Blogstory – Nora Iuga

Volum apărut la Casa de pariuri literare în 2011. Preţ de librărie 1,50 lei şi nu e o glumă.

Sunt unul dintre cititorii cărora le place Nora Iuga. I-am citit câteva volume de poezie, câteva volume de proză. Dacă nu mă înşel i-am şi recenzat reeditarea romanului Săpunul lui Leopold Bloom în Tribuna. E genul de scriitoare cochetă, nobilă, cu farmec şi cultură, feminină în draci, dar cu nerv şi mofturi bine alese. Aud pe la urechi că traducerile ei din Celan nu ar suna foarte bine faţă de original, dar cum nu mă pot pronunţa decât prin a puna asta în text, nu dau o sentinţă. Cunoscătorii să spună ce şi cum. Mie mi-au plăcut traducerile din Aglaja Veteranyi, Herta Müller sau Rolf Bossert, ca să dau câteva exemple.

Aşadar sunt într-o zonă în care volumele cu Nora Iuga îmi sunt familiare. Într-un timp a ajuns să mă obosească Un Cristian prin frecvenţa cu care o scotea în faţă şi o angrena în mai toate manifestările literare din capitală. Ştiut bine e faptul că a aglomera imaginea şi prezenţa unui scriitor nu duce matematic şi la o creştere a cotei de piaţă sau a volumelor vândute. Doar oboseşte şi, paradoxal, epuizează imaginea respectivului. Aşa că mărturisesc că mi s-a părut prea peste tot Nora Iuga. Deşi, în notele de blog ale autoarei, Nora Iuga deplânge slaba vizibilitate din ţară, mai ales cea a textelor critice referitoare la opera sa. Am fost anul trecut la aniversarea Editurii CDPL şi undeva pe scena improvizată din Club A era, în lumina reflectoarelor şi a noastră, Nora Iuga. Aşezată pe tron ca un soi de rege bătrân venit să aprobe banchetul celor tineri. Şi iarăşi m-am întrebat ce caută acolo printre toţi tinereii ăştia mai mult sau mai puţin premiaţi. Apoi am auzit-o vorbind şi se pare că îi făcea plăcere. Se simţea la locul ei. În volum, singură recunoaşte rolul decorativ pe care îl primeşte deseori şi cu umor şi multă auto-ironie îl acceptă. La fel cum recunoaşte că îi face plăcere compania celor tineri. Cei care vor citi Blogstory vor vedea că aproape fiecare pagină pomeneşte nume de tineri poeţi. Un soi de dicţionar afectiv al noilor generaţii de poeţi, la fel cum, din când în cand, Nora Iuga scrie scrisori afective către marii scriitori şi critici, prieteni sau maeştri din biografia personală.

Dar să vedem ce-i cu volumul acesta. E un soi de pariu personal al lui Un Cristian şi al autoarei, evident, de a face un blog pentru cel mai “vârstnic scriitor român cu blog”. Şi de a scrie în el, regulat, timp de un an de zile. Volumul conţine însemnări pentru o perioadă de un an şi ceva, de unde rezultă că s-au ţinut de promisiune. Sunt însemnări de călătorie, cu notaţie rapidă şi deseori evenimenţială, amintiri despre poeţi şi scriitori, scrisori afective către cei care nu mai pot răspunde, fragmente de jurnal cu rememorări de lecturi, lansări şi turnee, cu micile reproşuri, veselii. E un volum unitar prin tonul vocii şi prin nervul frazelor, în ciuda amestecului de texte şi genuri.

Probabil că nu ar strica să fie citit în paralel cu volumul de la Cartea Românească – Berlinul meu e un monolog, lucru pe care nu l-am făcut încă, însă o voi face în săptămânile următoare. Nu e un volum deosebit. Şi nici nu e unul de referinţă pentru Nora Iuga. În fond, sunt texte de blog – aşadar un soi de jurnal de salon, cu texte bune, scrise însă la focul discuţiilor şi la zgomotul paharelor ciocnite. Un volum care merită de citit pe tren sau troleu, un soi de trecere între două volume de autor. Iar la preţul ăsta, face cu siguranţă toţi banii. Sfatul meu e ca cititorii de Nora Iuga să-l cumpere, ceilalţi, care nu ştiu cu ce se mânăncă, să înceapă cu o altă carte a autoarei.

