Ţinuturile joase, Herta Müller. Humanitas fiction, 2012. 25 de lei.

A trecut ceva timp de la ultima carte citită din Herta Müller. Aşa că volumul de povestiri recent publicat la Humanitas mi-a redeschis pofta pentru proza nemţoaicei peste tot prezentă. Încep prin a lăuda designul şi concepţia grafică a seriei de autor: foarte bune coperte şi slavă domnului! că Humanitasul, după multe rateuri la nivelul acesta, mai dă şi siguranţă în ceea ce face.

Tinuturile joase.cdr

Cert e că nu o să spun foarte multe despre acest volum. Devine unitar prin obsesia prezenţei satului şi a personajelor sale în mai toate prozele. Câteva texte experimentale sar din cuprinsul unitar, de altfel acele texte în majoritatea lor sunt şi cele cenzurate în prima ediţie. Herta Müller scrie pe pasaje restrânse, poetic, obsedată de cuvinte şi de frazare. Cadenţa frazelor şi lumea închisă pe detalii, centrată pe mici gesturi, mici nuanţe, câteva dialoguri e o lume propice prozei scurte. Şi de aceea foarte multe texte sunt mici manuale de scriere a unei proze poetice, deosebit de expresive.

Reţin aici proza Baia şvăbească, de citit neapărat în paralel cu un poem de-al lui Ioan Es. Pop, dacă nu mă înşală memoria, poem despre migraţia familiei dintr-un pat în altul, până la cel din colţul întunecat al camerei.

Spuneam că Herta Müller scrie, aşa cum cred că ştiu deja toţi cititorii ei, o proză poetică dusă până la extremă uneori. Redau mai jos câteva rânduri pentru a vedea că uneori e uşor să citeşti paragrafele ca simple poeme, probabail că o altă aşezare grafică le-ar transforma definitiv în poeme:

                        “Oraşu-i îmbibat de pustiu.

                         O maşină îmi trece peste ochi cu farurile.

                         Şoferul înjură fiindcă nu mă vede în beznă.

                         Măturătorii sunt de serviciu.

                         Mătură becurile afară din dulii, mătură străzile afară din oraş, mătură locuitul afară din case, îmi mătură gândurile afară din cap, mă mătură de pe-un picior pe altul, îmi mătură paşii afară din mers. Măturătorii-şi trimit măturile după mine – măturile lor săltăreţe, costelive. Pantofii mi se scutură din tălpi, clămpănind.” (Măturătorii)

Accentul e pus clar pe detaliul naraţiei, pe frază cu frază. De multe ori, acentul substantivelor, forme prescurtate, multe cuvinte găsite doar pentru numărul de silabe (splendidă traducere!) mă duc cu gândul tocmai la crearea unui poem. Personajele sunt bine aruncate prin texte, de cele mai multe ori migrând în jurul vocii feminine. Proza centrală – Ţinuturile joase – de dimensiunile unui micro-roman, îşi joacă întreaga sa desfăşurare pe coordonatele unui sat şvăbesc, cu personaje multe şi o voce centrală – a fetiţei locuind cu părinţii şi deseori cu rudele sale. Asemănarea cu Aglaja Veteranyi, deşi facilă, nu e de aruncat. Vocea lirică, visătoare, atentă la jocuri de cuvinte şi la metaforele lumii satului, duce textul într-o permanentă meditaţie despre ce înseamă tradiţii locale şi gesturi casnice. Proza curge de la sine, însă fiind construită asemenea unui poem, cu mici strofe narative de câte un pragraf, sau chiar 2-3 pagini, senzaţia de lăbărţare a textului,  de neglijenţă în construcţie persistă până la finalul textului. Fiind însă un volum cu mai multe direcţii narative şi mai multe căi de construcţie tehnică, obsesia asupra limbajului, cu toate metaforele şi umbrele sale, dă coerenţă volumului, contrabalansând indeciziile sau, poate, variantele diferite de a te înrădăcina în lumea satului şvăbesc.

Fără discuţie, un volum de citit şi de recitit pe fragmente. Există fraze în care limba pare să trezească memoria cititorului mai bine decât ar reuşi un film situat în aceleaşi coordonate! Cu siguranţă marea reuşită a acestor proze!

Advertisements