie incluse în antologii. Una peste alta, un volum foarte bun, de citit pe îndelete, aşa între două romane. Pentru relaxare, pentru întâmplări şi pentru farmecul prozei lui Alexandru Vlad.