Două, trei piese de alungat spiritele rele

 

 

Advertisements

De-ale lumii literare…

La întâmplare, o revistă a “presei” de pe net:

Un post bun despre revoltele din Londra şi despre naivitatea noii stângi pe blogul lui Pavel Gheo.

Un top amuzant al copertelor proaste ale unor discuri pe blogul surorilor Marx.

În sfârşit, un fragment din mult dezbătutul şi anunţatul roman al lui un cristian.

Philip Levine ia un Pulitzer pentru poezie. Detalii în Guardian.

Pentru cei care vor să cumpere cărţi noi, şi mai vor şi o părere înainte, un text despre ultimul Llosa în română – Visul celtului şi unul despre Harta timpului, al lui Palma, pe Blog de cărţi.

Şi gata pauza de cafea.

Câteva filme de văzut/ aşteptat

Filmul de debut al regizorului Paddy Considine, deja premiat la Sundance:

Bazat pe romanul lui Lionel Shriver, tradus la Vellant, un film care promite mult. Mai jos coperta cărţii şi trailerul:

Ultimul Lars von Trier, ce pare să continue direcţia din Antichrist – un film bogat în imagine, însă destul de tâmp în construcţie şi scenariu. Însă vorba lui Matei, dacă e Trier, trebuie văzut:

Nothing Personal, filmul de debut al regizorului Urszula Antoniak, probabil cel mai bun film despre singurătate din ultima vreme:

Lumea încrâncenată a lui Abercrombie

Tăişul sabiei, Joe Abercrombie. Nemira, 2011. 2 vol, 49,90 lei.

“Logen se avântă printre copaci, cu picioarele goale alunecând pe pământul ud, pe mocirlă, pe acele jilave de pin, de abia mai respirând, cu sângele pulsându-i în cap. Se împiedică şi se prăvăli pe-o parte, cât pe ce să-şi despice pieptul cu propria secure şi rămase acolo, gâfâind, cercetând cu privirea pădurea plină de umbre.”

Aşa încep aventurile sălbatecului luptător Logan Ninefingers de-a lungul drumului său dinspre pustietatea fioroasă a nordului înspre centrul şi sudul Uniunii. Aventuri sângeroase, descrise cu răbdare şi multă expresivitate de către prozatorul englez Joe Abercrombie. Abercrombie, deşi a publicat până în 2011 cinci romane, e un scriitor tânăr, aflat încă la începutul unei cariere lungi, probabil, în literatura fantasy. Un scriitor lăudat îndeajuns de mult de către revistele de profil şi cu recomandări ale unor maeştrii ai genului, precum George R.R. Martin.

Romanul, după ce citeşti primele pagini, pare a urma o schemă clasică, în care apare eroul se luptă, suferă şi învinge la urmă. Deloc aşa. Acţiunea e situată într-un soi de ev mediu magic, ce-i drept puterile magiei şi vrăjitorii de mult timp s-au diminuat. Un ev mediu în care lumea e împărţită între Uniune (formaţiune multi-statală în care armata, negustorii şi Inchiziţia par să împletească destinele) şi un nord sălbatec, dominat de regi cruzi şi nemiloşi, un soi de nord al vikingilor. Tot în nord se află şi hoardele de shanka, creaturi mici, războinice, un soi de jumătate-oameni care doar jefuiesc şi ucid.

