Gabriel Brebenar, Jurnalul unui cititor. Humanitas, 2011.24 lei

Se cam simţea lipsa pe la noi în ultima vreme a unor jurnale de lectură. Eu unul, cititor de Radu Petrescu și Livius Ciocârlie, ca să dau doar 2 exemple banale plin stereotipia pe care deja o acoperă în această zonă, chiar resimțeam lipsa jurnalelor de lectură. Există în ultimul timp undeva la 5, 6 bloguri despre cărți, în care autorii lor scriu mai bine sau mai prost, însă scriu constant și efervescent. Ceea ce e bine. Există o Dilemateca, slăbuță, subțirică în conținut și analiză de carte, însă cu marele atuu de a fi color și singura pe piață în  această zonă. Așa că un jurnal nou despre lecturi e numai potrivit. Gabriel Brebenar a terminat filosofia, are 32 de ani și e un necunoscut din punct de vedere publicistic.  Trăiește retras, undeva la țară din ce am reținut, citește filosofia și literatura la grămadă, deși își ordonează tot timpul viitoarele lecturi, e mare fan axa Noia/Cioran/Pleșu/Patapievici și scrie regulat, așa cum se scrie un jurnal. E un pic naiv, citește de dragul universalității și a cunoașterii de tip renascentist și marele său scop e cunoașterea de dragul cunoașterii. Sunt pagini bune, însă și multe plictisitoare, cu judecăți general valabile, fără nimic personal. Axa citată de mine apare reprezentată aproape în fiecare pagină așa că publicarea volumului de către Humanitas e un pic jenantă, dar logică. Nu oricine îl pomenește pe Liiceanu ca maestru din 3 în 3 pagini.

Omul nostru scrie mult, drept dovadă volumul publicat și premiat cu noul Premiu Kundera (voi reveni cândva la poveste) cuprinde doar o selecție din jurnalele tânărului filosof, respectiv caietele 27-38. Probabil, ultimele caiete, mai mature. Cei care se așteaptă la un jurnal veridic, trebuie să renunțe. Sunt note de lectură, ici-colo localizate, eventual, mai rar, personalizate cu câte o trimitere la un personaj sau altul din realitatea autorului. Nimic din farmecul diaristic al marilor autori de jurnale, foarte puțin din ceea ce dă viață și persistență unui jurnal. Doar note de lectură și apologii făcute filosofilor din România (îi știm care).

Merită răsfoit, prețul e decent (24 lei). Însă cam atât. Eventual, merită de luat ca exemplu. Nu ar strica ca mai multă lume să scrie jurnal de lectură. Ca să nu zic că nu ar strica ca să citească unii în stilul lui Gabriel Brebenar.

Adolfo Bioy Casares, Jurnal din anul porcului. Curtea Veche, 2009.

Nu m-am omorât cu Adolfo Bioy Casares prea mult. I-am citit mai multe povestiri și nu dădea semne de mare fantezie. Așa că l-am așezat mental într-un raft doi, mult în spatele unui Borges, Cortázar sau Márquez. Și l-am lăsat acolo, așa cum faci de obicei cu un scriitor în privința căruia ți se pare că te-ai lămurit. Nici nu îți place foarte mult, nici nu scrie nemaipomenit, în fine. Un scriitor despre care știi cum scrie și poți discuta oricând despre el la un pahar de bere. Însă nu resimți nevoia să-l recitești.

Uite că romanul acesta l-a scos din amorțire pe Casares, cel puțin în mintea mea. Scris alert, cu umor, ironie și mult, mult absurd, Jurnal din Războiul porcului e o parabola a nașterii violenței din nimic și fără alt scop decât cel al violenței pentru și de dragul violenței. O stare agiatată, o nervozitate excesivă în aer transformă orașul în care bătrânul narator își duce veacul într-un adevărat câmp de război: tineretul decide spontan că bătrânii îngreunează evoluția țării și trebuie eliminați radical și rapid. Războiul se petrece în special noaptea, bătrânii sunt uciși pe capete, frica și spaima îi fac pe mulți să îmbătrânească și pe mulți alții să-și recapete tinerețea și vigoarea de altă dată. Cu siguranță un roman sud-american, și încă unul de primă mână.

Advertisements