O debutantă care îmi place

Advertisements

Colecţionarul de gesturi

Aerostat, Stelian Müller. Galaxia Gutenberg, 2011. Preţ de librărie: 8 lei.

Departe de vuietul greu al literaturii, debutul în proză al clujeanului Stelian Müller e unul surprinzător, proaspăt şi de bună calitate. Studii neterminate de filosofie şi medicină veterinară, diverse locuri de muncă (mai nou librar), un soi de reţinere în a fi promovat sau publicat dau farmec şi mister biografiei scriitorului de 34 de ani, cunoscut bine în comunităţile literare din Cluj şi din ţară ( în special în ultimii ani). Puţin frecventat de către critici sau de către organizatorii de festivaluri literare, Stelian Müller a publicat deja proză scurtă în reviste precum Vatra, Tribuna, Familia, Echinox sau Helikon şi a apărut în antologia Minimal (antologia Taberei de creaţie de la Săvârşin din 2009).

Despre Stelian Müller se ştia că are în sertar două manuscrise, vechi de câţiva ani, refuzate sau ignorate de diverse edituri locale şi de prin ţară. Scriitura sa eliptică, restrânsă sub forma unor paragrafe scurte, fraza de mici dimensiuni şi forma dată textelor face la prima vedere dificilă încadrarea volumelor într-un gen literar uşor de identificat de către redactorii editurilor sau de posibilii cititori. Aşa se explică această “amânare” a debutului. Aerostat (primul dintre manuscrise) este publicat de către Galaxia Gutenberg în primăvara lui 2011 (deşi era plănuit pentru 2010), într-o colecţie restrânsă ca număr de autori, dar şi ca vizibilitate. Premiul pentru debut Ars Maris, câştigat de către autor în 2010, s-a materializat în publicarea volumului la această editură, o alegere destul de nefericită, îmi permit a spune. În fine,  la editura Tracus Arte apare tot în 2011, Scrisori – al doilea volum de proză al autorului şi al doilea manuscris, într-o ordine cronologică, ţinut la sertar mai mulţi ani de zile. Apariţia, aproape ridicol de rapidă, a celor două volume, unul după altul, nu ştiu cât va ajuta la receptarea autorului de către critici, ştiut fiind faptul că un autor care publică din neant 2 cărţi în acelaşi an produce mai degrabă impresia de veleitar/grafoman, decât de debutant promiţător.

Însă, apariţia pe piaţă la interval de câteva luni a celor două manuscrise e o dovadă în plus că volumele lui  Stelian Müller par mai degrabă un gest editorial de recuperare decât unul de debut în proză. Un soi de revanşă a editurilor faţă de un autor care merita debutat de multă vreme şi care era deja văzut ca autor “cu volume” între cunoscuţi.

Aerostat.

Volumul este, aşa cum am scris mai sus, o carte greu încadrabilă într-un gen literar. Scrisă sub forma unui jurnal datat aleatoriu, când cu numele unei luni, când cu cel al unei zile, niciodată însă cu data calendaristică, scris/desfăşurat (!?) pe parcursul a şapte ani cum e notat în primele pagini, volumul pare un soi de proză scurtă. Însă vocea constantă a diaristului, personaje care revin, naratorul care-şi duce zilele de-al lungul notaţiei succinte, eliptice, dar nu fără farmec şi talent fac din 90 şi ceva de pagini cât are volumaşul un soi de micro-roman experimental, atât ca formă, cât şi ca structură narativă.

Notaţiile de zi cu zi ale naratorului sunt indiferente la evenimenţialul puternic; micile întâmplări, gesturi, atingeri, umbre sau străfulgerări vizuale dau impresia unei priviri autiste, ce reţine aleatoriu şi fără criterii logice. Notaţia eliptică, uşor poetică, reia senzaţia de autism a privirii: “JOI: Am lovit cu piciorul o piatră”, “LUNI: Mă ghemuiesc pe bară, mă perpelesc la soare”, “IULIE: Plouă mărunt” sau “LUNI: Duc ceva în mână.” Dacă centrarea pe anumite obiecte, întâmplări, stări afective dau senzaţia de autism, analiza lor uneori depăşeşte clar acest stadiu. Diaristul e atent la tot ce ţine de realaţia lui cu lumea din jur: efectele pe care le au întâlnirile cu diferite persoane asupra stării mentale, corelaţiile pe care le stabilesc diferite obiecte cu diferite amintiri, urmele afective pe care le lasă anumite peisaje sau locuri urbane în memoria zilnică etc. Cititorul care trece peste tonul înşelător-indiferent al notaţiilor, va observa rapid minuţiozitatea prin care fiecare “eveniment” e marcată în jurnal: “MARŢI: Îmi place ca după ce iau ibricul cu cafea fierbinte de pe chiuvetă, să-mi pun degetele pe metal şi să simt căldura rămasă. Cred că e un gest care merită făcut.” sau “DUMINICA: Îmi place, îi simt pielea întinsă şi tare ca o coardă de arc.”

