Aerostat, Stelian Müller. Galaxia Gutenberg, 2011. Preţ de librărie: 8 lei.

Departe de vuietul greu al literaturii, debutul în proză al clujeanului Stelian Müller e unul surprinzător, proaspăt şi de bună calitate. Studii neterminate de filosofie şi medicină veterinară, diverse locuri de muncă (mai nou librar), un soi de reţinere în a fi promovat sau publicat dau farmec şi mister biografiei scriitorului de 34 de ani, cunoscut bine în comunităţile literare din Cluj şi din ţară ( în special în ultimii ani). Puţin frecventat de către critici sau de către organizatorii de festivaluri literare, Stelian Müller a publicat deja proză scurtă în reviste precum Vatra, Tribuna, Familia, Echinox sau Helikon şi a apărut în antologia Minimal (antologia Taberei de creaţie de la Săvârşin din 2009).

Despre Stelian Müller se ştia că are în sertar două manuscrise, vechi de câţiva ani, refuzate sau ignorate de diverse edituri locale şi de prin ţară. Scriitura sa eliptică, restrânsă sub forma unor paragrafe scurte, fraza de mici dimensiuni şi forma dată textelor face la prima vedere dificilă încadrarea volumelor într-un gen literar uşor de identificat de către redactorii editurilor sau de posibilii cititori. Aşa se explică această “amânare” a debutului. Aerostat (primul dintre manuscrise) este publicat de către Galaxia Gutenberg în primăvara lui 2011 (deşi era plănuit pentru 2010), într-o colecţie restrânsă ca număr de autori, dar şi ca vizibilitate. Premiul pentru debut Ars Maris, câştigat de către autor în 2010, s-a materializat în publicarea volumului la această editură, o alegere destul de nefericită, îmi permit a spune. În fine,  la editura Tracus Arte apare tot în 2011, Scrisori – al doilea volum de proză al autorului şi al doilea manuscris, într-o ordine cronologică, ţinut la sertar mai mulţi ani de zile. Apariţia, aproape ridicol de rapidă, a celor două volume, unul după altul, nu ştiu cât va ajuta la receptarea autorului de către critici, ştiut fiind faptul că un autor care publică din neant 2 cărţi în acelaşi an produce mai degrabă impresia de veleitar/grafoman, decât de debutant promiţător.

Însă, apariţia pe piaţă la interval de câteva luni a celor două manuscrise e o dovadă în plus că volumele lui  Stelian Müller par mai degrabă un gest editorial de recuperare decât unul de debut în proză. Un soi de revanşă a editurilor faţă de un autor care merita debutat de multă vreme şi care era deja văzut ca autor “cu volume” între cunoscuţi.

Aerostat.

Volumul este, aşa cum am scris mai sus, o carte greu încadrabilă într-un gen literar. Scrisă sub forma unui jurnal datat aleatoriu, când cu numele unei luni, când cu cel al unei zile, niciodată însă cu data calendaristică, scris/desfăşurat (!?) pe parcursul a şapte ani cum e notat în primele pagini, volumul pare un soi de proză scurtă. Însă vocea constantă a diaristului, personaje care revin, naratorul care-şi duce zilele de-al lungul notaţiei succinte, eliptice, dar nu fără farmec şi talent fac din 90 şi ceva de pagini cât are volumaşul un soi de micro-roman experimental, atât ca formă, cât şi ca structură narativă.

Notaţiile de zi cu zi ale naratorului sunt indiferente la evenimenţialul puternic; micile întâmplări, gesturi, atingeri, umbre sau străfulgerări vizuale dau impresia unei priviri autiste, ce reţine aleatoriu şi fără criterii logice. Notaţia eliptică, uşor poetică, reia senzaţia de autism a privirii: “JOI: Am lovit cu piciorul o piatră”, “LUNI: Mă ghemuiesc pe bară, mă perpelesc la soare”, “IULIE: Plouă mărunt” sau “LUNI: Duc ceva în mână.” Dacă centrarea pe anumite obiecte, întâmplări, stări afective dau senzaţia de autism, analiza lor uneori depăşeşte clar acest stadiu. Diaristul e atent la tot ce ţine de realaţia lui cu lumea din jur: efectele pe care le au întâlnirile cu diferite persoane asupra stării mentale, corelaţiile pe care le stabilesc diferite obiecte cu diferite amintiri, urmele afective pe care le lasă anumite peisaje sau locuri urbane în memoria zilnică etc. Cititorul care trece peste tonul înşelător-indiferent al notaţiilor, va observa rapid minuţiozitatea prin care fiecare “eveniment” e marcată în jurnal: “MARŢI: Îmi place ca după ce iau ibricul cu cafea fierbinte de pe chiuvetă, să-mi pun degetele pe metal şi să simt căldura rămasă. Cred că e un gest care merită făcut.” sau “DUMINICA: Îmi place, îi simt pielea întinsă şi tare ca o coardă de arc.”