În acest context, romanul porneşte simultan pe trei direcţii. Peripeţiile lui Logan, barbar temut în lupte şi care tocmai scapă cu greu dintr-o înfruntare sângeroasă ce-l desparte de restul camarazilor de arme, care străbate nordul în căutarea magului Bayaz – un mag celebru, despre care se scrie şi în cronicile creării marilor oraşe. Inchizitorul Glotka, şchiop, distrus de anii de temniţă petrecuţi ca prizonier de război, mare maestru al torturii şi, în fine, un individ pus să găsească şi în foc trădarea şi moartea, mereu în luptă cu adversarii politici şi tagma negustorilor. Locotenentul Jezal, bogat dar tânăr în ambiţie şi glorie, obligat să lupte într-un turnir care decide imaginea şi onoarea familiei pentru tot restul vieţii. Fiecare personaj atrage după el o direcţie a cărţii şi o mulţime de planuri secundare. Fiecare direcţie e dezvoltată lent, cu răbdare, insistând pe contexte şi potrete. Abercrombie, dincolo de faptul că este un maestru al construcţiei timpului, accelerând neaşteptat şi blocând scene în mijlocul luptei, ştie că un roman bun se construieşte cu personaje puternice, uşor de pus în imagini de către ochii cititorului. Acest prim volum, dincolo de faptul că aşează pe temelii firele narative şi un istoric al lumii medievale, e un soi de cronică a vieţii celor trei protagonişti. Fiecare intrând în lumină reflectoarelor sau păşind în umbră în funcţie de personajele secundare care vor ocupa, pe rând, scena naraţiunii. Pentru că personajele secundare sunt destul de multe. Creaturile de tip fantasy apar puţin, mai mult anunţă dezvoltări posibile ale acţiunii, decât să le decidă.

Clar că volumul trebuie citit. A apărut anul acesta în traducere (2004 la mama lui acasă) şi e urmat de încă două: Before They are Hanged şi Last Argument of Kings. La fel de clar e că mici asemănări în construcţie cu lumea din romanele lui R.R. Martin există. Însă nimic care să te deranjeze sau să te pună pe gânduri critice. Abercrombie a mai publicat în 2007 şi 2008 2 romane, independente de personajele şi firul epic din această trilogie, dar situate în acelaşi univers, lucru care dovedeşte că universul acesta a fost bine scris şi gândit, a plăcut publicului, dar şi autorului. Şi poate că va continua să crească pe măsura apariţiei unor noi romane. Nota pentru primul volum: 9/ 9.50.

Drept bonus, pun mai jos cele 2 coperte de la ediţiile americane ale romanelor independente: Best Served Cold (2009) şi The Heroes (2011). Coperte cinematografice, depărtate ca tematică de medievalele britanice.

Despre scrisul profesionist al scriitorilor “cu” public

Trei femei, Stelian Ţurlea. Cartea Românească, 2010. 22,95 lei.

Ştiu că logic textul de faţă ar trebui să fie despre ultima carte a lui Ţurlea şi nu despre alta. Însă până recent nu-i citisem autorului niciun volum. Din diverse motive. Ştiam că intră mai degrabă într-o zonă  a cărţii comerciale decât a literaturii cu T mare. Şi cum nu aveam timp de literatura “comercială” evitasem să-i citesc cărţile. Însă uite că am luat una din librărie, se găsesc multe pe rafturile librăriilor, autorul fiind cunoscut pentru ritmul foarte bun în care scrie şi publică la edituri diverse, şi am citit-o. Şi pot spune că Stelian Ţurlea e un autor de literatură bună. Fără a folosi ghilimele şi paranteze când spun literatură bună.

Editura Cartea Românească i-a publicat până acum 3 cărţi: Arunc-o pe sora mea din tren! (2009), Trei femei (2010) şi Te voi răpi la noapte! (2011). Însă autorul publică şi la alte edituri, ritmul de o carte pe an, în cazul prozei, e greu de susţinut profesionist şi mai rar întâlnit la scriitorii noştri. Dacă e să mă întrebaţi unde îl încadrez pe Stelian Ţurlea mi-e destul de uşor să răspund (chiar şi după un volum): la literatură bună, însă cu target larg. Zonă destul de precară ca răspândire în literatură română, unde fiecare prozator vrea să devină Mircea Cărtărescu iar prin literatura de consum lumea înţelege Rodica Ojog Braşoveanu şi George Arion. Ceea nu e adevărat. Literatură foarte bună însă dedicată publicului larg scrie şi Cătălin Dorian Florescu, şi Daniela-Zeca şi aş mai putea adăuga câteva nume. Într-o vreme, Dan Sociu îşi propunea să scrie romane bune de succes, iar mai tânărul SGB (Stoian G. Bogdan) încearcă din răsputeri acest lucru.