Tracy K. Smith – Pulitzer 2012 pentru poezie.

Poeta Tracy K. Smith e la al treilea volum de poezie (The Body’s Question – 2003, Duende – 2007) şi volumul recent premiat Life on Mars – 2011. Cum s-ar spune e “douămiistă” de-a noastră. Ieşită din programe de creative writing (Columbia University şi Stanford University) ajunge să predea la rândul ei cursuri de acest gen.

Mai jos cateva poeme din volum (se găsesc pe siteul editurii – http://www.graywolfpress.org) şi o scurtă lectură.

from Life on Mars

DON’T YOU WONDER, SOMETIMES?

1.

After dark, stars glisten like ice, and the distance they span

Hides something elemental. Not God, exactly. More like

Some thin-hipped glittering Bowie-being—a Starman

Or cosmic ace hovering, swaying, aching to make us see.

And what would we do, you and I, if we could know for sure

 

That someone was there squinting through the dust,

Saying nothing is lost, that everything lives on waiting only

To be wanted back badly enough? Would you go then,

Even for a few nights, into that other life where you

And that first she loved, blind to the future once, and happy?

 

Would I put on my coat and return to the kitchen where my

Mother and father sit waiting, dinner keeping warm on the stove?

Bowie will never die. Nothing will come for him in his sleep

Or charging through his veins. And he’ll never grow old,

Just like the woman you lost, who will always be dark-haired

 

And flush-faced, running toward an electronic screen

That clocks the minutes, the miles left to go. Just like the life

In which I’m forever a child looking out my window at night

Thinking one day I’ll touch the world with bare hands

Even if it burns.

 

2.

 

He leaves no tracks. Slips past, quick as a cat. That’s Bowie

For you: the Pope of Pop, coy as Christ. Like a play

Within a play, he’s trademarked twice. The hours

 

Plink past like water from a window A/C. We sweat it out,

Teach ourselves to wait. Silently, lazily, collapse happens.

But not for Bowie. He cocks his head, grins that wicked grin.

 

Time never stops, but does it end? And how many lives

Before take-off, before we find ourselves

Beyond ourselves, all glam-glow, all twinkle and gold?

 

The future isn’t what it used to be. Even Bowie thirsts

For something good and cold. Jets blink across the sky

Like migratory birds.

 

3.

 

Bowie is among us. Right here

In New York City. In a baseball cap

And expensive jeans. Ducking into

A deli. Flashing all those teeth

At the doorman on his way back up.

Or he’s hailing a taxi on Lafayette

As the sky clouds over at dusk.

He’s in no rush. Doesn’t feel

The way you’d think he feels.

Doesn’t strut or gloat. Tells jokes.

 

I’ve lived here all these years

And never seen him. Like knowing

A comet from a shooting star.

But I’ll bet he burns bright,

Dragging a  tail of white-hot matter

The way some of us track tissue

Back from the toile stall. He’s got

The whole world under his foot,

And we are small alongside,

Though there are occasions

When a man his size can meet

Your eyes for just a blip of time

And send a thought like SHINE

SHINE SHINE SHINE SHINE

Straight to your mind. Bowie,

I want to believe you. Want to feel

Your will like the wind before rain.

The kind everything simply obeys,

Swept up in that hypnotic dance

As if something with the power to do so

Had looked its way and said:

Go ahead.

 
EVERYTHING THAT EVER WAS

 

Like a wide wake, rippling

Infinitely into the distance, everything

 

That ever was still is, somewhere,

Floating near the surface, nursing

Its hunger for you and me

 

And the now we’ve named

And made a place of.

 

Like groundswell sometimes

It surges up, claiming a little piece

Of where we stand.

 

Like the wind the rains ride in on,

It sweeps across the leaves,

 

Pushing in past the windows

We didn’t slam quickly enough.

Dark water it will take days to drain.

 

It surprised us last night in my sleep.

Brought food, a gift. Stood squarely

 

There between us, while your eyes

Danced toward mine, and my hands

Sat working a thread in my lap.

 

Up close, it was so thin. And when finally

You reached for me, it backed away,

 

Bereft, but not vanquished. Today,

Whatever it was seems slight, a trail

Of cloud rising up like smoke.

 

And the trees that watch as I write

Sway in the breeze, as if all that stirs

 

Under the soil is a little tickle of knowledge

The great blind roots will tease through

And push eventually past.

