Gabi Eftimie, ochi roşii polaroid. acesta este un test

Vinea, 2006, 25 de ani.

În 2006, efectul de stranietate al volumului premiat de Vinea şi câştigător al programului de creative writing de la Râşca (coordonat de Urmanov) era foarte mare. Suficient de mare a rămas şi astăzi, la 5 ani de la apariţia cărţii. De mari dimensiuni, aproximativ 100 de pagini, concentrat şi bine calculat, deşi numărul de texte ar fi putut lejer cuprinde şi zone relaxa(n)te, ochi roşii polaroid rămâne unul din volumele bune de poezie ale generaţiei 2000. Urmanov scria pe coperta a patra „volumul unei generaţii”. Poate nu neapărat volumul unei generaţii, nici măcar ca document strict ştiinţific, aşa cum îl vedea poetul, pe atunci, urmanov, ci mai degrabă o deschidere către o poetică cyber, un soi de accelerare a artificialului şi a mecanicităţii umane, direcţii găsite şi la unii optzecişti sau nouăzecişti.

Marele merit al acestui volum ţine de modul cum construieşte sintactic stranietatea: sacadate, pline de trimiteri înspre zona video-foto-tehnic, versurile lui Gabi Eftimie vin spre cititor poruncitor (vezi asemănarea cu mesajele de protecţia muncii din halele industriale) – “să mă uit înapoi/ aerul să se despartă în două/ să intre lent în mine/ din gură să curgă saliva/ să curgă înapoi saliva/ să intre în gură saliva”, ritmic, insistând pe impresia de derulare artificială a realităţii. Tot ce vedem din realitatea descrisă de Eftimie e un ecran de proiecţie, un laborator în care poetul dozează virtualul: “mă grăbesc/ să-i dau corpului să mânănce/ îl pun la adăpost/ uneori îi fac rost de prieteni/ câteodată îl fac să râdă în hohote”.  Efectul cyberpunk al versurilor duc imaginea trupului departe de cea a colegilor de generaţie: experienţele trupului nu ţin de violenţa sau boala postexpresionistă şi nici de alienarea prin alcool şi halucinogene, ci de chimia moleculară şi de interferenţele mecanice: “creierul meu se încălzeşte la soare/ corpul meu începe să amorţească/ circuitele explodează în lanţ” sau, aproape de referinţă,  “un orgasm izolat/ stimulat/ sub electroşocuri”.

Camere de filmare, aparate de fotografiat, telefoane, mobile, mult plastic – tot ce ţine de japonezeriile cyber (ei, nu chiar tot!) creionează poetica acestui volum: vocea celor 100 de pagini e industrială, rece, calculată, entuziasmată cu măsură (“eu sunt gabi şi-mi place să pierd vremea aiurea/ eu caut fericirea”), inumană. Un volum care deschide o direcţie cu siguranţă de sine şi cu mult talent. Păcat că nu o continuă personal, alţii o vor face, însă Gabi Eftimie nu a mai scos de atunci niciun volum de poezie. Însă timpul nu e încă târziu ~later edit: andrei d. zice că ultima propoziţie e greşită în română, cu riscul de rigoare, îmi asum licenţa~

Advertisements