Poezie cu google translate

Hose Pablo, google translate: ştefan-vodă. Tracus Arte. 2012. 8 lei

Am citit volumul lui Hose Pablo (pseudonim, evident) dintr-o curiozitate mai degrabă legată de personaj, decât de carte. Îi citeam din când în când posturile de pe blog  (hosă, o pivă?), apoi diverse comentarii pe facebook etc. Aşa că părerea mea despre autor e mai degrabă confuză şi stârnită de curiozităţi diverse; mai puţin estetice sau literare.

Ştiu că a debutat în 2007 la Vinea cu un volum numit Căpşune în inima mea. Nu am pus mâna pe el, aşa că întâlnirea cu google translate ţine loc de debut.

google translate

Citit rapid, volumul are 20 şi ceva de pagini, senzaţia persistentă e că nu rămâi cu nimic. Sau poate cu 2, 3 versuri mai bune. E un soi de goliciune semantică care bântuie textele lui Hose Pablo, de la un capăt la altul, de parcă simplificarea voită a metaforelor ar duce la un soi de comunicare directă cu cititorul. Întregul volum, construit din poeme numite Translate 1, 2 şi tot aşa, pare un fişier de calculator adunând mailuri, mai mult sau mai puţin de dragoste, trimise aceluiaşi destinatar. Numele volumului te duce cu gândul, voluntar sau nu, şi la maniera de scriere: un limbaj direct, frust uneori, cât mai simplu, cu prescurtări şi imprecizii de scriere rapidă pe tastatură, filtrat parcă prin opţiunea google translate dintr-o limbă străină într-o română banală, de periferie.

Vocea masculină e când tandră, presărată de imagini directe şi destul de banale, când violentă cu limbaj voit masculinizat: fut, frec menta, ejaculez, futai etc. Un joc care echilibrează discursul poetic între cele două direcţii. Poemele desfăşora aproape narativ fragmente din jurnalul unei relaţii de dragoste.

Hose Pablo evită textele încărcate stilistic, vezi trimiterea la traducere prin google translate, însă deseori ai senzaţia că acea ariditate a textului nu aduce nimic nou. Minimalismul poemelor maschează parcă o anumită platitudine, o banalitate în imaginar şi expresie pe care nu poţi să o ignori, fie ea falsă sau voit autoironică:

“păşeşti mărunt. priveşti din când în când

în părţi. aş vrea să fiu pământul de sub

piciorul tău. aş vrea să fiu blocul sau vitrina

spre care priveşti. dar nu sunt” (Translate 7)

sau:

“ridic mâna dreaptă destul de nesigur

oricum / aşa e atunci când visul îţi urmezi

mi-o împlânt în piept

scot de acolo inima o arunc”  (Translate 7)

Experienţa-jurnal, presărată ici-colo cu trimiteri fotbalistice, asemeni poeziilor unui Văsieş, construită în jurul substantivului DRAGOSTE, scris aproape peste tot cu majuscule, îşi duce cititorul din confesiune în confesiune până la final. Scurte strofe amuzante, câte o confesiune voit serioasă (“vom închide smerit ochii iar”) urmată de o imagine deja saturată (“cerul va exploda deasupra goliciunii” ) conturează imaginea unei voci incapabile să se expună sincer, a unei voci teatrale care optează când pentru o mască masculin-adolecentin-violentă, când pentru cea a nesiguranţei mizerabiliste, a autoanalizei într-un decor derizoriu. Nu rămân foarte multe de spus după volumul acesta şi cu părere de rău trebuie să recunosc că mă aşteptam la altceva decât la poeme precum cel de mai jos, din care voi cita parţial:

“nici măcar nu deschid youtube-ul

am 25 de ani aştept DRAGOSTEA

sunt un om nostim şi puf am de

păpădie pe pantaloni aştept DRAGOSTEA //

nu m-a cucerit nicio femeie

frec menta: sunt un nefutut morăcănos

după cum spuneam aştep

ceva care să semene cu dragostea //

dacă luna asta grasă ar fi o femeie

aş ejacula pe sânii ei cât de tare aştept

DRAGOSTEA care parkă

aşa cumva oarecum – nu se grăbeşte” (Translate 6)

Proza scurtă a Hertei Müller

Ţinuturile joase, Herta Müller. Humanitas fiction, 2012. 25 de lei.

