Câinii de diamant. Zile pe turcoaz, Alastair Reynolds. Nemira, 2008. Preţ librărie 15 lei.

Am ajuns la cele două romane (mini-romane, un soi de nuvele) trecând prin povestirea Privighetoarea (cred că aşa s-a tradus în română) din antologia lui Gardner Dozois din 2007 The Year’s Best Science Fiction.  Citisem cu mare încântare povestirea, un soi de horror sefe de cea mai bună calitate. O echipă potrivită de mercenari sunt trimişi să recupereze un criminal de război, crezut mort şi bănuit a se afla pe o navă-spital aflată în derivă. Nava e condusă de o inteligenţă artificială ce frizează nebunia şi de aici întâmplările curg repede: tehnologii ciudate, paradoxuri morale, o doză bună de suspans şi o scriitură închegată. Câteva trăsături care te fac să mai vrei să citeşti povestiri de Reynolds. Ca să nu mai pomenesc finalul, depresiv, un soi de rânjet al destinului adresat protagoniştilor.


Cum nu am găsit coperta ediţiei de la Nemira la o rezoluţie acceptabilă şi mi-e lene să fac o poză, pun coperta unei ediţii din afară. Cele două nuvele au vagi legături între ele. Fără discuţie, Câinii de diamant e nuvela cea mai bună. Seamănă în structură destul de mult cu Privighetoarea. O echipă de cercetători şi militari pornesc în viitor, plătiţi de un beneficiar, să descopere tainele unui artefact extraterestru de pe o planetă deşertică. Artefactul, un soi de turn imens ce pluteşte deasupra solului, are inteligenţă proprie şi suficient de avansată cât să nu poată fi înţeleasă de membrii expediţiei devine treptat un soi de maşinărie criminală. Fără să difere de inteligenţa din Privighetoarea, doar că acolo aceea dialoga cu oamenii, era explicită, inteligenţa artefactului pune la bătaie cunoştinţele generale ale echipei de cercetare: de la matematici superioare până la perspicacitate în rezolvarea unor probleme de logică sau diverse ştiinţe fizico-chimice. Urcarea în turn se face pe principiul labirintic al unor încăperi închise, fiecare având câte o uşă de acces şi una de ieşire. Intri, rezolvi problema şi continui sau renunţi. Orice eroare este pedepsită. Până aici seamănă un pic cu celebra trilogie cinematografică Cube, însă Alastair Reynolds ştie ce să adauge poveştii pentru a o scoate din monotonie. Marele plus e dat de tehnologiile steam-punk şi de o anumită doză de baroc a poveştii, dar şi a decorurilor. Finalul, sumbru, depresiv şi la fel de ironic.

Zile pe turcoaz e o nuvelă destul de subţire. O planetă-colonie izolată faţă de restul galaxiei, prin propria voinţă adăposteşte diferite oraşe plutitoare deasupra unui vast ocean locuit de un soi de entitate vegetală – jonglerii minţii, care mai mult stochează inteligenţa şi cunoştinţele decât să le proceseze. Istoria planetei e strâns legată de istoria relaţiilor dintre coloniile-oraş şi această entitate vegetală. Însă apariţia unei nave dintr-o altă galaxie, moment important în istoria planetei va produce un dezechilibru imens în istoricul relaţilor om-jonglerii minţii. Două personaje feminine, centrale prin rolul avut în desfăşurarea acţiunii, vor însoţi cititorul până la capătul poveştii. Spaţiul restrâns, imensitatea poveştii şi istoricul personajelor descris mult prea puţin fac ca nuvela să sufere binişor în construcţie. Deşi naraţiunea e bine construită, tensiunea necesară lecturii lipseşte tocmai pentru că nu ai suficiente informaţii. Finalul, sumbru, cum altfel?, e decis de noi informaţii din trecut, rezumate fugitiv în ultimele pagini. Aşa că lectura acestei nuvele va fi mai degrabă frustrantă dec’t plăcută. Evident că sunt şi părţi bune, şi idei interesante. Insă totul îmi pare un soi de schiţă în lucru – proiect pentru ceva mai mare.

Una peste alta, volumul e o carte de vizită suficient de incitantă pentru Reynolds. Eu unul mă apuc de Revelation Space...

Advertisements