În 2010 Claudia Llosa a intrat pe lista scurtă a Oscarurilor pentru film străin cu The Milk of Sorrow (în original La teta asustada), candidând pentru Peru. Un film sec, dur pe alocuri, despre moarte şi tortură psihică. Copiii crescuţi şi alăptaţi în timpul terorii suferă de boala numită milk of sorrow, un soi de teamă soră cu panica care li se calcifică în oase, distrugând viaţa de zi cu zi. Fausta e una dintre acei copii bolnavi de teroare, crescută cu amintirile, laptele şi cântecele morbide despre violul mamei în anii cumpliţi ai copilăriei.

Cu siguranţă nimic vesel în filmul ăsta. Nici măcar ceva care să dea speranţă. Fausta îşi îndeasă în vagin un cartof pentru a fi protejată împotriva violurilor, cartof care încolţeşte în carne, sângerând zi de zi. Mama moartă nu poate fi înmormântată în satul natal pentru că nimeni nu are bani pentru transport. Cântecele mamei, cântate la nesfârşit de Fausta se dovedesc piese bune pentru concertele altora, iar bărbatul salvator, capabil de a iubi şi de a şterge imaginea violatorului e un grădinar specialist în flori şi nu în cartofi. Claudia Llosa construieşte un film care nu te “prinde” neapărat şi nici nu te obsedează noaptea. Însă construieşte un fim care arată o lume cu măruntaiele ei murdare şi credinţele ei vechi şi timide, lucru rar şi demn de cinematografia mare.

În concluzie, un film bun pentru vin roşu. Pentru cântecele Faustei şi frica de spiritele ce te răpesc imediat ce te-ai depărtat de ziduri.

Advertisements