Rar mi se întâmplă să citesc un prozator a cărui frazare să mă lovească tare şi repetat, suficient cât să reiau pagina de câteva ori. Şi nu vorbesc de Proust, Marquez sau ştie ce prozator clasic cu fraza lungă, încâlcită, anume construită pentru a-ţi muta minţile. Frazarea, dincolo de subiectul romanului, ţine de prima linie în proză. Cu cât mai bine strunită, cu atât mai rezonant ritmul şi, inevitabil, muzica ascunsă a fiecărei proze.

Ceea ce deranjează, de pildă, la prozatorii români nu e atât subiectul cărţilor sau inconsistenţa personajelor, cât ritmul şi frazarea prozelor. Tinerii noştri prozatori au subiecte, mai încâlcite sau mai ego-biografice, însă ele există; au chiar şi personaje. Însă au şi o lipsă acută de ureche muzicală care dă frazelor un sunet strident şi găunos, de prea multe ori asemănător gazetăriei sau rezumatelor din şedinţele de redacţie.

Nici o privire, Polirom, 2009. 24.95 lei

Iată că am ajuns la Peixoto. Scriitor portughez premiat, tradus la Polirom cu două romane. Un scriitor care înspăimântă, farmecă şi te pune pe gânduri cu modul său de a construi proza. O experienţă de lectură cu adevărat puternică. Frazele lungi, poetice, cu multe repetiţii, reluări, încărcate stilistic ar sugera mai degrabă o fază incipientă în scriitura unui autor, deloc recomandabilă. Departe de eşec însă, frazarea lui Peixoto, reluând ceva din ritmul şi cadenţa textului biblic, dă greutate şi obsedează. Imaginile ţi se întipăresc în minte nu prin impactul vizual, ci prin umbrele pe care le lasă în discurs şi cadenţa de refren în care sunt aranjate.

De altfel, obsedat de construcţia frazelor, Peixoto reduce subiectul şi personajele romanului la minim: un ţinut arid, dominat de un munte cu o rezonanţă uşor de recunoscut: muntele măslinilor şi dealurile pline de măslini din jur. Un sat mic, cu locuitori puţini şi atemporali. Întreaga poveste ţine preţ de două generaţii, însă exceptând câteva personaje matusalemice, oamenii trăiesc destul de puţin, suferă mult şi mor violent.

Personajele şi locurile au nume împrumutate din Biblie: taverna lui Iuda, loc în care deguşti plăcerile alcoolului, dar în care bârfa circulă repede şi Diavolul, personaj central, care te ştie şi nu te iartă. Muntele măslinilor e locul pentru reculegere, pentru a privi viaţa cu adevărat în ochi şi a te sinucide. Peixoto pune accentul pe câteva personaje, portrete bine realizate, pe care le mişcă ca pe o tablă de şah unde nu mutarea greşită se pedepseşte, ci mai degrabă păcatul făcut sau suportat.

Cartea are două părţi mari asemeni celor doi gemeni bătrâni, uniţi printr-un deget, al căror destin e să urmărească presa de ulei negru. Fiecare parte corespunde unei generaţii. Martori rămân bucătăreasa misterioasă, un soi de Dumnezeu al mâncărurilor, putând să reproducă orice secvenţă din viaţă de zi cu zi pe platoul servit la cină, căsătorită cu unul dintre fraţii uniţi, însă căsătorită prin defectul anatomic cu amândoi, părtaşă a morţii lor şi nebună pentru tot restul cărţii, bătrânul Gabriel, a cărui vârstă nimenu nu o mai ştie, însă toată lumea îi aude zgomotul peniţei când scrie evanghelia ţinutului şi Diavolul, personaj ce ţine locul lui Dumnezeu şi al Satanei, cu bârfa ucide şi cu mâna cunună.

Romanul se mişcă greu, Peixoto reluând vocile personajelor şi amestecându-le cu o voce a povestitorului, însă fără grija pierderii timpului. Cum durerea, suferinţa, boală şi moartea sunt principalele ingrediente ale vieţii personajelor, nimeni nu se grăbeşte, gesturile sunt încete şi ascunse, iar memoria locurilor încărcată de mistere. Pentru cititorul grăbit, romanul e un coşmar. Nimeni nu îţi explică biografia personajelor şi sensul lor în carte, paginile citite nu aduc un soi de progresie evenimenţială, cum finalul cărţii nu îţi dă niciun soi de satisfacţie. Peixoto construieşte un soi de infern pământean, egal în iubire şi suferinţă, şi căruia îi găseşte, fals, după părerea mea, un soi de sfârşit.

Aşa că dacă mă întrebaţi, singurul lucru care m-a deranjat e finalul cărţii, finalul de după final. Cele câteva pagini, scrise în stilul şi “gândirea” lui Cărtărescu, de pildă, care nu servesc deloc întregii poveşti. Altfel, recomandare pe toate planurile, însă, mai ales, o recomandare de lectură obligatorie pentru prozatorii români.

Dacă tot am lăudat frazare şi cadenţa, iată un fragment din roman, se pot găsi nenumărate, acesta chiar de la începutul romanului:

“Iosif intră în taverna lui Iuda după lăsarea nopţii. Purta încă pe corp hainele decolorate de soare, pe piele lumina ocru a pământului, iar pe chip un zâmbet formal. Se ivi mai întâi bâta, groasă la un capăt, murdară. Îl urmă căţeaua lui, care fătase de curând, obosită, cu pielea de pe burtă aproape măturând pământul şi cu sfârcurile grele. La tejghea, îşi scoase traista pe care o purta atârnată cu o sfoară pe umăr, o puse jos şi se rezemă. Un pahar de vin roşu. Puţinii bărbaţi care îl salutară îngăimau silabe indescifrabile, muribunde. Ceilalţi, fără a se opri din vorbit sau din băut sau din jucat cărţi, ridicară privirea ca să îl vadă. Căţeaua îşi aşternu coastele pe jos, îşi curbă spinarea într-un arc de noduri care i se vedeau prin blană şi îşi lăsă pleoapele peste ochii căprui şi resemnaţi.

În momentul în care Iosif ridică paharul şi lăsă tot vinul să-i alunece dintr-odată pe gât, văzuţi din partea opusă a pieţei, văzuţi din noapte şi din linişte, bărbaţii din taverna lui Iuda erau cadrul unei uşi deschise; erau o cale firavă prin care lumina încerca să pătrundă în piaţa pustie şi în noaptea neagră, neagră; erau sălaşul de vorbe nedesluşie care încercau să pătrundă în piaţa pustie şi în liniştea neagră, neagră. Iosif puse paharul gol pe tejghea şi, chiar lângă pielea lui, sub lumină, sub larmă, se întrupă instantaneu surâsul vagabond al diavolului. Zâmbea.”

Merită de apreciat traducerea Clarisei Lima şi de învăţat portugheza pentru a citi cărţile în original. Şi tot în original, un interviu cu autorul:


Advertisements