A trecut ceva timp de la ultima carte citită din Herta Müller. Aşa că volumul de povestiri recent publicat la Humanitas mi-a redeschis pofta pentru proza nemţoaicei peste tot prezentă. Încep prin a lăuda designul şi concepţia grafică a seriei de autor: foarte bune coperte şi slavă domnului! că Humanitasul, după multe rateuri la nivelul acesta, mai dă şi siguranţă în ceea ce face.

Tinuturile joase.cdr

Cert e că nu o să spun foarte multe despre acest volum. Devine unitar prin obsesia prezenţei satului şi a personajelor sale în mai toate prozele. Câteva texte experimentale sar din cuprinsul unitar, de altfel acele texte în majoritatea lor sunt şi cele cenzurate în prima ediţie. Herta Müller scrie pe pasaje restrânse, poetic, obsedată de cuvinte şi de frazare. Cadenţa frazelor şi lumea închisă pe detalii, centrată pe mici gesturi, mici nuanţe, câteva dialoguri e o lume propice prozei scurte. Şi de aceea foarte multe texte sunt mici manuale de scriere a unei proze poetice, deosebit de expresive.

Reţin aici proza Baia şvăbească, de citit neapărat în paralel cu un poem de-al lui Ioan Es. Pop, dacă nu mă înşală memoria, poem despre migraţia familiei dintr-un pat în altul, până la cel din colţul întunecat al camerei.

Spuneam că Herta Müller scrie, aşa cum cred că ştiu deja toţi cititorii ei, o proză poetică dusă până la extremă uneori. Redau mai jos câteva rânduri pentru a vedea că uneori e uşor să citeşti paragrafele ca simple poeme, probabail că o altă aşezare grafică le-ar transforma definitiv în poeme:

                        “Oraşu-i îmbibat de pustiu.

                         O maşină îmi trece peste ochi cu farurile.

                         Şoferul înjură fiindcă nu mă vede în beznă.

                         Măturătorii sunt de serviciu.

                         Mătură becurile afară din dulii, mătură străzile afară din oraş, mătură locuitul afară din case, îmi mătură gândurile afară din cap, mă mătură de pe-un picior pe altul, îmi mătură paşii afară din mers. Măturătorii-şi trimit măturile după mine – măturile lor săltăreţe, costelive. Pantofii mi se scutură din tălpi, clămpănind.” (Măturătorii)

Accentul e pus clar pe detaliul naraţiei, pe frază cu frază. De multe ori, acentul substantivelor, forme prescurtate, multe cuvinte găsite doar pentru numărul de silabe (splendidă traducere!) mă duc cu gândul tocmai la crearea unui poem. Personajele sunt bine aruncate prin texte, de cele mai multe ori migrând în jurul vocii feminine. Proza centrală – Ţinuturile joase – de dimensiunile unui micro-roman, îşi joacă întreaga sa desfăşurare pe coordonatele unui sat şvăbesc, cu personaje multe şi o voce centrală – a fetiţei locuind cu părinţii şi deseori cu rudele sale. Asemănarea cu Aglaja Veteranyi, deşi facilă, nu e de aruncat. Vocea lirică, visătoare, atentă la jocuri de cuvinte şi la metaforele lumii satului, duce textul într-o permanentă meditaţie despre ce înseamă tradiţii locale şi gesturi casnice. Proza curge de la sine, însă fiind construită asemenea unui poem, cu mici strofe narative de câte un pragraf, sau chiar 2-3 pagini, senzaţia de lăbărţare a textului,  de neglijenţă în construcţie persistă până la finalul textului. Fiind însă un volum cu mai multe direcţii narative şi mai multe căi de construcţie tehnică, obsesia asupra limbajului, cu toate metaforele şi umbrele sale, dă coerenţă volumului, contrabalansând indeciziile sau, poate, variantele diferite de a te înrădăcina în lumea satului şvăbesc.

Fără discuţie, un volum de citit şi de recitit pe fragmente. Există fraze în care limba pare să trezească memoria cititorului mai bine decât ar reuşi un film situat în aceleaşi coordonate! Cu siguranţă marea reuşită a acestor proze!

Mihai Măniuţiu la Book Corner

Scriitorul Mihai Măniuţiu va lansa cartea Până una-alta, cel de-al şaselea volum din seria de autor, apărută la Editura bybliotek. Evenimentul va avea loc vineri, 18 ianuarie, ora 18:00, la Librăria Book Corner din Cluj-Napoca, B-dul. Eroilor nr. 15. Invitați speciali ai evenimentului sunt András Visky, Sanda Cordoș și Liviu Malița. Vor citi actorii Teatrului Național Cluj, Miriam Cuibus și Ionuț Caras.

