Un text despre situația revistei Tribuna.

Nu sunt un colaborator constant al revistei, cred că în ultima vreme am publicat cel mult un text-două pe an. Însă Tribuna e revista pe care o citesc constant, e revista la care publicam la fel de constant în facultate, la care mi-am făcut debutul de maturitate în cronică literară. Și, nu mai puțin important, la Tribuna lucrează prieteni apropiați, prieteni ce țin de etape din formarea mea cultural-literară, dar și de ore întregi de discuții, proiecte, club de lectură, lansări de carte, bârfe literare și cărți rare împrumutate. Cumva, o bună parte din viața culturală clujeană se leagă de revista Tribuna.

Argumente suficiente ca să scriu acest text.

Spre sfârșitul anului 2012 am aflat de celebrul concurs pentru ocuparea postului de redactor-șef la Tribuna. Două, trei luni am încercat, zadarnic, să conving măcar pe unul dintre redactori să-și depună un dosar de candidatură. Nu am reușit. Așa că la concurs s-au prezentat doi candidați din afara redacției: Ovidiu Pecican, colaborator constant al revistei, și Mircea Arman, pentru mine un necunoscut, însă nicio problemă, probabil e vina mea că nu îl cunoșteam. Evident, juriul a avut o misiune ușoară: fără vreun candidat din partea redacției, se putea alege cu lejeritate dosarul convenabil.

Ce-i drept, dosarul de candidatură cerea un proiect de management serios, cu multe detalii financiare, dar și cu experiență în domeniu. Lucru care a pus în dificultate și redacția, însă nu era un impediment major. Acuma, de ce era nevoie și de o experiență economică, mi-e greu să înțeleg. Revista e finanțată de Consiliul Județean, fonduri sunt câte sunt, iar ca distribuție și situație financiară e în top 5 reviste culturale din țară. Că salariile sunt mici e altă poveste. Însă situația financiară era stabilă. Nu poate fi comparată cu Steaua sau Apostrof, reviste ce depind de un USR din ce în ce mai haotic.

Postul vizat e cel de redactor-șef, nu de manager, așa cum văd că tot se recomandă prin presă dl. Arman. Că manager cultural – un ideal pentru funcția respectivă  – e un lucru rar la noi în țară. Probabil câțiva coordonatori de librării sau de ONG-uri și asociații culturale pot candida cu succes pe acest post. Însă, acest fapt nu presupune că au și experiență redacțională. Au experiență în ceea ce înseamnă să atragi fonduri, să gândeşti și să duci la bun sfârșit un proiect. Normal era ca redactorul-șef să fi ocupat minim 2 ani funcția de redactor la o revistă de profil.

În această chestiune apare, pe lângă vina de a nu fi candidat vreunul dintre redactorii actuali, și problema fostului redactor-șef:  Maxim Danciu. Îmi vine greu să cred că poți ieși liniștit la pensie fără să-ţi pese de ce se întâmplă cu revista după ce ai plecat de acolo. A avut ani suficienți la dispoziție ca să formeze un viitor redactor-șef, ca să nu mai spun că în toată această perioadă se putea numi un redactor-șef adjunct. Nu s-a întâmplat acest lucru. La fel de bine, te retragi din funcție nu când ieși la pensie, ci când poți lăsa pe cineva ok în locul tău. Asta dacă te gândești la revistă, dacă nu… Retragerea din funcție într-un moment de schimbări politice, peste tot, numai benefică nu poate fi. Clar, Maxim Danciu e, în parte, vinovat pentru situația actuală.

