2 poezii de a.e. baconsky

Poeziile sunt “extrase” din volumul Corabia lui Sebastian (1978, Cartea Românească).

Love Hobby

…să iubeşti o femeie cu pantaloni galbeni o maşină desăvîrşită

de făcut dragoste fără dragoste fără identitate fără vise… să iubeşti

fără… să iubeşti cu… să iubeşti după ultimul număr din VW Liebe

la Wannsee noaptea înnebunit de păduri şi de amintirile unei pierdute

aureole barbare încercând să fii altul să fii dintre cei coborîţi

sub armele lui Erik cel Roşu cînd femeia sgîria copacii cu ghiarele…

să stingi farurile şi să iubeşti o superbă dansatoare de plastic

Pygmalion & Co. să iubeşti Pop sfîşiind salopeta de piele neagră noaptea

cînd vine roua şi luna ajunge la ultimul Sexy-Show în apele lacului

şi pletele tale se tîrăsc pe nisip ca franjurii Yves Saint-Laurent…

franjurii stelele o femeie cu franjuri galbeni şi cu cinci stele

o femeie cu faruri galbee şi cu cinci stele… o femeie o singurătate

o dragoste o maşină cu gînduri galbene

şi cu cinci stele.

VII

Mă întorc de la o manifestaţie la care n-am luat parte. Am fost spectator străin. Observator neutru. Ca şi poliţiştii cu coifuri şi scuturi enorme. Căci uneori manifestanţii dau cu pietre. Prietenul pe care-l întîlnii e profesor la universitate. Îmi povesteşte o întâmplare banală cu studenţii. Profesorul e germanist şi pregătise un seminar despre Georg Büchner. Seminarul însă n-a avut loc. Îndată ce intrase în sală, studenţii îi ceruseră să renunţe la Büchner căci ei ar prefera să discute despre Vietnam. A trebuit să accepte. Dar în problema Vietnamului studenţii erau mult mai ignoranţi decît în privinţa operei lui Georg Büchner. Cîteva fraze sumare şi discuţia lîncezi. Au fost deconcertaţi ei înşişi. Şi atunci izbucniră proteste şi ţipete vehemente. Unii desfăşurară steagul. Alţii cerură grevă. Cîteva fete au început a plînge îngrozitor. Destul! Această ipocrizie devine insuportabilă. Cereau să li se spună adevărul despre sex. Sau să se întîmple odată ceva. Seara la cocktail cineva îmi vorbi cu entuziasm despre comuna din vecinătatea casei sale. Douăzeci de băieţi între douăzeci şi şi patruzeci de ani şi douăzeci de fete foarte tinere închiriaseră o casă veche cu două etaje şi trăiau cu toţii acolo în deplină devălmăşie. Totul era în comun. Banii cîştigaţi întîmplător şi confuz. Ambiţiile instinctele inerţia. Cuvintele şi tăcerea. Marijuana şi întunericul. Spaimele stelele morţii. Domnul care-mi vorbea era un înalt funcţionar ce locuia un splendid apartament întins pe vreo 250 de metri pătraţi. Şi cîteva doamne în vîrstă deplîngeau generaţia tînără. E atît de tristă lipsa oricărei tristeţi adînci. Lipsa oricărei dureri care devine ea însăşi o ciudată durere. În colţ la Güntzelstrasse în fiecare noapte un domn vorbeşte singur cu cîinele lui.

Advertisements

Antibiografia lui Wojciech Kuczok

Mizeria, Wojciech Kuczok. Polirom, 2008. Preţ de libărie 10 lei (promoţie)

Despre Wojciech Kuczok nu ştiam mai nimic până sa citesc cartea. Exceptând faptul că e polonez. E născut în 1972, prin urmare generaţia tânără de scriitori polonezi. Scrie proză, dar şi poezie şi critică de film. Mizeria e primul său roman, pentru care a primit premiul Nike (unul dintre cele mai mari premii pentru literatură din Polonia, bănuiesc că echivalentul românesc ar trebui să fie premiile României literare). Pe baza acestui roman, Wojciech Kuczok scrie şi scenariul unui film (Urmele de bici), premiat la festivaluri locale.

