Search

Bun de tipar

Month

March 2011

Abdellah Taïa. Cred, primul scriitor marocan pe care l-am citit.

Abdellah Taïa, Armata salvării. Ibu Publishing, 2010. 23 lei

Să o iau cu informaţiile de pe copertă. Abdellah Taïa e marocan, născut în 1973 şi din ce zic băieţii de la Ibu ar fi primul sciitor arab care şi-a făcut publică homosexualitatea, lucru nu tocmai uşor de digerat pentru unii. Are 5 cărţi scoase la editura Seuil, aşa că promite mult. Prefaţa ediţiei în română o semnează Alexandru Matei, neobositul alerător în cultura franceză.

Ibu e o editură mică, scoate cărţi rar, exotice, iar colecţia lor de titluri pe cinema promite mult. Literatura de la ei nu mi-a făcut cu ochiul prea mult, poate doar ceva roman pe care scria cel mai bun roman din china…, ei, dah, etichetele… Aşa că atunci când a sosit în librărie Armata salvării, am zis de ce nu? Şi a fost o decizie ok. Abdellah Taïa scrie tăios, cu propoziţii mici, capitole scurte, presărate de nume, obiceiuri şi istorii marocane. Suficient cât să dea specificul necesar. Tot Abdellah Taïa scrie aproape liric, în unele fragmente, despre societatea marocană şi sexualitatea ei, despre viaţa din interiorul familiei cu toate conflictele, pildele şi dezastrele asumate. În acest context, apare homosexualitatea. La început manifestată ca o iubire exagerată pentru fratele mai mare, apoi pentru străini şi de aici romanul cucereşte câteva oraşe europene. Există în carte o descriere a trupului fratelui mai mare pe care când am citit-o am spus că sigur autorul e homosexual (nu citisem încă manşetele cărţii). Nu pentru că era foarte bine scrisă, ci pentru că nu ai fi putut descrie cu atâta poftă şi senzualitate ceva ce nu-ţi stârneşte pofta şi senzualitatea.

Armata Salvării e scris ca un jurnal, care pică câteodată în narativitate pură, cu dialog şi suspans, cu vocea personajelor, apoi vocea naratorului dansând printre amintiri. Povestea duce experienţa unui frate mijlociu – personaj central, crescut de mic cu o conştientizare precoce a sexualităţii şi o accentuare a ei pe măsura maturizării, dinspre praful de lângă casă şi marginile oraşului şi casele rudelor înspre nopţile reci şi xenofobe ale Europei.  Sunt multe scene de urmărit, gelozia faţă de frate, imaginea europenilor suprapusă peste lecturi din literatură şi filozofie, foucault, elveţia, mediul academic european. E un roman secetos, dur şi liric care se termină fără să-ţi dai seama. O carte de 130 şi ceva de pagini care te ţin într-o stare şi o prelungesc până ai terminat ultima pagină.

Bun, scriitura are şi câteva defecte. Nu-mi dau seama dacă e din cauza traducerii sau a autorului. Cert e că sunt câteva replici greu de creditat în context. De pildă, într-un moment în care tatăl se întoarce acasă şi îşi surprinde soţia în compania vărului, o compania cam apropiată, se înfurie şi exclamă, citez: “Atunci… văd că vă reţin, o să vă las cu povestioarele voastre amuzante, în complicitatea voastră impenetrabilă (subl. m.)… Mă doare capul, mă duc să mă culc. La revedere.” Trebuie să recunosc, mult prea elevat şi prea filozofic tot acest răspuns dat de tatăl care era un om simplu. Şi mai sunt câteva momente în care raportarea la situaţie nu funcţionează. Însă cartea rămâne o carte de citit, nu atât de ciudăţică, cât mai mult de-o sinceritatea care te pune pe gânduri. Un roman bun şi un autor de la care aş mai citi câteva romane. Aşa că fără probleme, atât cât riscaţi să citiţi din  literatura ultimilor ani, se poate lua lejer acasă.

Advertisements

O istorie simpatică a sefeului

 

Luată de pe net via cititorsf.ro. Daţi click pe imagine şi apoi măriţi.

Un documentar de văzut, eu l-am planificat pentru seara asta

Vedeta săptămânii: Stelian Muller

Umilirea lui Philip Roth

Polirom, 2010. 24.95 lei. Traducere Ana-Maria Lişman.



Nu e un roman devastator, nu te face să te re-apuci de citit şi nici nu-ţi schimbă viaţa. Dacă stau să mă gândesc bine e un roman pentru weekend, dar doar pentru cei care citesc la finalul săptămânii literatură bună, nu doar cărţi care să te facă să uiţi că vine ziua de luni. Aşa se face că am citit Umilirea în vreo 3 zile. Dacă nu eram stresat-ocupat-prins, probabil că-l citeam într-o dimineaţă sau după-amiază. Pentru că marele merit al cărţii, deşi e cumva depresiv-psihologizantă, se citeşte uşor. Şi doar marilor le reuşesc lucrurile astea.