Personajul central al Aerostatului e un personaj prăpăstios (“un cunoscut se apropie, trece pe lângă mine, nu-l salut, ştiu că nu mai foloseşte la nimic), îşi priveşte interioritatea ca pe un soi de exterioritate bună de analizat (“După mai bine de o lună, m-am întâlnit cu Valentina , mi-a spus că m-a părăsit, m-am gândit că e o veste foarte proastă), care de multe ori nu se ia în serios sau devine dramatică din nimic. Un personaj ce atinge uneori tensiunea demenţei (“Mă duc înainte, îmi ridic privirea, mă duc înainte). Întreg jurnalul e un joc al notaţiilor, când absurd şi cinic (“Suntem la o masă pe terasă; nu departe de noi, o fetiţă de vreo şase, şapte ani se joacă, aleargă de colo-colo, ţipă la cineva să se joace împreună, îi spun unui prieten ce mă stresează târfa asta, el mă priveşte întrebător, tac, îmi sting ţigara.”), când calm, ezoteric: “În centru, înainte de izbucnirea furtunii, aerul era dulceag, de nerespirat, cerul era gălbui, lipit de pământ.

Unele notaţii seamănă prin expresivitatea poetică şi atenţia la pictural cu notaţiile lui Radu Petrescu din jurnalele sale sau ale lui Petru Creţia din celebrul Norii. Această meteorologie a privirii (Alex Goldiş, Adriana Stan, Rareş Moldovan au observat deja această tendinţă) e unul dintre punctele forte ale cărţii. Cu mici minusuri uneori (expresii plate, metafore încă brute sau gratuite), notaţiile meteorologice surprind cititorul unei literaturi post-douămii: “Plouă mărunt, aerul e rece, brun.”, “Hotarul de sus e acoperit de ploaie.”, “Ploaia a reînceput, o pândesc de după uşă.” sau “Cer nemişcat, îi stau alături”. Construcţia minimalistă a acestor notaţii, aproape de haiku (“Pe cerul alb, ramura de tuia se clătina încet, mişcată de vânt.”), expresivitatea lor poetică, dar şi fixaţia imobilă a privirii pe cadru dau senzaţia unui album de stări, de notaţii fotografice.

Stelian Müller lucrează aceste notaţii, surprinse cu rapiditatea închiderii diafragmei, devenind un soi de colecţionar de gesturi şi impresii. Între fragmentele succinte, repetitive prin temă sau personaje feminine, se întrezăreşte asemeni unei pânze de păianjen naraţiunea care leagă episodic durata celor 7 ani de zile pe parcursul cărora diaristul îşi notează impresiile. În forma aceasta diseminată, de puzzle aruncat într-o cutie, romanul lui Stelian Müller îşi desfăşoară angrenajele în umbră, departe de prima lectură a cititorului. Nu vei întâlni o naraţiune clasică cu desfăşurare temporală sau cu o evoluţie a personajelor ca în manualele de naratologie. Însă cu siguranţă, naraţiunea, personajele evoluează în umbra notaţiilor. Întreg Aerostatul e un roman greu de citit, dar sugerat, asemeni petelor de lumină şi culoare ce se întrezăresc printre ramurile unui copac şi care deşi ascund, sugerează cerul de deasupra coronamentului.