Bun. De multă vreme, aveam de gând să citesc cartea, coperta e mai mult decât atractivă, ca şi varianta poloneză, de altfel. Iar când am văzut că intră în valul de reduceri de la Polirom, a fost prima dintre multe altele care a poposit pe biroul meu. Ce-i cu acest roman subintitulat “antibiografie”? În primul rând, e un roman biografic, bazat pe experienţele mai mult sau mai puţin plăcute din copilăria autorului. Romanul, pesimist, sumbru, tragic aproape, redă o copilărie dificilă, dominată de violenţa şi autoritatea incisivă a tatălui şi de mediul ostil din oraşele poloneze în plin comunism. Însă stilul anecdotic, ironia de suprafaţă, tuşele suprarealiste fac din romanul lui Wojciech Kuczok o lectură plăcută şi de foarte bună calitate.

Nu o să povestesc romanul. Cartea merită citită, se găseşte în librării şi are un preţ mai mult decât rezonabil. Dacă o biografie, mai ales una a perioadei de trecere dinspre războiul mondial spre comunism are părţi bune şi părţi rele, copilăria colorând nuanţele doar în culori puternice, nu acelaşi lucru se întâmplă şi în acest roman. Personajele sunt inadaptate la prezent, de fiecare dată, pline de stereotipii şi defecte de gândire. Copilul narator îşi priveşte familia cu ochii unui puşcăriaş ce trăieşte pe propria piele “corecţiile” zilnice. Tatăl, bătrânul K. (uşor de făcut analogia) e un dictator de dormitor care trăieşte din amintirile tatălui său şi ale generaţiei sale. Modelul său de educaţie se face doar călind pielea spatelui sub loviturile de bici şi înăbuşind lacrimile şi fragilitatea copilăriei în lecţii morale şi dure. Doar aşa se poate supravieţui în viaţa dură care oricând te poate răpi de pe treptele condiţiei sociale.

Discrepanţele dintre structurile sociale, anihilate de comunişti, experienţele tânărului la şcoală, pornind de la drumul prin cartierul proletar rău-famat şi continuând cu “educaţia flegmei” de pe culoarul către sala de curs, micile biografii ale fiecărui personaj, toate decalate de la timpul prezent, de la norma cotidiană, moarala uzuală sau inteligenţa medie fac din “biografia” naratorului o poveste a unui Holden Caulfield central-european, trecut prin universul lui Kafka şi domolit de păţăniile lui Hrabal. Wojciech Kuczok scrie lejer, deşi lumea construită e încâlcită şi plină de umori. Frazele curg uşor, stilul ludic-cinic dublează fiecare situaţie dificilă prin care trece fiul bătrânului K. Cititorii de tratate de psihanaliză vor avea ce să analizeze în carte. Un plus mare pentru traducerea lui Constantin Geambaşu, o traducere firească şi deloc poticnită.

Mai sunt multe de spus despre romanul lui Wojciech Kuczok. Ritmul frazelor, refrenul loviturilor date de bătrânul K., explozia în plin suprarealism a finalului, care nu şterge deloc  impresia central-europeană a prozei de până atunci, dimpotrivă, o accelerează şi îi dă tuşa de culoare finală. Apoi portretele fiecărui personaj, construcţia temporală a cărţii etc. Cred că nu am citit până acum niciunde atâtea pagini despre bici, loviturile de bici şi corecţiile părinteşti. Romanul acesta are un ritm asemeni fiecărei lovituri date de bătrânul K. Capitolele sunt marcate de refrenul loviturilor, conştiinţa zilelor e înroşită de bătaia promisă şi încă neonorată. Un soi de tratat despre educaţia spartană şi absurdul ei, însă un tratat amuzant, hilar, care stârneşte râsul, asemeni biografiei lui Hrabal.

Însă textul acesta nu e neapărat o analiză, cât o invitaţie la citit. Să aveţi poftă!

Scrisorile lui Stelian Müller

Scrisori, Stelian Müller. Tracus Arte, 2011. Preţ site 12 lei. Preţ probabil librărie 15 lei.