Umilirea e un roman despre teatru şi despre eşecul meseriei de actor (nu vă gândiţi la mediatizatul Black Swan, nu are nici o legătură). Se ia un actor celebru, pe la vreo 60 de ani şi se pune pe scenă în momentul în care tocmai realizează că nu are nici un pic de talent. Apoi se adaugă criza, vreo 2,3 roluri mari trântite cât să te distrugă presa, încercarea ratată de a se sinucide şi inevitabila internare la un spital de psihiatrie. Şi aici se termină prima parte din cele 3 ale romanului. În spital cunoaşte o pacientă internată din cauza abuzurilor familiare, povesteşte cu ea şi timpul trece. Actorul nostru îşi revine emoţional, însă nu-şi recapătă încrederea în sine şi se retrage la o casă în munţi, la 7 km de cel mai apropiat oraş.

Dacă m-aş opri aici, probabil că subiectul aduce a dramă americană, îndulcit cu o telenovelă de 7 seara. Însă povestea continuă, in joc intervine o nouă iubită, sexul şi jucăriile sale; întreg arsenalul de sentimente şi pasiuni care pun stăpânire pe bătrânul actor transformă criza de încredere în dorinţă de afirmare şi de stabilitate teritorială (familie, viitor financiar, noi roluri). Nimic însă nu va funcţiona pentru că Philip Roth construieşte personajul pe calupul unui destin dramatic, specific tragediilor din piesele antice. Nu am suficiente cunoştinţe de teatru, posibil să fie şi o trimitere la vreo piesă anume, rămâne de văzut. Cert e că tot romanul e presărat de trimiteri spre arta dramatică: de la roluri celebre şi roluri în care să devii celebru până la partea a treia a cărţii: ratarea pe scenă transformă noua viaţă într-o provocare. Este în stare să joace rolul propriei vieţi până la capăt sau şi aici e vorba de trac, ratare şi dezamăgirea din spatele cortinei.

Romanul e scris bine, frazele curg uşor. Sexul, unul din punctele forte ale lui Roth intervine însă, deşi previzibil în desfăşurarea acţiunii, cumva forţat şi suficient de violent cât să-i dea o notă de stridenţă, poate de falsitate. Însă jocul sexual e absolut necesar intrigii, psihologizante şi mai degrabă descriptive de până atunci. Până la urmă un roman care confirmă forma bună în care se află scriitorul, fără însă a produce mari valuri. Genul de recomandare cu care mergi la sigur.

 

 

 

 

Şi-apropo de cafea…

Cafea, muzică şi un volum bun de poezie.

Cafea.

Cafeaua e ca la ea acasă la mine în apartament. În bucătărie –  cutii, ceşti, pungi, ambalaje. În cameră, ceaşca de ieri cu puţină cafea, rece şi cu o amprentă albicioasă deasupra. Cafeaua de astăzi, rece, pentru că mi-am golit bidonul de la serviciu pe care tot ieri l-am uitat acasă. Cafeaua fierbinte din dimineaţa aceasta, facută de Tea, care de obicei e mai matinală, într-o cană mică, gălbuie, numai bună de trezit la realitate. Aşa că tot ce ţine de cafea trebuie pus la socoteală din oficiu, chiar dacă zilele trecute am aflat oficios că sunt tahicardic şi că ar trebui să o las mai moale. Cafeaua. O ceaşcă bună, neagră şi neapărat amară.

Muzică.

În dimineaţa aceasta un album numit Stranger Than Fiction. Coincidenţă de nume cu filmul cunoscut.  Se poate vedea mai jos coperta. Pentru detalii, click pe imagine.

Poezie.

Reeditarea de la Casa de pariuri literare a volumului Drumul furnicilor, scris de Constantin Abăluţă. Link aici. Prima dată mă gândeam că e greu să te decizi să reeditezi un volum de la un autor cu atâtea volume, de ce nu o antologie? Nu citisem volumul şi acum, după ce l-am citit de câteva ori, îmi dau seama că iniţiativa merită. Casa de pariuri literare a mai reeditat şi două volume ale Norăi Iuga. Prin urmare, un exerciţiu de recitire care face banii şi care merită continuat.

