Abdellah Taïa, Armata salvării. Ibu Publishing, 2010. 23 lei
Să o iau cu informaţiile de pe copertă. Abdellah Taïa e marocan, născut în 1973 şi din ce zic băieţii de la Ibu ar fi primul sciitor arab care şi-a făcut publică homosexualitatea, lucru nu tocmai uşor de digerat pentru unii. Are 5 cărţi scoase la editura Seuil, aşa că promite mult. Prefaţa ediţiei în română o semnează Alexandru Matei, neobositul alerător în cultura franceză.
Ibu e o editură mică, scoate cărţi rar, exotice, iar colecţia lor de titluri pe cinema promite mult. Literatura de la ei nu mi-a făcut cu ochiul prea mult, poate doar ceva roman pe care scria cel mai bun roman din china…, ei, dah, etichetele… Aşa că atunci când a sosit în librărie Armata salvării, am zis de ce nu? Şi a fost o decizie ok. Abdellah Taïa scrie tăios, cu propoziţii mici, capitole scurte, presărate de nume, obiceiuri şi istorii marocane. Suficient cât să dea specificul necesar. Tot Abdellah Taïa scrie aproape liric, în unele fragmente, despre societatea marocană şi sexualitatea ei, despre viaţa din interiorul familiei cu toate conflictele, pildele şi dezastrele asumate. În acest context, apare homosexualitatea. La început manifestată ca o iubire exagerată pentru fratele mai mare, apoi pentru străini şi de aici romanul cucereşte câteva oraşe europene. Există în carte o descriere a trupului fratelui mai mare pe care când am citit-o am spus că sigur autorul e homosexual (nu citisem încă manşetele cărţii). Nu pentru că era foarte bine scrisă, ci pentru că nu ai fi putut descrie cu atâta poftă şi senzualitate ceva ce nu-ţi stârneşte pofta şi senzualitatea.
Armata Salvării e scris ca un jurnal, care pică câteodată în narativitate pură, cu dialog şi suspans, cu vocea personajelor, apoi vocea naratorului dansând printre amintiri. Povestea duce experienţa unui frate mijlociu – personaj central, crescut de mic cu o conştientizare precoce a sexualităţii şi o accentuare a ei pe măsura maturizării, dinspre praful de lângă casă şi marginile oraşului şi casele rudelor înspre nopţile reci şi xenofobe ale Europei. Sunt multe scene de urmărit, gelozia faţă de frate, imaginea europenilor suprapusă peste lecturi din literatură şi filozofie, foucault, elveţia, mediul academic european. E un roman secetos, dur şi liric care se termină fără să-ţi dai seama. O carte de 130 şi ceva de pagini care te ţin într-o stare şi o prelungesc până ai terminat ultima pagină.
Bun, scriitura are şi câteva defecte. Nu-mi dau seama dacă e din cauza traducerii sau a autorului. Cert e că sunt câteva replici greu de creditat în context. De pildă, într-un moment în care tatăl se întoarce acasă şi îşi surprinde soţia în compania vărului, o compania cam apropiată, se înfurie şi exclamă, citez: “Atunci… văd că vă reţin, o să vă las cu povestioarele voastre amuzante, în complicitatea voastră impenetrabilă (subl. m.)… Mă doare capul, mă duc să mă culc. La revedere.” Trebuie să recunosc, mult prea elevat şi prea filozofic tot acest răspuns dat de tatăl care era un om simplu. Şi mai sunt câteva momente în care raportarea la situaţie nu funcţionează. Însă cartea rămâne o carte de citit, nu atât de ciudăţică, cât mai mult de-o sinceritatea care te pune pe gânduri. Un roman bun şi un autor de la care aş mai citi câteva romane. Aşa că fără probleme, atât cât riscaţi să citiţi din literatura ultimilor ani, se poate lua lejer acasă.
Un blog despre cărți 
Leave a comment