Scrisori, Stelian Müller. Tracus Arte, 2011. Preţ site 12 lei. Preţ probabil librărie 15 lei.

Nu cu mult timp în urmă scriam entuziast despre debutul lui Stelian Müller. Un volum de proză ciudăţel, amânat multă vreme, mascat în forma unui jurnal scris pe parcursul a şapte ani de zile. Un debut foarte bun, însă nefericit în alegerea editurii: Galaxia Gutenberg, editură inexistentă în zona literaturii recente. Iată că Stelian Müller revine cu un al doilea volum – Scrisori, scos la o editură de profil, Tracus Arte, cu o vizibilitate crescută şi distribuţie pe măsură.

În mare parte, volumul e alcătuit din texte mai vechi la care Stelian Müller adaugă două texte scrise într-una dintre taberele de la Săvârşin (vezi antologia Minimal, Ed. Mirador, 2009). Aşadar suntem puşi să citim un al doilea volum-recuperare, plus cele două texte finale care redau un Stelian Müller cât de cât recent. Trebuie să spun, din start, că volumul în varianta tipărită e o dezamăgire pentru mine. Îl citisem parţial în manuscris, aşa că aşteptările erau mai mari. Pentru a nu complica foarte mult lucrurile, voi rezuma ceea ce e bun şi ceea ce e rău în volumul acesta.


Punct de pornire.

Stelian continuă formal experimentele cu proza scurtă: prima dată jurnal, acum scrisori. Ambele forme sunt pretexte pentru un soi de fragmentarism cotidian, mascat-biografic, în care naratorul descrie evenimente, situaţii, personaje, fără a le clasifica calitativ sau temporal. Multe dintre aceste “întâmplări” se situează la limita absurdului (suprarealismului), însă o autoironie şi un cinism al descrierii echilibrează tot timpul textele. Autorul se fereşte de construcţie sau de continuitate. Mizează pe o formă ultra-scurtă a textelor, iar acest lucru poate fi o consecinţă a alegerii formale, însă şi o incapacitate de a construi pe suprafeţe mai mari. Atunci când o scrisoare se “lungeşte”, pe fondul unor dialoguri scurte şi haotice, efectul ludic – un plus al textelor de până acum ale lui Stelian Müller – se pierde rapid, intervenind o monotonie tehnică: 5 pagini de dialog haotic înseamnă lipsă de inspiraţie şi un defect de construcţie. Cei care urmăresc o finalitate într-un volum de proze, cu siguranţă vor fi dezamăgiţi. Scrisori e un volum liniar, porneşte de la o presupusă relaţie de dragoste, naratorul scrie scrisori unei iubite, că să “sfârşească” în descrierea mediului şi a zilelor suprarealiste. Aşadar, un volum mai degrabă de atmosferă, de cadru, decât unul care să construiască personaje şi linii narative.

Ce e bun în volum.

Ca să fim sinceri destul de puţin. Un plus pentru efectele stilistice ale prozei şi pentru (auto)ironie. De altfel, ludicul rezultatul din absurdul replicilor sau al situaţiilor tinde să devină o marcă stilistică a lui Stelian Müller. Poeticitatea unor fraze sau sintagme iese cu siguranţă în evidenţă: “Şi m-am dus înainte şi mi-am amintit de tipa de aseară care zâmbea şi faţa i se umplea de oase”, “am intrat în autobuz, luminile erau tari ca într-o sală de operaţie”, “şi am stat aşa în timpul acela ca într-o apă tulbure” etc.

În continuare, autorul excelează în construcţia comparaţiilor, însă numărul crescut şi preponderenţa acestei figuri de stil obosesc: “Nu aveţi chef de mine şi iată eu vin pe capul dumneavoastră ca o ploaie când n-ai umbrelă.” sau “Merg pe drum, clădirea catedralei e ca un abajur pentru lumina după-amiezii”, “Şi când am coborât, vântul bătea ca o flacără şi pe cer trecea un avion ca o pasăre de noapte.” Numărul comparaţiilor e foarte mare, deseori sunt căutate şi false.

