Cafea.

Cafeaua e ca la ea acasă la mine în apartament. În bucătărie –  cutii, ceşti, pungi, ambalaje. În cameră, ceaşca de ieri cu puţină cafea, rece şi cu o amprentă albicioasă deasupra. Cafeaua de astăzi, rece, pentru că mi-am golit bidonul de la serviciu pe care tot ieri l-am uitat acasă. Cafeaua fierbinte din dimineaţa aceasta, facută de Tea, care de obicei e mai matinală, într-o cană mică, gălbuie, numai bună de trezit la realitate. Aşa că tot ce ţine de cafea trebuie pus la socoteală din oficiu, chiar dacă zilele trecute am aflat oficios că sunt tahicardic şi că ar trebui să o las mai moale. Cafeaua. O ceaşcă bună, neagră şi neapărat amară.

Muzică.

În dimineaţa aceasta un album numit Stranger Than Fiction. Coincidenţă de nume cu filmul cunoscut.  Se poate vedea mai jos coperta. Pentru detalii, click pe imagine.

Poezie.

Reeditarea de la Casa de pariuri literare a volumului Drumul furnicilor, scris de Constantin Abăluţă. Link aici. Prima dată mă gândeam că e greu să te decizi să reeditezi un volum de la un autor cu atâtea volume, de ce nu o antologie? Nu citisem volumul şi acum, după ce l-am citit de câteva ori, îmi dau seama că iniţiativa merită. Casa de pariuri literare a mai reeditat şi două volume ale Norăi Iuga. Prin urmare, un exerciţiu de recitire care face banii şi care merită continuat.

Abăluţă dă dovada că, dacă ştii să profiţi de pe urmele suprarealismului, îţi va ieşi o poezie bine dozată, fără stridenţe şi fără să se blocheze într-o anumită stare a imaginii suprarealiste. Prin profitat vreau să spun a folosi imagini, tehnici suprarealiste doar tangenţial şi nu ca miză a poeticii. Dotat cu un calm şi o liniştire a versului, aproape de modă veche, Abăluţă îşi localizează poemele, fără discuţie, într-un mediu apropiat de biografism, însă le condimentează cu atingeri ici-colo de secvenţe, momente, obiecte care dau strălucirea unui mister. În fond, aproape fiecare poem din volum atinge, în felul lui, ceva necunoscut poetului. Fie că e vorba de un scaun în mijlocul străzii, un scaun destinat altcuiva şi locuit o vreme de poet, fie că e vorba de paharul de apă care îndestulează setea cuiva sau de piatra ce trece prin geamul vagonului de tren ucigând poetul într-un timp şi spaţiu probabil extrem de apropiate de cele trăit în poem, dar nu aceleaşi, textele din Drumul furnicilor conturează o realitate personală, îi dau când o paloare, când îi netezesc vreu unghi, când îi tulbură vreo imagine prea clară.

Fără scrupule, aş spune că Abăluţă reface în poezie un soi de realism magic – poetic, profitând la maxim de pe urmele deschiderii către o voce şi un spaţiu al biografismului. Nu trebuie uitată, cel puţin asta e impresia mea după citirea volumului, apetenţa discursului poetic din volum către ceremonialul povestirii şi al înscenării poveştii – o direcţie în care M. Ivănescu e un bun alergător. Una peste alta, un volum bun, mai ales prima parte (Drumul furnicilor), care oferă toate premizele continuării proiectului de reeditări. Iată şi un poem din volum care-mi place mult, şi mai sunt încă câteva care merită citite-recitite:

Scaunul din mijlocul drumului

În seara aceea am găsit un scaun în mijlocul drumului.

M-am aşezat pe el convins că nu va trece nici o maşină

şi toată noaptea n-a trecut nici o maşină.

În zori poştaşul a lăsat o scrisoare între stinghiile spătarului.

Câţiva nori timizi spre răsărit nu-mi dădeau asigurarea

că este a mea. Am început să fluier a pagubă.

Picuri de ploaie au prins să cadă.

Siluete de oameni treceau, nimeni nu mă lua în seamă.

Am luat scrisoarea şi am pus-o în buzunar,

chiar cuvintele adresate altuia nu trebuie să se ude.

Stam acolo şi mă gândeam la fenicienii

care inventaseră scaunul ca să poată sta noaptea la cârma corăbiilor.

Stam acolo şi mă gândeam la mătuşa mea care rămăsese singură în casă

ca la un ţărm de care scaunul meu se depărtează uşor.

Stam acolo cu scrisoarea necunoscută la piept

cu stropii de ploaie

cu mâinele mele sclipitoare

şi picioarele scaunului, tăcute puncte cardinale,

erau singurele care mă orientau în ceaţă.

Advertisements