Casa scărilor, Corina Bernic. Editura Casa de pariuri literare, 2011. Preţ librărie 1o lei.

Citind volumul de debut al Corinei Bernic şi uitându-mă repede peste programul editorial al Casei de pariuri literare, aveam impresia că, în paralel cu noul val cinematografic românesc, asist la apariţia unui val similar şi în poezia română: Bogdan Lipcanu (cu fuck tense), Grigore Şoitu (Poeme de stânga) şi ultima pe listă, Corina Bernic, cu amintirile ei, stratificate arhitectonic în blocuri de câteva etaje. Cele trei volume, legate prin tematica memoriei comuniste, o memorie când detaşată, lucidă şi ironică, când melancolică, tragică şi dureroasă, par să redeschidă apetitul pentru o poezie-filtru. O poezie implicată social, narativă, străbătută de câteva repere simbolice ale copilăriei din ultima decadă a comunismului, însă o poezie filtrată de la distanţă:  zâmbetul copilăros-adolescentin dublat de o critică ironică, rece, uşor amuza(n)tă.

În general, Corina Bernic scrie direct şi simplu. O poezie clară, distilată, aproape secată de metaforele poeziei feminine. Absurd vorbind, o poezie incisivă, masculină prin critica, ironia şi seriozitatae proiectului. Însă “masculină” în genul poeziei scrise de Elena Vlădăreanu, o poezie-radiografie:

“oameni frumoşi/ suntem zi de zi împreună/ ne ciocnim umbrele pe aceleaşi hărţi// … oameni frumoşi/ nu-i aşa că toţi mirosim/ a magne-b6/ vitamine verde crud?”

Însă atunci când îngroaşă metafora, versul scârţâie binişor: “copiii cernobâlului se pierd/ an după an/ în mlaştina asfaltului topit”, “păianjenul îşi ţese pânza în/ gura ta deschisă/ a întrebare” sau “dar am ştiut/ că tu trăieşti// când mi-am citit viitorul/ în absorbant”.

Volumul e construit din 4 grupaje, asemeni arhitecturii unui bloc comunist: parter, mezanin, printre etaje. pistruiatu blues şi uscător: un volum ce reia filtrând temele ideologiei comuniste (bălănel, cernobâl, maria-mirabela), fără să uite că uneori “cuvintele sunt bile de oţel”. “Parterul” e dedicat miturilor şi simbolisticii de propagandă, “mezaninul” e mai liric, cu peisaje şi relaţii de cuplu, că doar e mezanin. “Printre etaje”, grupaj unitar prin personajul celebru pe care îl propune – pistruiatu, continuă direcţia sentimentală, însă o trece prin limbajul de lemn al epocii. În fine, “uscător”, etajul final, aflat la înălţime, la aerul rarefiat al  retrospectivei (“acum să vedem/ … nimic din ce e scris aici/ nu-i neştiut”) completează acest joc de reconstrucţie a memoriei.

Formal, versurile sunt îndeosebi scurte, cu o aşezare grafică mai degrabă optzecistă. Poeziile (mici ipostaze, mici apropouri, mai evidente sau de-abia sugerate) sunt scurte, asemenei trecerii dintre etaje. Excepţie face poemul “pistruii iubitei”, un poem ceva mai lung şi care-şi pierde din valoare prin lungime. Poeziile Corinei Bernic sunt destinate să fie scurte, efectul de ironie şi sarcasm funcţionează doar în doze mici. Atunci când e lungit, diluat în dimensiunea mare a textului, se pierde făcând din poem un exerciţiu stilistic repetabil şi expandabil la nesfârşit.

Judecând per ansamblu, un debut bun. În ton cu tematica anului 2010, deşi probabil poeziile au fost scrise mult mai devreme. Aşa că o coincidenţă tematică ce mă bucură. Şi care dovedeşte că memoria comunismului lucrează mai bine, la noi, în poezie decât în proză. Ceea ce e un lucru cel puţin ciudat.

Advertisements