Naomi Ionică, Cei singuri vor rămâne singuri. Tracus Arte, 2010. Preţ librărie 12 lei.
În 2008, apărea la Aula volumul colectiv Cele trei graţii, cu poeme scrise de Naomi Ionică, Cristina Popa şi Georgiana Rusuleţ. Dintre cele 3 autoare, cronicile o reţin, cu precădere, pe prima dintre ele. Poeta “plecată” din laboratorul cursurilor de creative writing organizate de Muşina şi Bodiu revine cu un volum de debut, la Tracus Arte, în 2010. Se ştie că literele braşovene tot încearcă de ceva ani să impună pe piaţa editorială câţiva autori, lucru care însă nu prea le-a reuşit până acum.
Naomi Ionică e o poetă la început de drum. Volumul ei e dezorganizat că manieră şi influenţe (deşi organizat în două mari zone separate). Jucăuşă, amuzată, uneori melancolică şi infantilă, deseori jucând piesa unei sexualităţi feminine depresive, vocea poetică e încă în stadiul de căutări poetice, de căutare a unui ton şi a unei coerenţe stilistice. În mod normal, nu aş fi scris despre acest volum. Însă nominalizarea la Premiul Eminescu din acest an face obligatorie “aruncarea unei priviri” prin carte.
Prefaţa Lui Bodiu vorbeşte despre un filon nedouămiist în poezia lui Naomi Ionică, un filon “barbiano-urmuziano-dimovian”, cu rezonanţe în Simona Popescu şi Letiţia Ilea. Pentru o prefaţă lucrurile sună bine, însă realitatea e un pic nuanţabilă. Naomi Ionică, pe bună dreptate, scrie în afara curentului douămiist. Scrie fantastic-suprarealist, jucăuş, cu explozii de culoare şi personaje. Însă scrie începător. Îi lipseşte lexicul lui Dimov, jcourile poetice ale lui Brumaru, ermetismul şi încrâncenarea ritmică a lui Barbu, ironia dublă a lui Urmuz, aşa că să nu exagerăm. Riscul asumării unei tradiţii de genul acesta dublează riscul de a scrie în contra-timp cu generaţia sa.
Volumul de 70 de pagini e, cum am mai spus, separat în două. Prima parte (Fantazia), deşi mai corentă stilistic şi tematic, mi se pare mai slabă prin proiectul pe care îl propune. Un soi de basm (da, Dimov, Brumaru, dar şi Foarţă) cu personaje la fiecare vers, cu o narativitate vizibilă, jucată în multele episoade ale relaţiei dintre Fantazia, o zână iubăreaţă şi romantică şi iubitul ei, Omul Koleopter. Multe diminutive, folosirea excesivă a unor timpuri verbale (imperfect, perfect compus) ce rezonează fals în context, situaţii suprarealiste, mereu noi, de la vers la vers şi mai mereu lăsate în aer, multe efecte stilistice stângace creionează un portret încă în lucru al poetei.
“Un pescăruş trage dintr-o scoică o perlă de carne. Prietenul/ tău, mutule, un pescăruş./ Se aude marea, marea se aude. Am privit vapoarele care se/ făceau tot mai negre, peste apele negre./ Râzi motanule mov, zâmbetul tău de gladiole mov e cel mai/ frumos când se lasă înserarea.”
Partea a doua, fără o coerenţă tematică (poate dacă insistăm un pic pe tema singurătăţii feminine, temă lucrată şi în basmul din prima parte), are şi câteva poeme citibile. Maniere de stil diferite (poate perioade în scrierea poemelor diferite), câteva intertextualităţi destul de stângaci inserate (“Johnny Panic îmi sare uneori în mansardă/ mi-l aduce pe Hristos răstignit”), poeme scurte de câteva versuri şi cicluri de câteva pagini, fiecare cu tonalitatea şi “tradiţia” lui poetică dovedesc, probabil, debutul prematur al poetei. Însă nu explică şi locul între finaliştii propuşi pentru Premiul Eminscu.
Din câte ştiam eu, existau volume de poezie mult mai bune în 2010. Iar alăturarea de dragul diversităţii nu îmbogăţeşte, ci coboară ştafeta.
Un blog despre cărți 
Leave a comment