Personajele care apar şi dispar, micile întâlniri, confuzii sau întârzieri construiesc un labirint de întâmplări şi eroi asemeni Trilogiei New Yorkului, a lui Paul Auster. Asemănarea, doar prin sugestie, nu şi prin formă, merge şi înspre construcţia temporală a cărţii. După cum spuneam la început, autorul notează “întâmplările” numind doar ziua sau luna. Nicidecum data calendaristică. Însă, la o verificare atentă, săptămânile şi lunile se lungesc la nesfârşit, sugerând un soi de absurd al temporalităţii, o anulare din interior a formei clasice a jurnalului. Evident, aceeaşi dilatare a lunilor, poate fi şi un semn al construcţiei deficitare a cărţii. Sper şi vreau să cred că prima mea interpretare e cea corectă. Detectivul rătăcit, care pierde noţiunea timpului şi a spaţiului în romanul lui Paul Auster nu diferă de diaristul absurd, monoton, plin de stereotipii şi maniere, însă romantic şi misterios suficient cât să se adâncească în momente mai mult decât în calendar. Epilogul cărţii, scris într-un ritm şi stil asemănător cadenţei şi ritmului textelor biblice întregesc imaginea acestui “roman” experimental, ascuns în forma unui jurnal. Fără politeţuri, Stelian Müller confirmă mâna unui prozator de succes. Sper şi îi doresc lui Stelian ca volumele sale să aibă destinul volumelor lui Acosmei şi Mălaicu-Hondrari, cărţi care au circulat mai degrabă în subterană şi în secret o vreme pentru a apărea pe rafturile librăriilor noi, în plin succes şi frumos copertate.

Romane care bântuie dimineţile

Rar mi se întâmplă să citesc un prozator a cărui frazare să mă lovească tare şi repetat, suficient cât să reiau pagina de câteva ori. Şi nu vorbesc de Proust, Marquez sau ştie ce prozator clasic cu fraza lungă, încâlcită, anume construită pentru a-ţi muta minţile. Frazarea, dincolo de subiectul romanului, ţine de prima linie în proză. Cu cât mai bine strunită, cu atât mai rezonant ritmul şi, inevitabil, muzica ascunsă a fiecărei proze.

Ceea ce deranjează, de pildă, la prozatorii români nu e atât subiectul cărţilor sau inconsistenţa personajelor, cât ritmul şi frazarea prozelor. Tinerii noştri prozatori au subiecte, mai încâlcite sau mai ego-biografice, însă ele există; au chiar şi personaje. Însă au şi o lipsă acută de ureche muzicală care dă frazelor un sunet strident şi găunos, de prea multe ori asemănător gazetăriei sau rezumatelor din şedinţele de redacţie.

Nici o privire, Polirom, 2009. 24.95 lei

Iată că am ajuns la Peixoto. Scriitor portughez premiat, tradus la Polirom cu două romane. Un scriitor care înspăimântă, farmecă şi te pune pe gânduri cu modul său de a construi proza. O experienţă de lectură cu adevărat puternică. Frazele lungi, poetice, cu multe repetiţii, reluări, încărcate stilistic ar sugera mai degrabă o fază incipientă în scriitura unui autor, deloc recomandabilă. Departe de eşec însă, frazarea lui Peixoto, reluând ceva din ritmul şi cadenţa textului biblic, dă greutate şi obsedează. Imaginile ţi se întipăresc în minte nu prin impactul vizual, ci prin umbrele pe care le lasă în discurs şi cadenţa de refren în care sunt aranjate.

De altfel, obsedat de construcţia frazelor, Peixoto reduce subiectul şi personajele romanului la minim: un ţinut arid, dominat de un munte cu o rezonanţă uşor de recunoscut: muntele măslinilor şi dealurile pline de măslini din jur. Un sat mic, cu locuitori puţini şi atemporali. Întreaga poveste ţine preţ de două generaţii, însă exceptând câteva personaje matusalemice, oamenii trăiesc destul de puţin, suferă mult şi mor violent.

Personajele şi locurile au nume împrumutate din Biblie: taverna lui Iuda, loc în care deguşti plăcerile alcoolului, dar în care bârfa circulă repede şi Diavolul, personaj central, care te ştie şi nu te iartă. Muntele măslinilor e locul pentru reculegere, pentru a privi viaţa cu adevărat în ochi şi a te sinucide. Peixoto pune accentul pe câteva personaje, portrete bine realizate, pe care le mişcă ca pe o tablă de şah unde nu mutarea greşită se pedepseşte, ci mai degrabă păcatul făcut sau suportat.

Cartea are două părţi mari asemeni celor doi gemeni bătrâni, uniţi printr-un deget, al căror destin e să urmărească presa de ulei negru. Fiecare parte corespunde unei generaţii. Martori rămân bucătăreasa misterioasă, un soi de Dumnezeu al mâncărurilor, putând să reproducă orice secvenţă din viaţă de zi cu zi pe platoul servit la cină, căsătorită cu unul dintre fraţii uniţi, însă căsătorită prin defectul anatomic cu amândoi, părtaşă a morţii lor şi nebună pentru tot restul cărţii, bătrânul Gabriel, a cărui vârstă nimenu nu o mai ştie, însă toată lumea îi aude zgomotul peniţei când scrie evanghelia ţinutului şi Diavolul, personaj ce ţine locul lui Dumnezeu şi al Satanei, cu bârfa ucide şi cu mâna cunună.