Subiectul cărţii reia o perioadă istorică a României suficient de extinsă prin amploarea şi numărul evenimentelor: trecerea dinspre epoca interbelică spre comunism, anii grei ai terorii Securităţii cu arestări şi dispariţii misterioase, apoi supravegherea constantă a populaţiei, veşnicile jocuri cu puterea şi micile libertăţi personale, revoluţia cu mineriadele şi, în cele din urmă, venirea preşedintelui Constantinescu la putere şi bucuria de scurtă durată a perioadei de după. Practic, fundalul istoric acoperă cam ceea ce îl interesează pe un cititor potenţial de literatură română. E drept că trecerea prin această zonă istorică se face episodic şi deseori în viteză, 2,3 pagini acoperind zeci de ani. Volumul e construit, previzibil, pe trei voci şi separat în trei mari capitole, fiecare cu zona lui istorică.

Cele trei voci-etape sunt Anca, Irina şi Vitoria. Acţiunea romanului începe în 2005 cu Anca încercând să obţină un contract de angajare la celebra trupă de dans ce ducea pe scenă spectacolul Lord of the Dance, ea se află la Dublin şi brusc află că mama ei, Irina, a murit într-un accident de maşină. Accidentul de dovedeşte destul de suspect şi în poveste intră imediat biografia mamei, femeie cu origini incerte, urmărită de securitate şi având o relaţie dificilă cu poliţia secretă. După introducerea din prezentul Anei, cartea sare în timpul comunismului anilor 70-90, locul în care biografia Irinei, mama Anei, se construieşte episodic, având însă tot timpul în spate misterul părinţilor ei: Irina nu ştia prea bine cine sunt părinţii şi mama adoptivă, Vitoria, refuza mereu să divulge adevărul. Aventurile Irinei sunt continuate în cea de a treia parte a cărţii cu un nou salt temporal în plină perioadă de construire a socialismului, anii grei ai terorii “oferite” de beciurile Securităţii  şi de paltoanele negre care arestează noapte de noapte. Vitoria, medic tânăr, însă priceput în meseria sa şi fără frica şi ezitările maturităţii, salvează de la moarte un şef de securitate şi din acest punct cariera şi prestigiul ei de temut continuă să crească. Fragmentul ultim al cărţii oferă cheia întregului subiect: cine sunt părinţii Irinei, ce s-a întâmplat cu ei, de ce a fost în cele din urmă ucisă Irina şi multe alte răspunsuri la întrebări pe care cititorul le poate avea în timpul lecturii.

Cartea se citeşte uşor, construcţia tehnică (înafara parcurgerii temporale în sens invers acelor de ceas, dar numai episodic, pentru că în cadrul fiecărei părţi timpul curge normal) e simplă, frazarea e curată, fără puncte de tensiune mari, dar şi fără gafe vizibile. Stelian Ţurlea pune un soi de prolog la începutul cărţii pentru a explica originea subiectului ales şi contextul scrierii cărţii, iar “taina” naraţiunii o dezvăluie uneva chiar în ultimele pagini asemeni cărţilor poliţiste. Fals roman poliţist, Trei femei e mai degrabă un roman al unei epoci şi al eliberării de acea epocă a comunsimului în variantă românească. Personajele sunt prezentate natural, cu plusuri şi minusuri, fără a face din ele eroine ale rezistenţei. Însă impresia – lucru care poate deranja un cititor profesionist e de prezentare şi nu de construcţie a personajelor. Nu există o evoluţie a unui personaj, poate, într-o mică măsură la Vitoria, ci o recapitulare, o reluare descriptivă a biografiei, asemeni fişei biografice dintr-un dosar al Securităţii. Cu acest minus, recomand romanul pentru a fi citit şi de către cititorii avizaţi. Stelian Ţurlea ştie că scrisul e o meserie şi se pare că ţine la acest lucru: frazele sale sunt profesioniste şi vocea din ele e clară şi sigură pe ea.