Şi eu care credeam că sefeiştii sunt oameni serioşi

Acum, serios vorbind, sefeiştii sunt mai serioşi decât restul literaţilor pentru că nişa lor în literatură e restrânsă binişor iar premiile, honoarea şi banii sunt vizibil mai puţini. Prin urmare, fără drept de apel, sefeiştii citesc mult, visează cu ochii concentraţi în ochelarii lor 3d la marile posibilităţi ale viitorului şi, din când în când, scriu. Sau vorbesc despre ceilalţi sefeişti. Unii, puţini, ce-i drept, sunt şi cumpăraţi, citiţi şi uite aşa câştigă binişor într-o nişă care pe nedrept e situată undeva la periferia literaturii mari.

Însă sunt şi excepţii. Deschid azi facebookul şi văd un link la Horia Ursu pe pagină. Aici e linkul. Horia Ursu e director/ patron/ îndrumător şi mare cititor de editură sefeistă. Una dintre cele mai mişto de pe la noi. Cel în cauză, care scrie articolul din link, Cornel Secu (pfiui, ciudat nume pentru o ţară din estul Europei!) e şi el patron/ manager la o editură despre care prefer să nu spun nimic: Bastion pe numele ei de botez. Articolul cu pricina o bălăcăreală care reia bălăcăreli mai vechi.

Cum nu sunt de felul meu neutru şi nici nu vreau să maschez vreo părere obiectiv-distantă, o să spun două lucruri.

Pe Horia Ursu l-am cunoscut în Cluj prin librărie. Povestesc din când în când cu el, iar proiectul Millennium Books, greu de dus la capăt într-o ţară în care se cumpără carte din ce în ce mai puţin, e de admirat şi de susţinut. Îi citesc blogul, îi citesc şi cărţile scoase de mica şi ambiţioasa editură şi am o părere bună despre el. Evident că Millennium e o editură mică, evident că orice editură mică are probleme financiare şi se descurcă cum poate, însă asta nu a scăzut din imagine şi nici din calitatea tiparului şi a traducerilor editurii din Satu-Mare. Şi, ca să fiu cât mai clar cu putinţă, într-o piaţă de carte jalnică precum cea de la noi şi un sistem de distribuţie aşa cum e în România, evident că marea şansă a unei edituri mici e să se mişte on-line cât mai bine şi să vândă on-line cât mai mult.

Pe Cornel Secu l-am cunoscut tot într-o librărie şi nu mi-a făcut mare plăcere. Editura domniei sale, ca orice editură de oraş de provincie, publică suficient de mult, însă cu puţine titluri semnificative. Fără să acuz, e un gest obişnuit ca editurile mici să supravieţuiască din titluri plătite de autori. Piaţa dictează singură regulile. Însă personajul, autoritar de felul său, ba chiar prea autoritar, avea o aură de putere şi un ton ridicat care, probabil, îşi au vreo justificare în Timişoara, unde e sediul editurii. Puţin probabil că funcţionează în Cluj, unde l-am întâlnit. Tonul şi expresivitatea din articolul cu pricina vorbesc despre om mai mult decât aş putea eu să nuanţez.

Aşa că scriu textul ăsta oarecum dezamăgit. Credeam că sefeiştii sunt oameni serioşi şi nu intră în disputele ordinare ale literaţilor. Însă mă liniştesc repede, spunându-mi că editorul timişorean nu e chiar aşa sefeist cum pare.

Despre suflet, animal şi alţi demoni

Omul = suflet plus animal. Iată şi demonstraţia de rigoare.

“Vara trecută, am plecat într-o zi spre curte. Pictasem toată dimineaţa şi sufletul meu prefera să mediteze asupra picturii, aşa că i-a lăsat animalului grija de a mă transporta la palatul regelui”…

Hans Sebald Beham (German, 1500-1550): Old and New Testament Drawing and Prints

“În timp ce sufletul meu făcea asemenea reflecţii, celălalt îşi vedea de drum şi Dumnezeu ştie unde se ducea! În loc să meargă la curte, aşa cum primise ordin, se abătuse atât de tare la stânga, încât în clipa în care sufletul l-a ajuns din urmă, el era la uşa doamnei de Hautcastel, la o jumătate de milă distanţă de palatul regal.

Îl las pe cititor să îşi imagineze ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi intrat singur în casa unei doamne atât de frumoase.”

Xavier de Maistre, Călătorie în jurul camerei mele (1794)

Traducere Cristina Pârvu