Volum apărut la Casa de pariuri literare în 2011. Preţ de librărie 1,50 lei şi nu e o glumă.

Sunt unul dintre cititorii cărora le place Nora Iuga. I-am citit câteva volume de poezie, câteva volume de proză. Dacă nu mă înşel i-am şi recenzat reeditarea romanului Săpunul lui Leopold Bloom în Tribuna. E genul de scriitoare cochetă, nobilă, cu farmec şi cultură, feminină în draci, dar cu nerv şi mofturi bine alese. Aud pe la urechi că traducerile ei din Celan nu ar suna foarte bine faţă de original, dar cum nu mă pot pronunţa decât prin a puna asta în text, nu dau o sentinţă. Cunoscătorii să spună ce şi cum. Mie mi-au plăcut traducerile din Aglaja Veteranyi, Herta Müller sau Rolf Bossert, ca să dau câteva exemple.

Aşadar sunt într-o zonă în care volumele cu Nora Iuga îmi sunt familiare. Într-un timp a ajuns să mă obosească Un Cristian prin frecvenţa cu care o scotea în faţă şi o angrena în mai toate manifestările literare din capitală. Ştiut bine e faptul că a aglomera imaginea şi prezenţa unui scriitor nu duce matematic şi la o creştere a cotei de piaţă sau a volumelor vândute. Doar oboseşte şi, paradoxal, epuizează imaginea respectivului. Aşa că mărturisesc că mi s-a părut prea peste tot Nora Iuga. Deşi, în notele de blog ale autoarei, Nora Iuga deplânge slaba vizibilitate din ţară, mai ales cea a textelor critice referitoare la opera sa. Am fost anul trecut la aniversarea Editurii CDPL şi undeva pe scena improvizată din Club A era, în lumina reflectoarelor şi a noastră, Nora Iuga. Aşezată pe tron ca un soi de rege bătrân venit să aprobe banchetul celor tineri. Şi iarăşi m-am întrebat ce caută acolo printre toţi tinereii ăştia mai mult sau mai puţin premiaţi. Apoi am auzit-o vorbind şi se pare că îi făcea plăcere. Se simţea la locul ei. În volum, singură recunoaşte rolul decorativ pe care îl primeşte deseori şi cu umor şi multă auto-ironie îl acceptă. La fel cum recunoaşte că îi face plăcere compania celor tineri. Cei care vor citi Blogstory vor vedea că aproape fiecare pagină pomeneşte nume de tineri poeţi. Un soi de dicţionar afectiv al noilor generaţii de poeţi, la fel cum, din când în cand, Nora Iuga scrie scrisori afective către marii scriitori şi critici, prieteni sau maeştri din biografia personală.

Dar să vedem ce-i cu volumul acesta. E un soi de pariu personal al lui Un Cristian şi al autoarei, evident, de a face un blog pentru cel mai “vârstnic scriitor român cu blog”. Şi de a scrie în el, regulat, timp de un an de zile. Volumul conţine însemnări pentru o perioadă de un an şi ceva, de unde rezultă că s-au ţinut de promisiune. Sunt însemnări de călătorie, cu notaţie rapidă şi deseori evenimenţială, amintiri despre poeţi şi scriitori, scrisori afective către cei care nu mai pot răspunde, fragmente de jurnal cu rememorări de lecturi, lansări şi turnee, cu micile reproşuri, veselii. E un volum unitar prin tonul vocii şi prin nervul frazelor, în ciuda amestecului de texte şi genuri.

Probabil că nu ar strica să fie citit în paralel cu volumul de la Cartea Românească – Berlinul meu e un monolog, lucru pe care nu l-am făcut încă, însă o voi face în săptămânile următoare. Nu e un volum deosebit. Şi nici nu e unul de referinţă pentru Nora Iuga. În fond, sunt texte de blog – aşadar un soi de jurnal de salon, cu texte bune, scrise însă la focul discuţiilor şi la zgomotul paharelor ciocnite. Un volum care merită de citit pe tren sau troleu, un soi de trecere între două volume de autor. Iar la preţul ăsta, face cu siguranţă toţi banii. Sfatul meu e ca cititorii de Nora Iuga să-l cumpere, ceilalţi, care nu ştiu cu ce se mânăncă, să înceapă cu o altă carte a autoarei.

Advertisements