Autorul va pune la dispoziţia celor prezenţi volumul lansat precum și alte volumele din seria de autor Mihai Măniuţiu, în schimbul unei donaţii în cuantumul pe care îl decideți dvs. Sumele strânse în urma acestui eveniment vor fi direcționate pentru sprijinirea tratamentului regizoarei Teatrului Național din Cluj, Mona Marian (Chirilă).

Afis lansare carte A3

Cum descoperi prozatori foarte buni din întâmplare. Cazul Doru Stoica.

Între bariere, Doru Stoica. Editura Millennium Books, 2012. 15 lei

Am luat de la librărie, întâmplător, volumul de proză scurtă scris de Doru Stoica, atras mai degrabă de faptul că pe copertă scria că autorul primise Premiul Vladimir Colin în 2011, decât de numele său. Cum nu ştiam mai nimic, am căutat imediat pagina de gardă şi internetul, ca tot omul. Concluziile? Doru Stoica (n. 1971) este un prozator discret, a scris puţin, publicat la fel de puţin, câteva proze scurte în antologii sefe şi volumul de faţă, publicat prima dată în 2009 la Millennium Press (pe atunci, acum Millennium Books).

Stoica1

Nu sunt genul de cititor de sefe optimist când vine vorba de autori români. Avem câţiva scriitori, însă foarte puţini. Semne de reuşită în această zonă literară sunt, însă nu foarte multe.

Aşa că am început volumul de 80 de pagini cumva cu o idee preconcepută că sigur nu e ce trebuie să fie. Surpriza a fost totală: aveam şi nu aveam dreptate. Doru Stoica e un prozator foarte bun, însă scrie, cel puţin conform volumului citit, mai degrabă o proza realist-fantastică, în genul realismului magic sud-american. Autorul are mână de prozator, păcat că volumul acesta nu a intrat în oferta unei edituri cu distribuţie şi tiraje mari. Fără să-i supăr pe Horia Ursu & gaşca de la Millennium (bravo lor că au publicat aşa volum!), cred că autorul nostru merită un public mai mare. Cu verva unui Sorin Stoica, atunci când descrie dialogurile fulger dintre săteni sau navetişti, cu subiecte asemănătoare unui Alexandru Vlad sau Daniel Vighi, cu intrigi spumoase, trasate în câteva rânduri, Doru Stoica scrie cu plăcere, atent mai degrabă la relaţiile dintre personaje şi la portretele lor, decât la faima scriitoricească.

Majoritatea prozelor au ca spaţiu de desfăşurare un sat anonim, peste care trec, aleatoriu, întâmplări care de care mai ciudate. Un navetist, Calistrache, se îndrăgosteşte de un controlor (“înger cu şoldurile ca plopii din gările pustii”) şi, ajutat de colegii de navetă, duce o viaţă dublă până la moarte, împărţind timpul între nevasta de navetă şi nevasta urâtă, de-acasă; un sătean (Timofte) se îndrăgosteşte de-o chinezoaică venită în vizită, o ia de nevastă după ce rad la grătar toate orătăniile satului şi blestemul asiatic îi loveşte pe toţi: ochii se subţiază, culorile se pierd şi 9 luni cât durează sarcina toată lumea vede doar alb-negru şi doar la câţiva paşi de lungul nasului. Bine scrise (proza O zi dedicată navetei, Despre şoferi – parabolă a comunismului dictatorial, mascată în victoria partidului şoferilor la alegeri şi urmările crunte asupra satului), textele de câteva pagini ale lui Doru Stoica deviază subtil de la realismul iniţial într-un soi de fantastic discret, însă suficient cât să răstoarne logica obişnuită a satului.

De remarcat proza Interneci, am înţeles că a fost şi tradusă şi antologată în engleză, o scurtă epopee a satului, în care câţiva localnici decid să aducă avantajele internetului şi la ei în comunitate şi aşa se naşte interneciul – un soi de internet-curierat rapid, făcut pe jos de o mână de oameni, oameni care transmit din casă în casă mesaje, obiecte, morţi la groapă şi chiar iubite secrete pentru doritori (căci nu-i aşa? pe internet şi muierile sunt gratis!) până când lumea renunţă la a mai ieşi din casă şi satul rămâne un loc nemişcat, străbătut din când în când de interneci.