Să terminăm prin a vorbi și despre actualul redactor-șef sau manager, așa cum îi place să-și spună. Revista Tribuna a avut numere foarte bune și numere mai puțin bune, a publicat valori incontestabile, dar și nulități – membri sau nu USR. Ca mai toate revistele din țară în care publică medici, ingineri etc., persoane  care nu se simt bine dacă nu sunt măcar un pic de scriitori și ei. Însă, calculând o valoare medie a numerelor, Tribuna  se  găseşte lejer într-un top al revistelor literare din țară. Mircea Arman, proaspăt numit, e o ironie în sintagmă, începe prin a amenința în-stânga-și-n-dreapta cu viitoarele modificări. De la paginare, machetă, tiraj și culori, până la orientare ideologică, colaboratori, materiale publicate. Ca toate să fie după chipul și asemănarea domniei sale. De ce acest lucru, mi-e greu să înțeleg. Dacă nu e mulțumit deloc de actuala revistă și de salariul care, oricum nu ajunge decât pentru două faruri, așa cum declara într-un interviu recent, de ce a mai candidat la postul cu pricina? De ce domnia sa nu și-a făcut propria revistă, cu propria ideologie și profil socio-uman, mai ușor de modelat după gusturile personale decât o revistă deja cu tradiție și cu o redacție gata formată. Ah, că fiind redactor-șef la Tribuna îți legitimează activitatea și imaginea, asta e o cu totul altă poveste. Că e ușor să aduci colaboratori, să publici editoriale cu nuanțe vag dictatoriale când știi că vei avea deja un public deja format de alții și de munca altora…

Să începi să înjuri colaboratori ai revistei care au dat o identitate Clujului cultural, așa cum a făcut-o Ion Pop, unul dintre cei mai buni profesori pe care i-am avut la Facultatea de Litere și, incontestabil, unul dintre primii critici de poezie din țară, ține de o atitudine cel puțin eronată și frustrantă. Și e o direcție pe care am observat-o deja la noua conducere a ICR-ului. Nu încerci să faci ceva mai bun decât precedenții, pentru ca munca ta să te recomande, ci arunci cu lături în ceilalți, că tu ești diferit. Da, ești diferit, dar nu neapărat în sensul bun.

Detest editorialele domnului Mircea Arman și maniera sa de lucru cu redacția și colaboratorii revistei. Ceva îmi spune că, în curând, o să detest și cuprinsul revistei. Și spun acest lucru cu părere de rău pentru prietenii din redacție. Însă, aceşti prieteni, dacă vor să schimbe starea actuală în care se află revista, trebuie să reacționeze. Altfel, supuși funcției pe care domnul Mircea Arman o are, vor garanta prin propriile semnături modificările și atitudinea redactorului-șef, dar și direcția în care merge revista. Când nu ești de acord cu ceva, îți dai demisia sau încerci să schimbi lucrurile. Altfel, taci din gură și mergi mai departe.

De ce este România altfel?

Cei care au cumpărat cartea istoricului Lucian Boia şi au şi citit câteva pagini – că la cum s-a vândut volumul acesta tind să cred că a devenit o modă să-l ai în casă – nu prea au găsit răspunsuri la această întrebare. Probabil că mai multe răspunsuri au oferit ziarele şi televiziunile, în pofta lor mare să despice firul patriotismului în patru, luând clar şi limpede poziţii contra sau pro în chestiunea Boia. Nu importă că majoritatea ziariştilor nu au citit decât, probabil, ultimul capitol al cărţii, cu toţii au idee despre ce înseamnă să fii român şi cât de special e acest lucru.

Lucian Boia, De ce este România altfel? Humanitas, 2012. 22 de lei.

Bun. Să începem cu sfârşitul cărţii, cu acel capitol pe care cred că l-au citit în special cei care nu au citit cartea. Spune Boia, încercând câteva concluzii: “ÎN CE MĂ PRIVEŞTE, n-am nici o soluţie şi nu ştiu dacă există vreuna, în afară de aşezarea lucrurilor în timp. Multe depind de mersul omenirii în ansamblu. N-avem nici cea mai mică idee încotro merge Europa, încotro merge lumea.”

Aşa că acesta e răspunsul pe scurt la întrebarea din titlu. Aşa cum şi cartea este o istorie, mai scurtă decât cea a lui Djuvara şi mai personal judecată, însă o istorie a României, trasată prin prisma situaţiilor contradictorii din istoria naţională. Ce face, concret, Boia? Reia o serie de evenimente, multe dintre ele deja celebre prin falsificare şi exagerare de dragul miturilor fondatoare, creatoare de imagine identitară. Le reia şi le judecă cinic, cât de cât la rece, mai bine spus le prezintă pur şi simplu, fără să judece. Judecăţile, atâtea câte sunt, ţin de subteranele textului, de modul în care a fost construit eseul şi de ultima sa parte – cea cu istoria recentă. Celelalte judecăţi sunt puse pe seama istoricilor din trecut, fie pozitive sau negative.

