Florin Partene la Clubul de lectură Nepotu’ lui Thoreau

Advertisements

Leproşii lui Spahić.

Copiii lui Hansen, Ognjen Spahić. Polirom, 2010. 23 de lei.

Evident că citeşti o carte de genul acesta pornind de la titlu şi copertă. Apoi descoperi că, deşi nu ştii cum se citeşte numele autorului, subiectul e mai mult decât potrivit pentru un roman bun. Străinii infectaţi, românii bolnavi de lepră, spioni îmbolnăviţi în închisori, cu toţii îşi dau întâlnire în curtea largă a leprozeriei din Tichileşti. Personaje zbârcite de boală, distruse de amintirile vieţii de dinainte de infestare, un întreg bestiar de sculpturi în carne şi oase populează zilnic holurile şi sala de mese ale palatului ce adăposteşte leproşii.

Spahić cunoaşte bine România sau, cel puţin, s-a documentat când a scris romanul. Considerat un autor de primă mână în zona Bosnia-Herţegovina-Croaţia-Serbia, a primit pentru această carte premiul Meša Selimović în 2004 şi premiul Ovidiu anul trecut, decernat pentru cele mai bune romane traduse în română. Scrie proză scurtă (are deja publicate 2 volume), iar o povestire – “Raymond nu mai e printre noi – Carver a murit” a fost inclusă în antologia Dalkey Archive Press – Best European Fiction 2011.

Cum spuneam, Spahić s-a documentat pentru carte. Apar în ea securişti, muncitori care încearcă să răstoarne regimul, scene din istoria ţărilor române etc. Momentul în care începe romanul e situat undeva în jurul lui 1989 însă capitolele sar repede în timp. Cartea te prinde. Treând peste consideraţiile generale despre România şi români, un soi de background pentru cititorul de-afară, însă destul de stereotipic pentru cititorul de aici, Copiii lui Hansen e un roman de atmosferă, de portrete. Viaţa de zi cu zi, coşmarurile, lupta pentru putere în cadrul leprozeriei şi micile întâmplări care animă comunitatea reprezintă părţiele cele mai bune ale cărţii. Treptat, Spahić se pierde. Ba în detalii despre istoricul bolii şi suferinţele leproşilor din evul mediu, ba într-o naraţiune secundară, de spionaj şi război, care explică biografia unui american închis în spital, ba în primii paşi către revoluţie făcuţi de către muncitorii din vecinătatea leprozeriei.

Cu siguranţă aşteptam un soi de roman tragic-macabru-liric despre viaţa leproşilor. Şi îmi era de ajuns. Însă Spahić nu duce firul acesta prea departe, încercând să evadeze permanent din comunitatea ostracizată şi închisă bine, păzită îndeaproape de miliţie şi forţele securităţii. Eu unul aş fi preferat un roman care să jongleze între realitatea bolii şi un suprarealism gen Bănulescu la noi sau Pavić la sârbi. Însă autorul preferă un dramatism istoric, aşa că asistăm la revoluţie, la fugă spre occident şi toate elementele necesare localizării firelor epice.

Un roman inteligent, care începe bine, însă are multe scăpări, diluări pe parcurs. Punctul forte ţine cu siguranţă de personajele puse în pagină, aşa că merită citit. Însă Spahić nu e încă stăpân pe frâiele unei naraţiuni de mari dimensiuni. Nu i-am citit proza scurtă, dar e clar din paginile romanului că se descurcă mai bine pe spaţii restrânse. Oricum, un autor de luat în seamă pentru anii viitori. Şi dacă tot i-am dat premiu, ar trebui subvenţionată şi traducerea povestirilor în română. Ca să ne lămurim şi noi ce şi cum.

Photo by Anahit Hayrapetyan