Romanul se mişcă greu, Peixoto reluând vocile personajelor şi amestecându-le cu o voce a povestitorului, însă fără grija pierderii timpului. Cum durerea, suferinţa, boală şi moartea sunt principalele ingrediente ale vieţii personajelor, nimeni nu se grăbeşte, gesturile sunt încete şi ascunse, iar memoria locurilor încărcată de mistere. Pentru cititorul grăbit, romanul e un coşmar. Nimeni nu îţi explică biografia personajelor şi sensul lor în carte, paginile citite nu aduc un soi de progresie evenimenţială, cum finalul cărţii nu îţi dă niciun soi de satisfacţie. Peixoto construieşte un soi de infern pământean, egal în iubire şi suferinţă, şi căruia îi găseşte, fals, după părerea mea, un soi de sfârşit.

Aşa că dacă mă întrebaţi, singurul lucru care m-a deranjat e finalul cărţii, finalul de după final. Cele câteva pagini, scrise în stilul şi “gândirea” lui Cărtărescu, de pildă, care nu servesc deloc întregii poveşti. Altfel, recomandare pe toate planurile, însă, mai ales, o recomandare de lectură obligatorie pentru prozatorii români.

Dacă tot am lăudat frazare şi cadenţa, iată un fragment din roman, se pot găsi nenumărate, acesta chiar de la începutul romanului:

“Iosif intră în taverna lui Iuda după lăsarea nopţii. Purta încă pe corp hainele decolorate de soare, pe piele lumina ocru a pământului, iar pe chip un zâmbet formal. Se ivi mai întâi bâta, groasă la un capăt, murdară. Îl urmă căţeaua lui, care fătase de curând, obosită, cu pielea de pe burtă aproape măturând pământul şi cu sfârcurile grele. La tejghea, îşi scoase traista pe care o purta atârnată cu o sfoară pe umăr, o puse jos şi se rezemă. Un pahar de vin roşu. Puţinii bărbaţi care îl salutară îngăimau silabe indescifrabile, muribunde. Ceilalţi, fără a se opri din vorbit sau din băut sau din jucat cărţi, ridicară privirea ca să îl vadă. Căţeaua îşi aşternu coastele pe jos, îşi curbă spinarea într-un arc de noduri care i se vedeau prin blană şi îşi lăsă pleoapele peste ochii căprui şi resemnaţi.

În momentul în care Iosif ridică paharul şi lăsă tot vinul să-i alunece dintr-odată pe gât, văzuţi din partea opusă a pieţei, văzuţi din noapte şi din linişte, bărbaţii din taverna lui Iuda erau cadrul unei uşi deschise; erau o cale firavă prin care lumina încerca să pătrundă în piaţa pustie şi în noaptea neagră, neagră; erau sălaşul de vorbe nedesluşie care încercau să pătrundă în piaţa pustie şi în liniştea neagră, neagră. Iosif puse paharul gol pe tejghea şi, chiar lângă pielea lui, sub lumină, sub larmă, se întrupă instantaneu surâsul vagabond al diavolului. Zâmbea.”

Merită de apreciat traducerea Clarisei Lima şi de învăţat portugheza pentru a citi cărţile în original. Şi tot în original, un interviu cu autorul:


Best European Fiction 2011

Pentru că tot citesc Hemon acum, ţin să menţionez că el editează de doi ani încoace o antologie de proză europeană. Un soi de catalog de prezentare pentru publicul şi editurile de peste tot (dar mai ales din State) a unor posibili scriitori de vârf din literatura ţărilor europene. Prima ediţie a apărut în 2010, cu o prefaţă semnată de Zadie Smith. Cuprinde scriitori din 30 de state, iar România era reprezentată de Cosmin Manolache cu Three Hundred Cups, cel care debutase la Polirom în primul val cu Ce faţă cumplită am (aici link). Nu l-am citit aşa că nu mă pronunţ în privinţa alegerii.