Din punctul acesta de vedere, un cititor familiarizat cu cărţile lui Boia sau, cel puţin, unul pasionat de istorie, absolvent de studii superiare, adicătelea unul cu capul pe umeri, cât de cât, nu află prea multe lucruri noi. Boia scrie lejer, trasează câteva ipoteze de argumentare, sare din episod în episod, culegând contradicţii, controverse, mici bârfe sau necunoscute din subteranele istoriei. E cel mai uşor mod de a arăta echilibrul instabil al poporului român, indeciziile, politicul, laşitatea – atâta cât a fost, eschiva sau violenţa. Dar şi lucrurile bune. Însă fără a înclina balanţa în vreun fel. Această linie de echilibru, pe care Lucian Boia se străduieşte din greu să o respecte de-a lungul textului, în vizibilă opoziţie cu dezordinea şi dezechilibrul deciziilor istorice luate de către poporul român, face ca întreg textul să sufere de o eschivă cărturărească. Politicoasă, academică, dar tot eschivă… Mai puţin ultimele capitole, în care Boia îşi permite să critice deschis societatea coontemporană, atât pentru compromisurile din perioada comunistă, cât şi pentru dezastrul politic de după 90 şi decăderea clasei politice.

Prezentat ca un popor mic, nesigur pe el, oportunist, contradictoriu, poporul român nu oferă însă răspunsul scontat la întrebarea “de ce este România altfel”? Şi nici Boia. Cu atât mai puţin cu cât Boia nu trasează o ipoteză de lucru: ce înseamnă “altfel” şi “altfel” în comparaţie cu cine?! Sau cu ce!? Bănuiesc că se poate scrie lejer o istorie plină de contradicţii a popoarelor mici din Europa: Belgia, Olanda, Bulgaria, Serbia, Ungaria, ţările nordice sau baltice, la fel cum şi statele mari prezintă contradicţii peste contradicţii de-a lungul istoriei personale. Aşa că altfelul acesta pare un altfel deloc special şi deloc excepţional. Citind cartea cu atenţie, tind să cred că realitatea e alta. Titlul, extrem de vandabil şi bine conturat către tiraje de zeci de mii de exemplare, nu îi aparţine lui Boia, ci redactorilor sau directorilor de marketing din Humanitas. E un titlu foarte bun şi extrem de vandabil, însă rezumă cumva de departe cartea scrisă de Boia. Şi o rezumă dintr-o perspectivă pe care Boia nu o explicitează direct niciunde în text.

Rămâne însă scandalul, dezbaterea – aşa cum e numit orice scandal media în România – şi regretul personal că toţi tâmpiţii care o să-şi dea cu părerea vor crede pe vecie în excepţionalul românesc. Excepţionalul care face diferenţa şi care urcă până la infarct patriotismul din “babe”. Însă nu poţi scrie despre România fără efecte colaterale, aşa că asta e.

Ce-am mai citit în ultima vreme

Cum se scrie un roman? Editura Cartea Românească, 2012. Volum nedistribuit în librării.

cum se scrie un roman

Rezultatul “Colocviului romanului românesc”, desfăşurat la Călimăneşti-Alba Iulia în 2012, volumul reuneşte câteva mici eseuri şi intervenţii ale participanţilor, scrise la îndemnul lui Nicolae Manolescu. De altfel, Nicolae Manolescu e şi primul care oferă un soi de răspuns-introductiv la problema scrierii romanului. Dar şi o concluzie care cred că multora le era clară de mult timp.  Scriitorii români nu au cultura teoriei, prea puţine texte despre cum se scrie un roman, despre laborator, meşteşug, artă. Câteva sondaje prin revistele gen Dilemateca în care unii răspund, însă pe teme ce ţin mai degrabă de tabiet decât de artă.