Tehnic, Doru Stoica nu inovează foarte mult. Complică fraza, scriind fără punct şi lungind discursul până la finalul poveştii, amestecă astfel personaje, voci, locuri şi timpuri narative, cât să pară confuz şi real, deopotrivă. Limbajul popular e bine exploatat, mai scapă câte-o comparaţie facilă sau câte un joc de cuvinte forţat, însă în general îi ies dialogurile cu iz de periferie socială. Proza Documentar – un text despre o specie de păsări părăsită de Dumnezeu – mi se pare cea mai slabă din volum, aşa cum proza La cercuri – un text scurt despre sătenii care descoperă lumea virtuală, pare singura proză cu adevărat sefe, însă venită dinspre un sefe balcanic, aş zice, păstrând ghilimele de rigoare.

Cert e că Doru Stoica scrie la limita sefeului, însă scrie pornind de la fantasticul şi realismul societăţii de periferie, fie ea margine de oraş, fie de-a dreptul situată la sat. O periferie exploatată de un Dan Lungu de pildă, cu mult umor şi ironie, iată însă că poate fi exploatată şi altfel şi prozatorul nostru are şanse mari de a cuceri marele public. Cu o singură condiţie: să publice proză şi în revistele literare de mainstream, nu doar în cele de sefe.

Schimbarea lui Mo Yan

Mo Yan, Schimbarea. Editura Trei, 2012. 19 lei.

Am început să citesc Mo Yan sau mai degrabă m-am decis să citesc ceva din Mo Yan din obligaţie profesională. Cunoşteam autorul şi înainte de premiul Nobel, fără să îi fi citit Sorgunul şi fără să îi acord vreo mare importanţă. Însă premiul proaspăt primit l-a ridicat în rafturile librăriei şi din ce în ce mai mulţi clienţi şi cunoscuţi vin cu acceaşi întrebare: Cum scrie? Întrebare la care cam eram nevoit să ridic din umeri, continuând cercul închis de nedumeriri şi bârfe.

Cum cele 2 romane traduse la Humanitas, destul de groase şi cu un preţ pe măsură îmi făceau cu ochiul şi nu prea, am început cu volumaşul de la Trei, şmechereşte, cu cele 100 şi ceva de pagini la o distanţă între rânduri că mai că şi mie mi s-a făcut ruşine.

schimbarea

Nu ştiu dacă volumul acesta e potrivit pentru a citi pentru prima dată proză de Mo Yan. Scris uşor, narativ fără prea mari bătăi de cap, cursiv în construcţie, Schimbarea e o proză care adună câteva amintiri biografice. Evident, scrise bine, uneori cu umor şi autoironie. Amintiri despre satul natal, cu şcoala, colegii, profesorii înfiorători şi primele idealuri şi dorinţe ale tânărului, pe atunci, comunist în devenire. Apoi saltul către adolescenţă, armata risipită între dorinţa de a reuşi în viaţă şi eşecul aproape asumat. Ici-colo, portrete bine conturate. Aproape că poţi spune că propria biografie, atât cât este, e scrisă mai degrabă prin ricoşeu faţă de portetele schiţate şi micile biografii ale portretelor.

Înţeleg că textul acesta face parte dintr-o serie de scrieri despre comunism, colecţie coordonată de Tariq Ali, scriitor, dacă nu mă păcăleşte memoria, publicat tot de Humanitas. Aşa că probabil şi dimensiunile, şi tehnica narativă mai pe înţelesul tuturor, au drept scop un soi de popularizare a vieţii în timpul comunismului chinez. Despre comunismul chinez, însă, în cele 120 de pagini, cam puţin. Picanterii, mici istorii personale, însă nu mai mult decât, de pildă, aventurile Cireşarilor autohtoni. Aşa că cine aşteaptă un soi de volum despre dizidenţă şi luptă să renunţe la carte. Istoriile lui Mo Yan au farmecul şi umorul unui Hrabal, ceva mai reţinut. Şi mai neşlefuit stilistic. Aşa că această comparaţie îşi are totuşi limitele ei.

Concluzia: lectură uşurică, fără semne de întrebare şi fără să te introducă într-un autor de Nobel. Cert e că povesteşte bine. Probabil că mă voi îndrepta, vrând-nevrând, către unul dintre cele două romane scoase de Humanitas.