(click pe copertă pentru a ajunge pe siteul editurii)

A doua ediţie, Best European Fiction 2011, a apărut deja, prefaţată de Colum McCann (se vede clar în fotografie). Am răsfoit puţin siteul edituri (Dalkey Archive Press) şi observ că au în traducere pe Ţepeneag şi pe Lucian Dan Tedorovici (cel din urmă cu Our Circus Presents). Posibil să fie şi alţii, nu am căutat foarte mult. Cărţile arată bine şi găseşti autori recenţi de peste tot.

Cuprinsul conţine  şi câţiva autori traduşi în română, dar şi multe nume necunoscute, mie cel puţin. Printre cunoscuţi: Ingo Schulze, Ognjen Spahić, Olga Tokarczuk, Gonçalo M. Tavares. Iulian Ciocan reprezintă Moldova. La Polirom i-a apărut acum câţiva ani Înainte să moară Brejnev, un roman simpatic, destul de bine construit şi fără complexe. (aici link), iar anul acesta, Tărâmul lui Saşa Kozak, roman publicat de Tracus Arte şi pe care încă nu am apucat să îl văd. România e reprezentată de Lucian Dan Teodorovici (aici un interviu cu autorul pe siteul editurii). Una peste alta, văd că ne promovează alţii. Şi încă suficient de bine. Nu ştiu criteriile de selecţie care au stat la baza alegerilor, aşa că nu mă pronunţ asupra numelor. Se putea şi mai bine, se putea şi mai rău. Bine că este şi bine că se fac antologiile astea.

De pildă, aceeaşi editură a scos o antologie dedicată doar literaturii române în 2010. Autori mulţi, suficient cât să-ţi facă o idee. Şi un titlu care să promoveze, nu doar să apară pe copertă: Writing From Postcommunist Romania.

Eco şi pliculeţele. Sau cum să bei cafeaua intelectual.

Umberto Eco – Pliculeţul Minervei, Humanitas, 2011. (reeditare). Preţ de librărie 34 lei

Îmi place Eco, atât ca romancier, cât şi ca teoretician şi eseist. Destul de puţin citsem până acum din zona de publicistică, hai să-i zicem, de masă. Că subiectele, vocabularul, frazarea sunt gândite mai lejer şi mai amuzant. Nu i-am citit încă Cimitirul din Praga (vocile zeilor spun că traducerea Ştefaniei Mincu e cam departe de original), însă i-am citit ceva timp în urmă Misterioasa flacără a reginei Loana, ca să numesc un roman mai nou. Cartea, judecată la rigoare, ia cam un 7.5 din 10 puncte posibile. Adicătelea, un roman simpatic, în care semioticianul se simte ca la el acasă, cu multe amintiri şi istorii care fac sens mai ales pentru italieni. Un roman, de altfel, uşor de citit şi suficient de bine scris. Însă nu o capodoperă.

Însă uite că Humanitasul mai şi reeditează. Am reproşat tot timpul editurii lipsa reeditărilor, anul acesta s-au dat pe brazdă, însă rău de tot. Într-o vreme pe siteul lor, la secţiunea viitoare apariţii, existau doar reeditări. Însă tot răul spre bine. Cartea a apărut, e de luat, deşi un pic cam scumpă. Numai bună pentru cititul între. Adică între două romane, între casă şi slujbă, între masă şi cafea, între două lucrări de terminat sau două filme de văzut. E genul de antologie, texte scurte, de vreo 2, 2 pagini jumătate, scrise inteligent, pe teme variate (de la terorism, cărţi, politici şi econimii, până la bârfe, scandaluri, amintiri, portrete), un soi de carte pe care să o deschizi oriunde şi să citeşti 10 minute ceva bun.

Articolele sunt organizate tematic, deşi e irelevant pentru cititor, datate (ceea ce spune mult despre calitatea lor şi rezistenţa în timp), diverse şi suficient de multe (cu aproximaţie, 350 de pagini). Puţini scriitori la noi ar putea aduna o antologie de textuleţe care să te ţină în faţa ei mai mult de jumătate de oră. Există o excepţie, însă tematica articolelor exclude publicul larg. Citiţi temele lui Manolescu, varianta nouă de la Cartea Românească (aici link) sau variantele vechi, în mai multe volume, care mie îmi plac mult de tot. E, cred, singurul autor de publicistică de la noi care rezistă prin varietatea subiectelor şi stilistica textelor. Restul publică strict pe nişă.

Aşadar, Eco, dacă aveţi ceva bani, merită luat. Sau împrumutat. Sau citit în librărie. Şi încă ceva: merge de minune la cafeaua de dimineaţă. Pentru cei care îşi beau cafeaua intelectual! 😉