Acest lucru se va observa şi în prezentul volum. În facultatea de litere e celebră antologia despre criza romanului, însă nu-mi vin în minte antologii despre arta romanului. Pornind pe urmele lui Manolescu, nu ştiu câţi dintre scriitorii români de astăzi şi de-aiurea au citit eseurile unor Nabokov, Eco, Forster, ori mai recentele volume traduse şi la noi, aparţinând unui Kundera sau Pamuk. Asta ca să dăm câteva exemple devenite clasice prin citare. Nu ştiu şi poate nici nu mai contează. Ştiu cu siguranţă că exceptând un Radu Petrescu sau Gheorghe Crăciun, eseurile prozatorilor români despre arta romanului lipsesc alarmant.

Poate că e o lipsă a tradiţiei la noi în a scrie şi teorie, însă eu o pun mai degrabă pe seama lipsei culturii. Romanul iese cum iese, ce mai contează teoria!? Revin şi o să vă rog să citiţi volumul de faţă pentru a observa lejer incapacitatea de a teoretiza, de a povesti, de a descoase arta scrierii. Scriitorii care răspund, şi nu sunt puţini şi nu seamănă între ei, scriu de la o pagină, gen decalog – vezi Marta Petreu, destul de aplicat, până la aiureli cu tentă de picanterie a istoriei literare – gen D.R. Popescu. Când nu sunt frustrări şi detalii absolut puerile, vezi pentru a câta oară !? paginile lui un cristian, care din păcate confundă textele de blog şi de răspuns pe blog cu eseul pe temă dată, autorii scriu uneori şcolăreşte, alteori în parabolă: Nichita Danilov. Radu Pavel Gheo are şi note de subsol, ceea ce dă farmec textului. Sunt şi răspunsuri oneste, în zona creionării timide a unui răspuns. Însă texte care să rămână şi să fie folositoare istoriei şi teoriei literaturii lipsesc în mod constant. Cu o excepţie notabilă: Alexandru Vlad cu textul “Didactica romanului”, un mini-eseu de reluat şi de citit.

Concluzia e tristă. Romancierii români nu ştiu să scrie meta-texte. După un optzecism crunt, care sfărşea prin a distruge în masă romanul adevărat, cel de secol 19-20, confundând arta romanului cu arta meta-textului şi intriga cu micile ţevăraine textualiste, pe urmele unui nou-roman francez care a coborât literatura franceză în timp cu un secol, iată că romancierii nu mai ştiu să vorbească despre meseria de zi cu zi. Sau nu ştiu cum. De citit, citesc şi ei eseurile traduse, dovadă fiind faptul că autorii daţi exemplu de mine la începutul textului se plimbă şi prin textele lor. Însă atât, rezumând textele la 2,3 notaţii biografice, amestecate cu câteva trimiteri la cărţi devenite deja celebre.

Păcat.

Trei traduceri noi în pregătire la Editura Paladin

Cum nu cu mult timp înainte îmi dădeam cu părerea despre copertele bune şi mai puţin bune din zona editorială a SF-ului şi Fantasy-ului românesc (aici), iată că mă bucur să pun pe blog 3 coperte de la viitoarele apariţii ale editurii Paladin. Apărută în 2012, pe finalul anului, editura Paladin reprezintă, alături de colecţia de sf iniţiată de Mihai-Dan Pavelescu la editura Trei cele mai bune veşti pentru fanii acestui gen. Millennium Books tipăreşte autori români, Tritonic reeditează autori români şi din când în când scoate şi câte un volum nou, dar tot de autori români, Nemira a început să publice şi ea autori români, în tandem cu mult prea lenta traducere a seriilor începute şi veci neterminate. Însă aici e o altă poveste.

Cert e faptul că era nevoie de o concurenţă în zona traducerilor şi iată că ea vine de la Paladin şi de la Trei. Faptul că piaţa de sf şi fantasy românească e dominată în ultima vreme de apariţii româneşti e simplu de explicat: traducerile costă, copyright-ul costă şi vânzările sunt greu de anticipat. Aşa că e mult mai uşor pentru o editură să editeze şi să promoveze un autor român. Şi aşa cum spunea şi editorul Bogdan Hrib la o lansare în Cluj, condiţiile mai sus enumerate fac, inevitabil, ca editurile de profil să se orienteze spre români. Să sperăm că vom avea multe căţi sf şi fantasy româneşti de unde, trecând prin sită în anii viitori, să avem ce alege şi ce exporta.

Până atunci copertele, că despre asta e vorba:

paladin 1

paladin 2

paladin 3