 

 

 

THE MUSEUM OF OBSOLESCENCE

 

So much we once coveted. So much

That would have saved us, but lived,

 

Instead, its own quick span, returning

To uselessness with the mute acquiescence

 

Of shed skin. It watches us watch it:

Our faulty eyes, our telltale heat, hearts

 

Ticking through our shirts. We’re here

To titter at gimcracks, the naïve tools,

 

The replicas of replicas stacked like bricks.

There’s green money, and oil in drums.

 

Pots of honey pilfered from a tomb. Books

Recounting the wars, maps of fizzled stars.

 

In the south wing, there’s a small room

Where a living man sits on display. Ask,

 

And he’ll describe the old beliefs. If you

Laugh, he’ll lower his head to his hands

 

And sigh. When he dies, they’ll replace him

With a video looping on ad infinitum.

 

Special installations come and go. “Love”

Was up for a season, followed by “Illness,”

 

Concepts difficult to grasp. The last thing you see

(After a mirror—someone’s idea of a joke?)

 

Is an image of an old planet taken from space.

Outside, vendors hawk t-shirts, three for eight.

Măștile lui Ivănescu

Măștile lui M.I. Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivănescu.

Humanitas, 2012. Preț 27 de lei.

Eram extrem de curios și probabil nu eram singurul care aștepta acest volum de interviuri. Realizat târziu, cu câteva luni înainte ca poetul să moară. Bolnav, arțăgos, un pic ironic și deseori cu salturi în memorie și subiecte, Ivănescu pare acum un bătrânel săturat, epuizat, aflat într-o așteptare finală. Multe dintre detaliile biografice le cunoșteam deja, altele, ce-i drept, nu. Însă volumul de 220 de pagini nu e nici genul de interviu final/testament și nici unul concludent, cartea  își vede suficiența prin prisma celui care ia interviul și farmecul prin prisma celui intervievat.

Liiceanu merge la Ivănescu așteptând să găsească marele geniu poetic aflat la finalul vieții, un final filosofic cu mari fraze despre viață, cultură și istorie. Liiceanu așteaptă din partea poetului ironia atotștiutoare a lui Cioran și cultura sclipitoare a unui mare maestru al poeziei și al culturii engleze. Găsește un bătrânel pus pe șotii, gata oricând să-și diminueze rolul și importanța în anii istorici ai comunismului, lent, plin de memoria bețiilor lungi – adevărate repere de formare culturală și existențială, obsedat biografic de moartea surorii și de sinuciderea fratelui – adevăratul geniu al familiei. Un om conștient că s-a născut în poziție secundă, de înlocuitor al morții surorii, dar și de înlocuitor al morții fratelui prin supraviețuirea lungă de până la 80 de ani.

Din păcate, și o și recunoaște, Liiceanu nu e familiarizat cu opera poetului și nici cu poezia în general. De aceea întrebările sale privesc mai degrabă contextul decât esența vieții poetului: momentele istorice interbelice, comunismul, colaborarea cu securitatea, bârfele și greutățile culturale, familia și soția. Liiceanu pune întrebări încercând să semneze o autobiografie nescrisă, de tip formator. Insă Ivănescu nu se suprapune pe calapodul gândit în întrebări. E un fost mare bețiv – lucru care stârnește iritarea lui Liiceanu, de unde și insistența în acest subiect, traducerile și le vede ca muncă pentru bani și nu ca piloni ai gestului cultural, comunismul e un loc în care a crescut și a trebuit să se descurce cu asta și nu coșmarul ideologic și filosofic din întrebările filosofului, poezia mai degrabă pariuri la masa din cârciumă decât Marea Operă.

Din aceste dezacorduri rezultă fracturi de gândire și de spațiu comun între cei doi – spațiu până la urmă necesar construirii unui dialog. Iar dialogul scapă până la un punct, dvenind interviu. Însă tot din aceste dezacorduri care nu de puține ori trezesc o anumită nervozitate în replici, ies și detalii importante despre viața și ideile poetului Ivănescu. Ca și cum scos din contextul poetului însoțit de discipoli (ce-i drept, părăsit în ultimii ani), Ivănescu e obligat să dialogheze cu un om cu care probabil nu împarte nimic și nici nu ar fi stat la aceeași masă în tinerețea sa din epoca comunistă.

Așadar și plusuri și minusuri. Însă un volum care merită citit.