Trei femei, Stelian Ţurlea. Cartea Românească, 2010. 22,95 lei.

Ştiu că logic textul de faţă ar trebui să fie despre ultima carte a lui Ţurlea şi nu despre alta. Însă până recent nu-i citisem autorului niciun volum. Din diverse motive. Ştiam că intră mai degrabă într-o zonă  a cărţii comerciale decât a literaturii cu T mare. Şi cum nu aveam timp de literatura “comercială” evitasem să-i citesc cărţile. Însă uite că am luat una din librărie, se găsesc multe pe rafturile librăriilor, autorul fiind cunoscut pentru ritmul foarte bun în care scrie şi publică la edituri diverse, şi am citit-o. Şi pot spune că Stelian Ţurlea e un autor de literatură bună. Fără a folosi ghilimele şi paranteze când spun literatură bună.

Editura Cartea Românească i-a publicat până acum 3 cărţi: Arunc-o pe sora mea din tren! (2009), Trei femei (2010) şi Te voi răpi la noapte! (2011). Însă autorul publică şi la alte edituri, ritmul de o carte pe an, în cazul prozei, e greu de susţinut profesionist şi mai rar întâlnit la scriitorii noştri. Dacă e să mă întrebaţi unde îl încadrez pe Stelian Ţurlea mi-e destul de uşor să răspund (chiar şi după un volum): la literatură bună, însă cu target larg. Zonă destul de precară ca răspândire în literatură română, unde fiecare prozator vrea să devină Mircea Cărtărescu iar prin literatura de consum lumea înţelege Rodica Ojog Braşoveanu şi George Arion. Ceea nu e adevărat. Literatură foarte bună însă dedicată publicului larg scrie şi Cătălin Dorian Florescu, şi Daniela-Zeca şi aş mai putea adăuga câteva nume. Într-o vreme, Dan Sociu îşi propunea să scrie romane bune de succes, iar mai tânărul SGB (Stoian G. Bogdan) încearcă din răsputeri acest lucru.

Subiectul cărţii reia o perioadă istorică a României suficient de extinsă prin amploarea şi numărul evenimentelor: trecerea dinspre epoca interbelică spre comunism, anii grei ai terorii Securităţii cu arestări şi dispariţii misterioase, apoi supravegherea constantă a populaţiei, veşnicile jocuri cu puterea şi micile libertăţi personale, revoluţia cu mineriadele şi, în cele din urmă, venirea preşedintelui Constantinescu la putere şi bucuria de scurtă durată a perioadei de după. Practic, fundalul istoric acoperă cam ceea ce îl interesează pe un cititor potenţial de literatură română. E drept că trecerea prin această zonă istorică se face episodic şi deseori în viteză, 2,3 pagini acoperind zeci de ani. Volumul e construit, previzibil, pe trei voci şi separat în trei mari capitole, fiecare cu zona lui istorică.

Cele trei voci-etape sunt Anca, Irina şi Vitoria. Acţiunea romanului începe în 2005 cu Anca încercând să obţină un contract de angajare la celebra trupă de dans ce ducea pe scenă spectacolul Lord of the Dance, ea se află la Dublin şi brusc află că mama ei, Irina, a murit într-un accident de maşină. Accidentul de dovedeşte destul de suspect şi în poveste intră imediat biografia mamei, femeie cu origini incerte, urmărită de securitate şi având o relaţie dificilă cu poliţia secretă. După introducerea din prezentul Anei, cartea sare în timpul comunismului anilor 70-90, locul în care biografia Irinei, mama Anei, se construieşte episodic, având însă tot timpul în spate misterul părinţilor ei: Irina nu ştia prea bine cine sunt părinţii şi mama adoptivă, Vitoria, refuza mereu să divulge adevărul. Aventurile Irinei sunt continuate în cea de a treia parte a cărţii cu un nou salt temporal în plină perioadă de construire a socialismului, anii grei ai terorii “oferite” de beciurile Securităţii  şi de paltoanele negre care arestează noapte de noapte. Vitoria, medic tânăr, însă priceput în meseria sa şi fără frica şi ezitările maturităţii, salvează de la moarte un şef de securitate şi din acest punct cariera şi prestigiul ei de temut continuă să crească. Fragmentul ultim al cărţii oferă cheia întregului subiect: cine sunt părinţii Irinei, ce s-a întâmplat cu ei, de ce a fost în cele din urmă ucisă Irina şi multe alte răspunsuri la întrebări pe care cititorul le poate avea în timpul lecturii.

Cartea se citeşte uşor, construcţia tehnică (înafara parcurgerii temporale în sens invers acelor de ceas, dar numai episodic, pentru că în cadrul fiecărei părţi timpul curge normal) e simplă, frazarea e curată, fără puncte de tensiune mari, dar şi fără gafe vizibile. Stelian Ţurlea pune un soi de prolog la începutul cărţii pentru a explica originea subiectului ales şi contextul scrierii cărţii, iar “taina” naraţiunii o dezvăluie uneva chiar în ultimele pagini asemeni cărţilor poliţiste. Fals roman poliţist, Trei femei e mai degrabă un roman al unei epoci şi al eliberării de acea epocă a comunsimului în variantă românească. Personajele sunt prezentate natural, cu plusuri şi minusuri, fără a face din ele eroine ale rezistenţei. Însă impresia – lucru care poate deranja un cititor profesionist e de prezentare şi nu de construcţie a personajelor. Nu există o evoluţie a unui personaj, poate, într-o mică măsură la Vitoria, ci o recapitulare, o reluare descriptivă a biografiei, asemeni fişei biografice dintr-un dosar al Securităţii. Cu acest minus, recomand romanul pentru a fi citit şi de către cititorii avizaţi. Stelian Ţurlea ştie că scrisul e o meserie şi se pare că ţine la acest lucru: frazele sale sunt profesioniste şi vocea din ele e clară şi sigură pe ea.

Advertisements