Nu cu mult timp în urmă scriam entuziast despre debutul lui Stelian Müller. Un volum de proză ciudăţel, amânat multă vreme, mascat în forma unui jurnal scris pe parcursul a şapte ani de zile. Un debut foarte bun, însă nefericit în alegerea editurii: Galaxia Gutenberg, editură inexistentă în zona literaturii recente. Iată că Stelian Müller revine cu un al doilea volum – Scrisori, scos la o editură de profil, Tracus Arte, cu o vizibilitate crescută şi distribuţie pe măsură.

În mare parte, volumul e alcătuit din texte mai vechi la care Stelian Müller adaugă două texte scrise într-una dintre taberele de la Săvârşin (vezi antologia Minimal, Ed. Mirador, 2009). Aşadar suntem puşi să citim un al doilea volum-recuperare, plus cele două texte finale care redau un Stelian Müller cât de cât recent. Trebuie să spun, din start, că volumul în varianta tipărită e o dezamăgire pentru mine. Îl citisem parţial în manuscris, aşa că aşteptările erau mai mari. Pentru a nu complica foarte mult lucrurile, voi rezuma ceea ce e bun şi ceea ce e rău în volumul acesta.


Punct de pornire.

Stelian continuă formal experimentele cu proza scurtă: prima dată jurnal, acum scrisori. Ambele forme sunt pretexte pentru un soi de fragmentarism cotidian, mascat-biografic, în care naratorul descrie evenimente, situaţii, personaje, fără a le clasifica calitativ sau temporal. Multe dintre aceste “întâmplări” se situează la limita absurdului (suprarealismului), însă o autoironie şi un cinism al descrierii echilibrează tot timpul textele. Autorul se fereşte de construcţie sau de continuitate. Mizează pe o formă ultra-scurtă a textelor, iar acest lucru poate fi o consecinţă a alegerii formale, însă şi o incapacitate de a construi pe suprafeţe mai mari. Atunci când o scrisoare se “lungeşte”, pe fondul unor dialoguri scurte şi haotice, efectul ludic – un plus al textelor de până acum ale lui Stelian Müller – se pierde rapid, intervenind o monotonie tehnică: 5 pagini de dialog haotic înseamnă lipsă de inspiraţie şi un defect de construcţie. Cei care urmăresc o finalitate într-un volum de proze, cu siguranţă vor fi dezamăgiţi. Scrisori e un volum liniar, porneşte de la o presupusă relaţie de dragoste, naratorul scrie scrisori unei iubite, că să “sfârşească” în descrierea mediului şi a zilelor suprarealiste. Aşadar, un volum mai degrabă de atmosferă, de cadru, decât unul care să construiască personaje şi linii narative.

Ce e bun în volum.

Ca să fim sinceri destul de puţin. Un plus pentru efectele stilistice ale prozei şi pentru (auto)ironie. De altfel, ludicul rezultatul din absurdul replicilor sau al situaţiilor tinde să devină o marcă stilistică a lui Stelian Müller. Poeticitatea unor fraze sau sintagme iese cu siguranţă în evidenţă: “Şi m-am dus înainte şi mi-am amintit de tipa de aseară care zâmbea şi faţa i se umplea de oase”, “am intrat în autobuz, luminile erau tari ca într-o sală de operaţie”, “şi am stat aşa în timpul acela ca într-o apă tulbure” etc.

În continuare, autorul excelează în construcţia comparaţiilor, însă numărul crescut şi preponderenţa acestei figuri de stil obosesc: “Nu aveţi chef de mine şi iată eu vin pe capul dumneavoastră ca o ploaie când n-ai umbrelă.” sau “Merg pe drum, clădirea catedralei e ca un abajur pentru lumina după-amiezii”, “Şi când am coborât, vântul bătea ca o flacără şi pe cer trecea un avion ca o pasăre de noapte.” Numărul comparaţiilor e foarte mare, deseori sunt căutate şi false.