Abăluţă dă dovada că, dacă ştii să profiţi de pe urmele suprarealismului, îţi va ieşi o poezie bine dozată, fără stridenţe şi fără să se blocheze într-o anumită stare a imaginii suprarealiste. Prin profitat vreau să spun a folosi imagini, tehnici suprarealiste doar tangenţial şi nu ca miză a poeticii. Dotat cu un calm şi o liniştire a versului, aproape de modă veche, Abăluţă îşi localizează poemele, fără discuţie, într-un mediu apropiat de biografism, însă le condimentează cu atingeri ici-colo de secvenţe, momente, obiecte care dau strălucirea unui mister. În fond, aproape fiecare poem din volum atinge, în felul lui, ceva necunoscut poetului. Fie că e vorba de un scaun în mijlocul străzii, un scaun destinat altcuiva şi locuit o vreme de poet, fie că e vorba de paharul de apă care îndestulează setea cuiva sau de piatra ce trece prin geamul vagonului de tren ucigând poetul într-un timp şi spaţiu probabil extrem de apropiate de cele trăit în poem, dar nu aceleaşi, textele din Drumul furnicilor conturează o realitate personală, îi dau când o paloare, când îi netezesc vreu unghi, când îi tulbură vreo imagine prea clară.

Fără scrupule, aş spune că Abăluţă reface în poezie un soi de realism magic – poetic, profitând la maxim de pe urmele deschiderii către o voce şi un spaţiu al biografismului. Nu trebuie uitată, cel puţin asta e impresia mea după citirea volumului, apetenţa discursului poetic din volum către ceremonialul povestirii şi al înscenării poveştii – o direcţie în care M. Ivănescu e un bun alergător. Una peste alta, un volum bun, mai ales prima parte (Drumul furnicilor), care oferă toate premizele continuării proiectului de reeditări. Iată şi un poem din volum care-mi place mult, şi mai sunt încă câteva care merită citite-recitite:

Scaunul din mijlocul drumului

În seara aceea am găsit un scaun în mijlocul drumului.

M-am aşezat pe el convins că nu va trece nici o maşină

şi toată noaptea n-a trecut nici o maşină.

În zori poştaşul a lăsat o scrisoare între stinghiile spătarului.

Câţiva nori timizi spre răsărit nu-mi dădeau asigurarea

că este a mea. Am început să fluier a pagubă.

Picuri de ploaie au prins să cadă.

Siluete de oameni treceau, nimeni nu mă lua în seamă.

Am luat scrisoarea şi am pus-o în buzunar,

chiar cuvintele adresate altuia nu trebuie să se ude.

Stam acolo şi mă gândeam la fenicienii

care inventaseră scaunul ca să poată sta noaptea la cârma corăbiilor.

Stam acolo şi mă gândeam la mătuşa mea care rămăsese singură în casă

ca la un ţărm de care scaunul meu se depărtează uşor.

Stam acolo cu scrisoarea necunoscută la piept

cu stropii de ploaie

cu mâinele mele sclipitoare

şi picioarele scaunului, tăcute puncte cardinale,

erau singurele care mă orientau în ceaţă.

Lansare de carte la Book Corner – noua colecţie de proză de la Casa Cărţii de Ştiinţă

Filme, jocuri, criză şi toate celelalte

Că tot vorbeşte lumea de criză toată ziua şi de Oscar de vreo lună încoace. Iată un documentar foarte bun, făcut special ca să înţeleagă lumea ce înseamnă criza din State, cum s-a declanşat şi cine-s pionii de ieri, pionii de azi. Un documentar de loc de popularizare, însă explicit şi bine gândit. Aşadar Inside Job:

Crysis este un joc celebru pentru fanii de gen. Zilele acestea se testează varianta multiplayer din Crysis 2. Aici aveţi linkul de descărcare şi mai jos un ochi pe sub uşă. Eu prefer jocurile offline, cu clasicile misiuni şi înjurături de unul singur în faţa monitorului, însă mulţi preferă varianta online, aşa că:

Văzut recent The King’s  Speech, cu siguranţă că toată lumea la văzut. Acum că a luat şi Oscarul, şi încă mai multe statuete, va fi lăudat peste măsură. Colin Firth are un rol de nota 10 şi se descurcă în el magistral, în fond face tot filmul. Care film e previzibil, patriot şi slăbuţ. Dacă nu era bâlbâiala lui Colin Firth, între noi fie vorba nu e chiar bâlbâială, cât poate un soi de panică, cred că se cheamă agorafobie, şi silueta lungă şi strâmbă a lui Geoffrey Rush, filmul era chiar mediocru. Aşa însă, merită toate laudele. Şi pentru că tot vorbeam de Colin Firth, iată şi trailerul de la A Single Man, un film estet, filmat ca la carte, cu un Firth homosexual şi dandy, o recomandare pentru estetomanii din toate colţurile lumii:

 

Create a free website or blog at WordPress.com.

Up ↑