Carte de librărie, de chioşc şi de net. Fiecare cum îi pohteşte inimioara.

Oarecum sunt subiectiv pentru că lucrez în industria cărţii. Oarecum sunt îndreptăţit să am o părere pentru că ştiu ce se întâmplă. Şi, după toate acestea, oarecum sunt nemulţumit.

În ultimii ani preţul cărţilor a crescut fals, ipocrit, împins de la spate de sloganuri de genul: lumea nu mai citeşte, lumea nu mai cumpără cărţi. Evident, atunci când un volum nou costă lejer 40, 50 de lei puţini îşi permit să-l cumpere. Şi evident că lumea nu mai cumpără, de unde unii deduc că lumea nu mai citeşte. Însă tot de câţiva ani editurile copleşesc piaţa prin promoţii, reduceri peste reduceri care scad preţul unei cărţi de la 35-50 de lei la 5, 10 lei. De unde, logic, poţi  să vezi că preţul iniţial nu era chiar aşa de fair play pe cât se putea crede.

Şi cum piaţa de carte e în scădere, iar preţul cărţilor în urcare, foarte multe edituri au ajuns să joace pe două fronturi. Unul în concordanţă cu politica oficială – nu se vinde, nu se mai cumpără, să creştem preţul! – situaţie care se regăseşte în rafturile din librării şi celălalt front, furtunos, războinic, cu înjunghieri pe la spate, furăciuni şi invidie, un front neoficial pe care-l zăreşti pe tarabele chioşcurilor de ziare. Cărţi scoase la repezeală, cu traduceri de mână a zecea, cu redactare şi corectură pe măsură, cu copyright-uri neplătite, însă ieftine, mai pe măsura buzunarului general. Aşa că oamenii strâmbă din nas când intră în librării, privesc chiorâş la coperta a patra pentru a citi rapid preţul, jignesc librarii şi se îndreaptă plini de speranţă, ca pentru o baie la Lourdes, înspre chioşcarul nervos, cu ţigara în mână şi taraba plină de cărţi.

Acum evident că, economic vorbind, nu e greu de aflat de ce lumea alege să cumpere calitate inferioară. Tot de evidenţă ţine şi faptul că un librar nu prea poate face pe deştepu’ la nesfârşit explicând ce şi cum cu traducerea, redactarea, greşelile de corectură, hârtia etc. Atunci când marfa ta e scumpă, argumentele sunt dificil de găsit şi de plasat spre buzunarul clienţilor.

Recent un mare fost poet, Dinescu pe nume, la o lansare cu ştaif într-un mall clujean perora împotriva librăriilor hapsâne şi pline de mofturi cărora le dedica tot falimentul posibil. Şi poporul îl asculta, dând din cap cu răbdare şi tact. Tot stimatul fost poet, care se pare că nu suportă aerul fals-intelectual al librăriilor îşi distribuie un volum de (foste) poeme, la vrac cu ceva kile de vin din podgoria proprie, la preţuri nu tocmai apropiate de buzunarul oamenilor într-un lanţ de librării respectabil din ţară, care, fără să vrea, poate intra în categoria blamată de respectabilul fost-poet.

Recent, o nouă practică pare să convină editurilor. Acelaşi titlu îl găseşti la chioşc la 12, 13, 14 sau 15 lei iar în librării la 35, 40 sau 50 de lei. Că deh, proştii să ia din librărie că e cu moft, ceilalţi să ia de pe tarabă, că nu e aşa stilat. Tot editurile se plâng că scad vânzările, aceleaşi vânzări raportate de librării care intră într-o concurenţă mai mult decât “cinstită” cu industria chioşcarilor (să nu mă înţelegeţi greşit că aş avea ceva cu ideea de chioşcar). Tot recent, văd că unele edituri practică reduceri mari pe siteu-rile proprii, de până la 50-75%  la titlurile noi, în timp ce librăriile, ce nesimţire, nu reuşesc să vândă foarte bine aceleaşi titluri noi, evident fără reducerea de rigoare. Şi uite aşa, treptat, vor apărea un soi nou de librării în România – librării fantomatice, răcoroase şi pustii, aşteptând ca portarii aflaţi în apropierea pensiei vizitatorii rari şi mofturoşi.

Advertisements

Noua serie de autor China Miéville

Pan Macmillan nu a stat foarte mult pe gânduri şi a scos pe piaţă seria de autor China Miéville, unitară ca design şi ilustraţie. Seria vine ca preambul la noul roman Embassytown, programat să apară în perioada aceasta. Pentru curioşi, aici un fragment din roman. Până ajunge şi cartea pe meleagurile noastre pun mai jos copertele colecţiei pentru că merită din plin.

Autorii sunt cei de la Crush Creative, toată stima pentru ei:

Două piese şi o ceaşcă de cafea.

Despre Nigel Kennedy nu cred că are sens să spui ceva, cam toată lumea ştie câte ceva despre el. În 2003 scoate albumul East Meets East cu formaţia Kroke (Cracovia în idiş), o trupă de polonezi care au la activ deja 9 albume şi sunt în urcare binişor de cotă. Jos, las două piese, merg bine  la cafea şi mai ales în dimineţile de după sărbători.

La următorul link vă rog să faceţi abstracţie de imaginea oferită de youtube, altul mai breaz nu am găsit, însă muzică e cea care contează:

The Milk of Sorrow sau cum poţi cânta la nesfârşit propria durere.