Există câteva fragmente construite în viteza unor dialoguri care prin sacadare, rapiditate şi efectul neaşteptat al răspunsurilor în dialog devin fragmente de proză foarte bună. Însă Stelian le continuă şi cu aceleaşi atuuri enumerate mai sus reuşeşte să le îngroape în cantitate. Aşadar, ultimele două bile albe ar trebui trecute la cele neutre. Neatenţia, lipsa corecturii sau lenea în construcţie anulează multe dintre reuşitele, câte sunt, ale acestui volum.

Ce nu e bun

În primul rând al doilea volum al autorului e mai grăbit, prost-construit şi, în general, mai previzibil decât primul său volum. Ceea ce nu e o tragedie, însă cum mulţi cititori o să găsească în librării doar al doilea volum, prima impresie e diluată în comparaţie cu o întâlnire cu Aerostat.

Stelian scrie uneori folosind ritmul versetelor biblice, ritm întâlnit pe finalul primului volum de proză, însă îngroaşă tuşă prin copierea sintaxei, a formulelor de adresare, a stilisticii respective. De cele mai multe ori textul obţinut e slăbuţ, fără şanse de a fi remarcat în întregul volum. Ba, de-a dreptul enervant. Începutul volumului reia câteva fragmente din primul volum, fără explicaţie şi fără logică. Paradoxal, fragmentele alese sunt unele neglijabile.

Jumătate din volum este exploatată tehnic prin insertul unor dialoguri, la limita absurdului. Autorul “caută” dialogul în întreg volumul, un dialog suprarealist, însă de sorginte filosofică. Aşa că naratorul va dialoga cu creierul, Dumnezeu, Satana, statuia lui Matei Corvin, aproape cu orice obiect sau fiinţă ieşită în cale. Glumele, ludicul dispar în monotonia unor pagini construite pe acelaşi calapod. Alegerea tehnică mi se pare facilă şi leneşă, textul poate continua în stilul acesta la nesfârşit.

Ce e dezastru.

Surprinzător pentru mine este modul în care a fost redactat volumul acesta. Greşelile mişună în text asemeni comparaţiilor folosite de Stelian. Şi nu doar greşeli de tastare. Diacriticele lipsesc aproape pe fiecare pagină. Exemplele sunt de ordinul zecilor. Despărţitul în silabe e făcut aiurea, minimile reguli de tehnoredactare sunt date de pământ. Experimentul formal (ratat) al autorului cu dialogul pe pagini întregi e semnalat grafic prin 3 puncte, care puncte sunt când 3, când 4, când 2, când lipseşte spaţiul de după, când nici nu mai ştii ce să crezi. Dificultatea formală a textului e împinsă la limite enervante de neglijenţa extremă a corectorului. Deşi, sincer, nu cred că a existat vreun corector. Greşelile continuă: litere lipsă, cuvinte cu forme ciudate, greşeli de limbă.

Un text de genul acesta, în doze mici, sacadate, cu efecte ludice şi suprarealiste e devalorizat repede de forma în care apare el  în faţa cititorului şi asta se întâmplă din cauza editurii. Mă miră şi mă enervează că Tracus Arte repetă greşelile unor edituri mici de provincie (vezi forma groaznică a tehnoredactării în cazul Dacia XXI) sau a unei celebre Vinea. Rezultatul nu face decât să discrediteze editura şi oamenii care lucrează acolo. Nu pot să cred că cineva lasă corectura pe seama autorului, aşa cum am mai observat că se întâmplă în cazul unor cărţi scoase tot de Tracus Arte.

Concluzie.

Căutaţi primul volum al lui Stelian Müller. Dacă autorul nu se ridică la valoarea debutului, editura a reuşit să facă din carte un volum prea scump pentru ceea ce oferă. Aşadar căutaţi Aerostat, editat de Galaxia Gutenberg. Şi acolo cu greşeli, însă mai puţine, iar textul mai valoros.

Marea pipeadă – teatru medieval pentru cei mari şi cei mici

marea pipeadă, Iulia Militaru. Brumar, 2010. Preţ librărie 15 lei.

