Florin Partene la Clubul de lectură Nepotu’ lui Thoreau

Advertisements

Premiile Eminescu 2011

Premiul Eminescu – Opera Prima

Andrei Dósa – Când va veni ceea ce este desăvârșit (Tracus Arte) – previzibil

Crista Bilciu – Poema desnuda (Cartea Românească) – neaşteptat

Premiul Eminescu – Opera Omnia

Ion Mircea – Premiul Naţional de Poezie

Leproşii lui Spahić.

Copiii lui Hansen, Ognjen Spahić. Polirom, 2010. 23 de lei.

Evident că citeşti o carte de genul acesta pornind de la titlu şi copertă. Apoi descoperi că, deşi nu ştii cum se citeşte numele autorului, subiectul e mai mult decât potrivit pentru un roman bun. Străinii infectaţi, românii bolnavi de lepră, spioni îmbolnăviţi în închisori, cu toţii îşi dau întâlnire în curtea largă a leprozeriei din Tichileşti. Personaje zbârcite de boală, distruse de amintirile vieţii de dinainte de infestare, un întreg bestiar de sculpturi în carne şi oase populează zilnic holurile şi sala de mese ale palatului ce adăposteşte leproşii.

Spahić cunoaşte bine România sau, cel puţin, s-a documentat când a scris romanul. Considerat un autor de primă mână în zona Bosnia-Herţegovina-Croaţia-Serbia, a primit pentru această carte premiul Meša Selimović în 2004 şi premiul Ovidiu anul trecut, decernat pentru cele mai bune romane traduse în română. Scrie proză scurtă (are deja publicate 2 volume), iar o povestire – “Raymond nu mai e printre noi – Carver a murit” a fost inclusă în antologia Dalkey Archive Press – Best European Fiction 2011.

Cum spuneam, Spahić s-a documentat pentru carte. Apar în ea securişti, muncitori care încearcă să răstoarne regimul, scene din istoria ţărilor române etc. Momentul în care începe romanul e situat undeva în jurul lui 1989 însă capitolele sar repede în timp. Cartea te prinde. Treând peste consideraţiile generale despre România şi români, un soi de background pentru cititorul de-afară, însă destul de stereotipic pentru cititorul de aici, Copiii lui Hansen e un roman de atmosferă, de portrete. Viaţa de zi cu zi, coşmarurile, lupta pentru putere în cadrul leprozeriei şi micile întâmplări care animă comunitatea reprezintă părţiele cele mai bune ale cărţii. Treptat, Spahić se pierde. Ba în detalii despre istoricul bolii şi suferinţele leproşilor din evul mediu, ba într-o naraţiune secundară, de spionaj şi război, care explică biografia unui american închis în spital, ba în primii paşi către revoluţie făcuţi de către muncitorii din vecinătatea leprozeriei.

Cu siguranţă aşteptam un soi de roman tragic-macabru-liric despre viaţa leproşilor. Şi îmi era de ajuns. Însă Spahić nu duce firul acesta prea departe, încercând să evadeze permanent din comunitatea ostracizată şi închisă bine, păzită îndeaproape de miliţie şi forţele securităţii. Eu unul aş fi preferat un roman care să jongleze între realitatea bolii şi un suprarealism gen Bănulescu la noi sau Pavić la sârbi. Însă autorul preferă un dramatism istoric, aşa că asistăm la revoluţie, la fugă spre occident şi toate elementele necesare localizării firelor epice.

Un roman inteligent, care începe bine, însă are multe scăpări, diluări pe parcurs. Punctul forte ţine cu siguranţă de personajele puse în pagină, aşa că merită citit. Însă Spahić nu e încă stăpân pe frâiele unei naraţiuni de mari dimensiuni. Nu i-am citit proza scurtă, dar e clar din paginile romanului că se descurcă mai bine pe spaţii restrânse. Oricum, un autor de luat în seamă pentru anii viitori. Şi dacă tot i-am dat premiu, ar trebui subvenţionată şi traducerea povestirilor în română. Ca să ne lămurim şi noi ce şi cum.