Există câteva fragmente construite în viteza unor dialoguri care prin sacadare, rapiditate şi efectul neaşteptat al răspunsurilor în dialog devin fragmente de proză foarte bună. Însă Stelian le continuă şi cu aceleaşi atuuri enumerate mai sus reuşeşte să le îngroape în cantitate. Aşadar, ultimele două bile albe ar trebui trecute la cele neutre. Neatenţia, lipsa corecturii sau lenea în construcţie anulează multe dintre reuşitele, câte sunt, ale acestui volum.

Ce nu e bun

În primul rând al doilea volum al autorului e mai grăbit, prost-construit şi, în general, mai previzibil decât primul său volum. Ceea ce nu e o tragedie, însă cum mulţi cititori o să găsească în librării doar al doilea volum, prima impresie e diluată în comparaţie cu o întâlnire cu Aerostat.

Stelian scrie uneori folosind ritmul versetelor biblice, ritm întâlnit pe finalul primului volum de proză, însă îngroaşă tuşă prin copierea sintaxei, a formulelor de adresare, a stilisticii respective. De cele mai multe ori textul obţinut e slăbuţ, fără şanse de a fi remarcat în întregul volum. Ba, de-a dreptul enervant. Începutul volumului reia câteva fragmente din primul volum, fără explicaţie şi fără logică. Paradoxal, fragmentele alese sunt unele neglijabile.

Jumătate din volum este exploatată tehnic prin insertul unor dialoguri, la limita absurdului. Autorul “caută” dialogul în întreg volumul, un dialog suprarealist, însă de sorginte filosofică. Aşa că naratorul va dialoga cu creierul, Dumnezeu, Satana, statuia lui Matei Corvin, aproape cu orice obiect sau fiinţă ieşită în cale. Glumele, ludicul dispar în monotonia unor pagini construite pe acelaşi calapod. Alegerea tehnică mi se pare facilă şi leneşă, textul poate continua în stilul acesta la nesfârşit.

Ce e dezastru.

Surprinzător pentru mine este modul în care a fost redactat volumul acesta. Greşelile mişună în text asemeni comparaţiilor folosite de Stelian. Şi nu doar greşeli de tastare. Diacriticele lipsesc aproape pe fiecare pagină. Exemplele sunt de ordinul zecilor. Despărţitul în silabe e făcut aiurea, minimile reguli de tehnoredactare sunt date de pământ. Experimentul formal (ratat) al autorului cu dialogul pe pagini întregi e semnalat grafic prin 3 puncte, care puncte sunt când 3, când 4, când 2, când lipseşte spaţiul de după, când nici nu mai ştii ce să crezi. Dificultatea formală a textului e împinsă la limite enervante de neglijenţa extremă a corectorului. Deşi, sincer, nu cred că a existat vreun corector. Greşelile continuă: litere lipsă, cuvinte cu forme ciudate, greşeli de limbă.

Un text de genul acesta, în doze mici, sacadate, cu efecte ludice şi suprarealiste e devalorizat repede de forma în care apare el  în faţa cititorului şi asta se întâmplă din cauza editurii. Mă miră şi mă enervează că Tracus Arte repetă greşelile unor edituri mici de provincie (vezi forma groaznică a tehnoredactării în cazul Dacia XXI) sau a unei celebre Vinea. Rezultatul nu face decât să discrediteze editura şi oamenii care lucrează acolo. Nu pot să cred că cineva lasă corectura pe seama autorului, aşa cum am mai observat că se întâmplă în cazul unor cărţi scoase tot de Tracus Arte.

Concluzie.

Căutaţi primul volum al lui Stelian Müller. Dacă autorul nu se ridică la valoarea debutului, editura a reuşit să facă din carte un volum prea scump pentru ceea ce oferă. Aşadar căutaţi Aerostat, editat de Galaxia Gutenberg. Şi acolo cu greşeli, însă mai puţine, iar textul mai valoros.

Advertisements