Iulia Militaru (n. 1978) scria  până acum cărţi pentru copii. Volumul marea pipeadă e primul ei volum de poezie, aşadar debutul în literatura pentru adulţi. Cartea a fost recenzată bine, intrând în lista scurtă pentru premii la Gala Tinerilor Scriitori unde a “încasat” tot ce putea lua: Tânărul poet al anului – 2010 şi Tânărul scriitor al anului – 2010. Nu comentez premiile, eu unul aş fi ales altfel. Însă gala cu pricina a fost destul de ciudăţică, de pildă Iulia Militaru nu a intrat pe lista scurtă a premiilor Eminescu, ceea ce mă face să mă întreb cum se pot face liste alternative pentru un premiu de cel mai bun poet într-un an. În fond, numărul de volume ce merită nominalizate e redus, da’ mă rog… La Eminescu a intrat în schimb Naomi Ionică cu un volum venind din aceeaşi zonă tematică, însă mult mai slab. Aşadar, fiecare juriu cu poeţii lui. Dovadă fiind ultimele premii date de USR la care două volume importante (cel al lui Nimigean şi cel al lui Pavel Gheo) nu figurau la capitolul proză. Dacă am trăi în Franţa, ţară în care scriu şi mulţi şi bine, şi sunt şi multe edituri şi cititori, aş înţelege…

marea pipeadă e un volum destul de lung şi destul de greu de digerat de un cititor de poezie. Eu unul l-am citit greoi şi de multe ori l-am lăsat din mână. Ce-i drept nici nu sunt fan al acestui gen de poezie. Cartea e construită din două părţi: marea pipeadă – un soi de epopee în căutarea unui ţinut şi a unei pipe, desfăşurat într-o lume fantastic-livrescă şi partea a doua, vizibil mai slabă valoric, gândită ca un manuscris cu poeme aparţinând unui personaj şi descoperit în pământ etc.

Dacă e să stabilesc o zonă largă de încadrare, atunci trebuie luaţi în calcul Cărtărescu, Simona Popescu, oniricii de primă mână, un pic din suprarealism şi mult din literatura fantasy. Volumul e narativ, în fond un soi de amestec de poezie-eseu-proză-indicaţii scenice, o piesă de teatru care beneficiază de tot ce ţine de arsenalul dramatic şi derizoriu al pieselor de teatru din Evul Mediu. D-l Clau/Clovny (“Sunt un personaj/ Oarecare, fără vr’un semn anume,/ Sunt doar personajul/ Născut într-o zi de târg, chiar în piaţă,/ Când se îmbulzeau toţi să-şi caute marfa”) porneşte în aventura sa către “măreţul oraş al pipelor” având de la început origini de bâlci dickensian. Povestea e încâlcită, cert e că se îndrăgosteşte, dar îi moare iubita şi pentru a scăpa de posibila suspiciune de omor, o taie în bucăţele şi o ia cu el într-o valiza (sau geamantan). Însă înainte de a-i muri fata, eroul nostru îi promite că va găsi o altă păpuşă (un băieţel de celuloid) care să ia locul celei tocmai stricate. Cu iubita moartă şi promisiunea făcută, Clovny pleacă în marea pipeadă pentru a găsi oraşul în care se află “cea mai frumoasă pipă din întreaga lume, pipa care pluteşte printre pisici şi inimioare”.

După cum spuneam, prima parte a volumului e destul de narativă, dovada fiind faptul că se poate rezuma. Însă, în ciuda narativităţii şi a fragmentelor de tot felul, tonalitatea poemelor se înscrie în aceeaşi linie. Fragment de proză, apoi un poem cu rimă, jucăuş-fantastic-ezoteric, apoi un intermezzo livresc (“Trebuie înţeles că orice inteligenţă e doar o mare eventualitate şi că poate fi pierdută, nu ca alienatul care a murt, ci ca o fiinţă vie, ce simte asupra sa atracţia şi suflul…”), 2-3 dialoguri dintr-o piesă de teatru “shakespeariană” şi paginile curg spre 60, adică spre finalul primei părţi. Prea puţine poeme rezistă însă citite separat. În afara angrenajului narativ, poemele sunt jucăuşe, unele chiar bine construite tehnic, dar fără să rămână în memoria cititorului. Un volum de poezie trebuie să ofere minim 5 poeme (criteriu subiectiv, evident, însă decent) care să impresioneze prin valoare şi forţă poetică, ceea ce nu am găsit aici. Totodată volumul oboseşte, dând senzaţia deseori de dezlânare. Ai impresia că nu un criteriu anume  în construcţie, cât mâna care scrie dusă de ritm decide lungimea, numărul figurilor de stil, ansamblul final. Aceste neglijenţe plictisesc şi chiar îngreunează lectura.

