Mo Yan, Schimbarea. Editura Trei, 2012. 19 lei.

Am început să citesc Mo Yan sau mai degrabă m-am decis să citesc ceva din Mo Yan din obligaţie profesională. Cunoşteam autorul şi înainte de premiul Nobel, fără să îi fi citit Sorgunul şi fără să îi acord vreo mare importanţă. Însă premiul proaspăt primit l-a ridicat în rafturile librăriei şi din ce în ce mai mulţi clienţi şi cunoscuţi vin cu acceaşi întrebare: Cum scrie? Întrebare la care cam eram nevoit să ridic din umeri, continuând cercul închis de nedumeriri şi bârfe.

Cum cele 2 romane traduse la Humanitas, destul de groase şi cu un preţ pe măsură îmi făceau cu ochiul şi nu prea, am început cu volumaşul de la Trei, şmechereşte, cu cele 100 şi ceva de pagini la o distanţă între rânduri că mai că şi mie mi s-a făcut ruşine.

schimbarea

Nu ştiu dacă volumul acesta e potrivit pentru a citi pentru prima dată proză de Mo Yan. Scris uşor, narativ fără prea mari bătăi de cap, cursiv în construcţie, Schimbarea e o proză care adună câteva amintiri biografice. Evident, scrise bine, uneori cu umor şi autoironie. Amintiri despre satul natal, cu şcoala, colegii, profesorii înfiorători şi primele idealuri şi dorinţe ale tânărului, pe atunci, comunist în devenire. Apoi saltul către adolescenţă, armata risipită între dorinţa de a reuşi în viaţă şi eşecul aproape asumat. Ici-colo, portrete bine conturate. Aproape că poţi spune că propria biografie, atât cât este, e scrisă mai degrabă prin ricoşeu faţă de portetele schiţate şi micile biografii ale portretelor.

Înţeleg că textul acesta face parte dintr-o serie de scrieri despre comunism, colecţie coordonată de Tariq Ali, scriitor, dacă nu mă păcăleşte memoria, publicat tot de Humanitas. Aşa că probabil şi dimensiunile, şi tehnica narativă mai pe înţelesul tuturor, au drept scop un soi de popularizare a vieţii în timpul comunismului chinez. Despre comunismul chinez, însă, în cele 120 de pagini, cam puţin. Picanterii, mici istorii personale, însă nu mai mult decât, de pildă, aventurile Cireşarilor autohtoni. Aşa că cine aşteaptă un soi de volum despre dizidenţă şi luptă să renunţe la carte. Istoriile lui Mo Yan au farmecul şi umorul unui Hrabal, ceva mai reţinut. Şi mai neşlefuit stilistic. Aşa că această comparaţie îşi are totuşi limitele ei.

Concluzia: lectură uşurică, fără semne de întrebare şi fără să te introducă într-un autor de Nobel. Cert e că povesteşte bine. Probabil că mă voi îndrepta, vrând-nevrând, către unul dintre cele două romane scoase de Humanitas.

Advertisements