Personajul central al Aerostatului e un personaj prăpăstios (“un cunoscut se apropie, trece pe lângă mine, nu-l salut, ştiu că nu mai foloseşte la nimic), îşi priveşte interioritatea ca pe un soi de exterioritate bună de analizat (“După mai bine de o lună, m-am întâlnit cu Valentina , mi-a spus că m-a părăsit, m-am gândit că e o veste foarte proastă), care de multe ori nu se ia în serios sau devine dramatică din nimic. Un personaj ce atinge uneori tensiunea demenţei (“Mă duc înainte, îmi ridic privirea, mă duc înainte). Întreg jurnalul e un joc al notaţiilor, când absurd şi cinic (“Suntem la o masă pe terasă; nu departe de noi, o fetiţă de vreo şase, şapte ani se joacă, aleargă de colo-colo, ţipă la cineva să se joace împreună, îi spun unui prieten ce mă stresează târfa asta, el mă priveşte întrebător, tac, îmi sting ţigara.”), când calm, ezoteric: “În centru, înainte de izbucnirea furtunii, aerul era dulceag, de nerespirat, cerul era gălbui, lipit de pământ.

Unele notaţii seamănă prin expresivitatea poetică şi atenţia la pictural cu notaţiile lui Radu Petrescu din jurnalele sale sau ale lui Petru Creţia din celebrul Norii. Această meteorologie a privirii (Alex Goldiş, Adriana Stan, Rareş Moldovan au observat deja această tendinţă) e unul dintre punctele forte ale cărţii. Cu mici minusuri uneori (expresii plate, metafore încă brute sau gratuite), notaţiile meteorologice surprind cititorul unei literaturi post-douămii: “Plouă mărunt, aerul e rece, brun.”, “Hotarul de sus e acoperit de ploaie.”, “Ploaia a reînceput, o pândesc de după uşă.” sau “Cer nemişcat, îi stau alături”. Construcţia minimalistă a acestor notaţii, aproape de haiku (“Pe cerul alb, ramura de tuia se clătina încet, mişcată de vânt.”), expresivitatea lor poetică, dar şi fixaţia imobilă a privirii pe cadru dau senzaţia unui album de stări, de notaţii fotografice.

Stelian Müller lucrează aceste notaţii, surprinse cu rapiditatea închiderii diafragmei, devenind un soi de colecţionar de gesturi şi impresii. Între fragmentele succinte, repetitive prin temă sau personaje feminine, se întrezăreşte asemeni unei pânze de păianjen naraţiunea care leagă episodic durata celor 7 ani de zile pe parcursul cărora diaristul îşi notează impresiile. În forma aceasta diseminată, de puzzle aruncat într-o cutie, romanul lui Stelian Müller îşi desfăşoară angrenajele în umbră, departe de prima lectură a cititorului. Nu vei întâlni o naraţiune clasică cu desfăşurare temporală sau cu o evoluţie a personajelor ca în manualele de naratologie. Însă cu siguranţă, naraţiunea, personajele evoluează în umbra notaţiilor. Întreg Aerostatul e un roman greu de citit, dar sugerat, asemeni petelor de lumină şi culoare ce se întrezăresc printre ramurile unui copac şi care deşi ascund, sugerează cerul de deasupra coronamentului.

Personajele care apar şi dispar, micile întâlniri, confuzii sau întârzieri construiesc un labirint de întâmplări şi eroi asemeni Trilogiei New Yorkului, a lui Paul Auster. Asemănarea, doar prin sugestie, nu şi prin formă, merge şi înspre construcţia temporală a cărţii. După cum spuneam la început, autorul notează “întâmplările” numind doar ziua sau luna. Nicidecum data calendaristică. Însă, la o verificare atentă, săptămânile şi lunile se lungesc la nesfârşit, sugerând un soi de absurd al temporalităţii, o anulare din interior a formei clasice a jurnalului. Evident, aceeaşi dilatare a lunilor, poate fi şi un semn al construcţiei deficitare a cărţii. Sper şi vreau să cred că prima mea interpretare e cea corectă. Detectivul rătăcit, care pierde noţiunea timpului şi a spaţiului în romanul lui Paul Auster nu diferă de diaristul absurd, monoton, plin de stereotipii şi maniere, însă romantic şi misterios suficient cât să se adâncească în momente mai mult decât în calendar. Epilogul cărţii, scris într-un ritm şi stil asemănător cadenţei şi ritmului textelor biblice întregesc imaginea acestui “roman” experimental, ascuns în forma unui jurnal. Fără politeţuri, Stelian Müller confirmă mâna unui prozator de succes. Sper şi îi doresc lui Stelian ca volumele sale să aibă destinul volumelor lui Acosmei şi Mălaicu-Hondrari, cărţi care au circulat mai degrabă în subterană şi în secret o vreme pentru a apărea pe rafturile librăriilor noi, în plin succes şi frumos copertate.

Advertisements