(credit foto: http://colocviu2011.wordpress.com/)

Autoarea stăpâneşte bine construcţia formală a unor poeme. Formele fixe, ingeniozitatea unor rime sunt plusuri ale volumului. Scriind diferit faţă de colegii de generaţie, predispoziţia pentru o formă clasică în poeme şi o narativitate fantastică, barochizantă, o aduce pe acelaşi drum pe care un Radu Vancu, de pildă, îl cunoaşte bine şi în care se descurcă lejer. Concurenţa însă e puternică, dar trebuie să recunosc, că, spre deosebire de Naomi Ionică, Iulia Militaru e ajutată de un vocabular suficient de expresiv cât să de-a culoare rimelor. Influenţa literaturii pentru copii ajută dar şi deranjează: o parte bună din vocabularul folosit se adresează cu predilecţie celor mici. Fără o stilistică şi o construcţie fină a versurilor, rezultatul narativ obţinut plictiseşte (mă repet), ducând doar la jocuri de cuvinte şi sintagme. E adevărat, asta face şi Dimov, şi Brumaru, şi Foarţă. Dar de fiecare dată intenţionalitatea ironic-subversivă, de pastişă sau intertextuală lărgeşte simbolistica iniţială a vocabularului, ducând-o în zonele care au devenit ulterior mărci de stil ale acestor poeţi. Multe fragmente din marea pipeadă nu se salvează de această dublă intenţionalitate, limitându-se la simpla diversitatea a vocabularului şi a prozodiei.

Partea a doua a volumului, un soi de manuscris apocrif al călătoriei epopeice (jurnal pentru Claudia) suferă tocmai de lipsa unei structuri cadrice ce salvează prima parte. Paradoxal, deşi poemele sunt bine numerotate şi înregistrate în structura manuscrisului. Aici, în partea a doua, iese cel mai uşor în evidenţă lipsa de valoare individuală a poemelor. De aceea, doar câteva rime bune, unele versuri luate separat, rareori fragmente care să merite a fi citite.

Rezumând cele mai de sus, Iulia Militaru are talent poetic, însă cred că duce lipsă de ceea ce s-ar putea numi disciplină a construcţiei. O selecţie mai eficientă, o corectură şi o “sită” mature ar tria ceea ce e bun de balast. Atât timp cât scrie gândind volumul într-un proiect epic, poeziile se “salvează” şi volumul place criticilor şi, probabil, cititorilor. Însă acesta e doar un prim pas. Ceea ce se observă, în stadiul acesta, e că influenţa cărţilor de copii nu o ajută foarte mult. Mi-aş dori să pot citi un poem de Iulia Militaru şi să spun sigur că ar putea intra într-o antologie de poezei a unor autori diferiţi. Momentan, e greu de găsit poemul acela.

 

 

Un poem de Montale

Am coborât, dându-ţi braţul, cel puţin un milion de scări
şi acum când nu mai eşti la fiecare pas e vidul.
Chiar şi aşa lunga noastră călătorie a fost scurtă.
A mea durează încă, dar nu-mi mai folosesc
legăturile, rezervările,
capcanele, insultele celui ce crede
că realitatea e ceea ce se vede.
Am coborît milioane de scări dându-ţi braţul
nu pentru că poate cu patru ochi se vede mai mult.
Cu tine le-am coborât fiindcă ştiam că din noi doi
singurele adevărate pupile, deşi atât de-ntunecate,
ale tale erau.

(traducere din ediţia Humanitas, Marian Papahagi)