Photo by Anahit Hayrapetyan

Cărţi în regim de viteză

Gabriel Brebenar, Jurnalul unui cititor. Humanitas, 2011.24 lei

Se cam simţea lipsa pe la noi în ultima vreme a unor jurnale de lectură. Eu unul, cititor de Radu Petrescu și Livius Ciocârlie, ca să dau doar 2 exemple banale plin stereotipia pe care deja o acoperă în această zonă, chiar resimțeam lipsa jurnalelor de lectură. Există în ultimul timp undeva la 5, 6 bloguri despre cărți, în care autorii lor scriu mai bine sau mai prost, însă scriu constant și efervescent. Ceea ce e bine. Există o Dilemateca, slăbuță, subțirică în conținut și analiză de carte, însă cu marele atuu de a fi color și singura pe piață în  această zonă. Așa că un jurnal nou despre lecturi e numai potrivit. Gabriel Brebenar a terminat filosofia, are 32 de ani și e un necunoscut din punct de vedere publicistic.  Trăiește retras, undeva la țară din ce am reținut, citește filosofia și literatura la grămadă, deși își ordonează tot timpul viitoarele lecturi, e mare fan axa Noia/Cioran/Pleșu/Patapievici și scrie regulat, așa cum se scrie un jurnal. E un pic naiv, citește de dragul universalității și a cunoașterii de tip renascentist și marele său scop e cunoașterea de dragul cunoașterii. Sunt pagini bune, însă și multe plictisitoare, cu judecăți general valabile, fără nimic personal. Axa citată de mine apare reprezentată aproape în fiecare pagină așa că publicarea volumului de către Humanitas e un pic jenantă, dar logică. Nu oricine îl pomenește pe Liiceanu ca maestru din 3 în 3 pagini.

Omul nostru scrie mult, drept dovadă volumul publicat și premiat cu noul Premiu Kundera (voi reveni cândva la poveste) cuprinde doar o selecție din jurnalele tânărului filosof, respectiv caietele 27-38. Probabil, ultimele caiete, mai mature. Cei care se așteaptă la un jurnal veridic, trebuie să renunțe. Sunt note de lectură, ici-colo localizate, eventual, mai rar, personalizate cu câte o trimitere la un personaj sau altul din realitatea autorului. Nimic din farmecul diaristic al marilor autori de jurnale, foarte puțin din ceea ce dă viață și persistență unui jurnal. Doar note de lectură și apologii făcute filosofilor din România (îi știm care).

Merită răsfoit, prețul e decent (24 lei). Însă cam atât. Eventual, merită de luat ca exemplu. Nu ar strica ca mai multă lume să scrie jurnal de lectură. Ca să nu zic că nu ar strica ca să citească unii în stilul lui Gabriel Brebenar.

Adolfo Bioy Casares, Jurnal din anul porcului. Curtea Veche, 2009.

Nu m-am omorât cu Adolfo Bioy Casares prea mult. I-am citit mai multe povestiri și nu dădea semne de mare fantezie. Așa că l-am așezat mental într-un raft doi, mult în spatele unui Borges, Cortázar sau Márquez. Și l-am lăsat acolo, așa cum faci de obicei cu un scriitor în privința căruia ți se pare că te-ai lămurit. Nici nu îți place foarte mult, nici nu scrie nemaipomenit, în fine. Un scriitor despre care știi cum scrie și poți discuta oricând despre el la un pahar de bere. Însă nu resimți nevoia să-l recitești.

Uite că romanul acesta l-a scos din amorțire pe Casares, cel puțin în mintea mea. Scris alert, cu umor, ironie și mult, mult absurd, Jurnal din Războiul porcului e o parabola a nașterii violenței din nimic și fără alt scop decât cel al violenței pentru și de dragul violenței. O stare agiatată, o nervozitate excesivă în aer transformă orașul în care bătrânul narator își duce veacul într-un adevărat câmp de război: tineretul decide spontan că bătrânii îngreunează evoluția țării și trebuie eliminați radical și rapid. Războiul se petrece în special noaptea, bătrânii sunt uciși pe capete, frica și spaima îi fac pe mulți să îmbătrânească și pe mulți alții să-și recapete tinerețea și vigoarea de altă dată. Cu siguranță un roman sud-american, și încă unul de primă mână.

Create a free website or blog at WordPress.com.

Up ↑