Wells Tower, Să distrugi şi să arzi tot. Editura Curtea Veche, 2011. 22 lei

 

Probabil că prima dată te întrebi ce fel de nume e ăsta: Wells Tower? Uite că există. Canadian prin naştere, american prin adopţie, Wells Tower publică primul său volum de proză scurtă în 2009 şi încasează o mulţime de premii pentru asta. Scrie bine, dovadă că 2 dintre povestirile volumului au apărut în The Paris Review şi au fost premiate. Curtea Veche îi scoate ediţia în română anul acesta în traducerea Ştefaniei Mihalache. Traducerea e bună, cartea costă puţin, semnul de carte arată foarte bine, chiar mai bine decât coperta, singurul reproş fiind încadrarea textului în pagină. Aici, cei de la Curtea Veche, fie din motive financiare, fie din reprezeală, au cam umplut pagina cu text, ca să nu mai spun că ultima pagină a cărţii e cuprinsul – genul de lucrare întâlnită de obicei la ediţiile apărute cu ziarele de larg consum. Însă cartea merită investiţia, aşa că să nu mai fiu gică-contra.

Tower scrie firesc, simplu, fără prea multă maşinărie stilistică. Sunt proze de circa 10-25 de pagini, despre relaţii de familie şi schimbări în viaţă. Genul de proză minimalistă încercată într-o vreme de generaţia optzeci, minus ornamentul formal, şi continuată la noi de o serie de prozatori din zona anilor 2000. Însă nimic fals în textele americanului, nimic care să-ţi dea senzaţia de fabricare, de oboseală sau de scremere în a construi personajele.

Deprimante, ratate, pline de eşecuri şi boacăne, personajele lui Wells Tower sunt un soi de pleavă a societăţii americane, indivizi care oricât s-ar strădui nu prind mai nimic din visul de succes al reclamelor. Fiecare decizie luată duce către dezastru, fiecare întâmplare cu siguranţă că e negativă, fiecare pas în faţă e urmat de un pluton de şuturi în fund. Relaţiile se destramă de la sine, proprietaţile se pierd, prietenii sunt apatici, rudele egoiste, refugiul e doar o cale pentru a mai răni un vecin. Autoironici, maniacali în firescul eşecului, indivizii conturaţi de Tower se lasă purtaţi de curentul zilei, fie că sunt duşi spre faliment, fie că scapă dintr-o belea pentru a da într-una mai mare. Am sentimentul că citesc o proză care pune accentul pe predestinare mai mult ca oricând.

Nu are sensul să vă povestesc prozele, fiecare dintre ele prinde câteva secvenţe din viaţa unui personaj banal, tehnică asemănătoare cumva serialelor americane. Cert e că am citit trei sferturi din carte şi încă nu am găsit vreo proză care să mi se pară slabă, plasată de umplutură – tehnică des întâlnită în volumele româneşti de proză scurtă. Sunt stăpânite foarte bine zonele de trecere dinspre descriere, contextualizare, către dialog, narativitatea pură. Dacă urmăreşti proză cu proză, observi că între replici şi desfăşurarea evenimenţială, tot timpul apar fragmente de contextualizare care să dea culoare, sens unor decizii sau unor personaje alese. La o privire rapidă, Wells Tower pare genul de autor care iubeşte mai mult spaţiul în care se mişcă personajele şi modul lor de adaptare decât personajele în sine.

Straniu, mi se pare citatul dat din The New York Times Book Review, de pe coperta 4, în care se vorbeşte despre suprarealism. Probabil că pentru criticul şi cititorul american doar aşa poate avea logică universul sucit şi găunos al lui Weels. Însă departe de Tower suprarealismul, mai degrabă un realism brut, necosmetizat şi fără menajamente.

Cu siguranţă, recomandarea săptămânii. Felicitările merg spre Curtea Veche, mi-aş dori mai multe volume de proză scurtă pe piaţa românească. Ce să mai zic de premii!!

 

Advertisements