În 2010 Claudia Llosa a intrat pe lista scurtă a Oscarurilor pentru film străin cu The Milk of Sorrow (în original La teta asustada), candidând pentru Peru. Un film sec, dur pe alocuri, despre moarte şi tortură psihică. Copiii crescuţi şi alăptaţi în timpul terorii suferă de boala numită milk of sorrow, un soi de teamă soră cu panica care li se calcifică în oase, distrugând viaţa de zi cu zi. Fausta e una dintre acei copii bolnavi de teroare, crescută cu amintirile, laptele şi cântecele morbide despre violul mamei în anii cumpliţi ai copilăriei.

Cu siguranţă nimic vesel în filmul ăsta. Nici măcar ceva care să dea speranţă. Fausta îşi îndeasă în vagin un cartof pentru a fi protejată împotriva violurilor, cartof care încolţeşte în carne, sângerând zi de zi. Mama moartă nu poate fi înmormântată în satul natal pentru că nimeni nu are bani pentru transport. Cântecele mamei, cântate la nesfârşit de Fausta se dovedesc piese bune pentru concertele altora, iar bărbatul salvator, capabil de a iubi şi de a şterge imaginea violatorului e un grădinar specialist în flori şi nu în cartofi. Claudia Llosa construieşte un film care nu te “prinde” neapărat şi nici nu te obsedează noaptea. Însă construieşte un fim care arată o lume cu măruntaiele ei murdare şi credinţele ei vechi şi timide, lucru rar şi demn de cinematografia mare.

În concluzie, un film bun pentru vin roşu. Pentru cântecele Faustei şi frica de spiritele ce te răpesc imediat ce te-ai depărtat de ziduri.

Despre literatură şi nu numai…

Un articolaş foarte bun în Gazeta Sporturilor, din păcate doar un articolaş pentru că nu e un reportaj făcut aşa cum ar trebui, despre stadionul nefolosit de la Pripiat, în apropierea Cernobîlului. Aici linkul. Bună ideea, păcat că nu investesc mai multă muncă şi bani în genul acesta de articole.

Reducere 20% pentru fanii SF la Millennium Books, cine vrea găseşte mai multe detalii pe blogul lui Horia Ursu. Vezi link. La o primă mână recomand Scalzi, Cook şi noul Galileo. Însă aveţi de unde alege.

Pe afară, criza librăriilor e în mare dezbatere, migraţia către librăriile on line, ebookuri şi alte lucruri de genul acesta pare o treabă serioasă. Nu că la noi nu este, librăriile merg aproape pe zero iar în următorii ani multe librării mici, de centru, vor da faliment. Lanţurile, prin rabatul mare pe care îl practică, au o şansă serioasă de a rezista pe piaţă, însă continua creştere a chiriilor şi diminuarea puterii de cumpărare, nu neapărat a cititorilor, reduc considerabil şansele de a se dezvolta. Pentru a verifica statistic, propun să se facă o numărătoare a noilor librării deschise în ţară. Momentan, o renovare la Cărtureşti Cluj şi o deschidere la Humanitas 2 Iaşi. Prin urmare, lanţuri. Ştie cineva de alte librării ceva? Până una-alta, aici articolul din Guardian.

Agnes Obel e o cântăreaţă daneză care locuieşte acum în Berlin. În 2010 scoate primul album – Philharmonics. O muzică clară, sobră uneori, însă foarte intimă şi calmă. Merge bine la cafea şi la citit, tocmai potrivită pentru o vreme cu cer noros, puţină răcoare şi linişte. Oricum, cred că toate piesele de pe album (12 în total) se găsesc pe youtube. Aşa că lectură plăcută.

Artişti români care îmi plac mult

Andrei Gamarţ

cu desenele şi tablourile lui tragice, venind parcă dintr-o spiritualitate slavă unde durerea, tristeţea şi melancolia produc epifanii în fiecare dimineaţă. cu lumea sa, o lume a miracolelor, populată de case stinghere, aproape de nelocuit, şi ceruri apăsătoare pe care, dacă te străduieşti mult, le poţi atinge.

cele 3 fotografii de mai jos sunt luate de pe blogul personal, aici aveţi linkul.


Dacă tot vine paştele, vă recomand…

Cum toate datele sunt pe copertă, iar informaţiile despre autor se găsesc uşor pe internet, nu pot decât să transcriu mai jos o reţetă numa bună pentru săptămâna aceasta, reţetă pe care am găsit-o în această carte şi care intră la categoria la ce-s buni librarii:

Supa vrăjitoarelor

Ingrediente:

2 morcovi mari

2 cepe mari

2 păstârnac (scuze, aşa scrie în carte p. 102)

4 căţei de usturoi

4 linguri ghee sau ulei de măsline

4 linguri de făină

6 căni de supă, poate fi făcută din concentrat (WTF!!!)

4 linguri cu vârf de seminţe de chimen

2 linguriţe boia

sare

Mod de preparare:

“Se curăţă zarzavatul, inclusiv usturoiul şi se toacă mărunt. Întro (aşa e în carte, nu pot modifica reţeta) oală se pune uleiul şi apoi se rumenesc uşor chimenul şi făina. Se adaugă zarzavatul, usturoiul şi supa de legume. Se dă un clocot mestecând continuu. Se adaugă sarea şi boiaua şi se lasă la foc mic încă 40 de minute. Se mai poate adăuga apă. Când este gata se strecoară printro (iarăşi originalul!!!) sită mare şi se pasează uşor legumele (aici jur că nu am înţeles cine cu cine pasează, da cred că e important). Se pune încă 3 minute pe foc. Opţional se poate servi cu smântână şi crutoane.”

Vă doresc poftă mare, visare plăcută şi multă baftă la zborul cu mopu’.